Vaccinuri

Tipuri de vaccinuri

Antigenii vii (vii atenuati) sau omorati, nu determina acelasi tip de raspuns imun la toti indivizii. Cantitatea de antigen capabila sa induca protectie, difera de la un organism la altul. De aceea, atunci cand se urmareste realizarea unui nou vaccin se va avea in vedere selectarea antigenilor corecti si obtinerea unui raspuns imun capabil sa asigure protectie indelungata (prin activarea macrofagelor, a celulelor T citotoxice sau prin stimularea secretiei de IgA si IgG).

Vaccinurile vii au in componenta microorganisme lipsite de virulenta (atenuate) dar care isi pastreaza capacitatea imunogena. Aceste vaccinuri pot conduce (dupa inoculare), la aparitia unor manifestari subclinice, insa fara a declansa boala respectiva. Microorganismele atenuate prezinta avantajul ca se pot replica dupa administrare (in vivo), marind astfel incarcatura antigenica, care va patrunde in toate zonele organismului; aceste fenomele induc raspunsul imun protector. De asemenea, prin replicare in vivo, bacteriile vii atenuate vor produce antigeni specifici, care altfel nu ar fi exprimati in culturile de laborator.

Vaccinurile cu bacterii omorate, pot induce imunitate doar fata de incarcatura antigenica prezenta in momentul administrarii; de aceea, in multe situatii, pentru obtinerea unui raspuns eficient este nevoie de inoculari multiple. Unele vaccinuri cu microbi omorati pot fi extrem de eficiente printr-o singura administrare: vaccinul impotriva hepatitei A (eficienta de  aproape 100% la o singura administrare).

Vaccinurile vii atenuate nu sunt intotdeauna recomandate spre administrare. De exemplu, preparatul VPO (vaccin polio viu, cu adimistrare orala) este contraindicat la copii cu imunodeficiente. VPO viu, prezinta risc crescut de producere a poliomielitei.
Vaccinul antipolio cu virus omorat este util pentru imunizarea adultilor chiar daca determina o imunizare incompleta, neputand proteja impotriva tulpinilor salbatice de virus polio (nu imunizeaza complet intestinul). In prezent este analizata posibilitatea realizarii unui vaccin anti-polio care sa contina virus viu si virus omorat, combinand astfel caracteristicele benefice de a induce protectie.

Pentru producerea unui vaccin, in afara de antigen, se utilizeaza o serie de substante care pot influenta imunogenicitatea, eficienta si siguranta produsului final. Astfel, conservatii si stabilizatorii se utilizeaza pentru a preveni degradarea vaccinului inainte de utilizare, iar antibioticele au rolul de a inhiba crestere altor microorganisme si de a contribui la stabilizarea antigenului; oricare dintre aceste substante poate provoca reactii alergice. Adjuvantii atasati moleculelor de antigen (care altfel ar fi slab imunogene), au ca scop potentarea afectului imun. Toti constituientii vaccinului vor fi livrati intr-un lichid de suspensie (de dilutie): apa sterila, ser fiziologic, solutii tampon. Lichidul de suspensie, prin vascozitatea sa, stabileste calea de administrare a vaccinului (intramusculara, subcutanata, orala).