Imi vine sa urlu, sa plang si apoi sa rad...

Buna ziua,

Dintr-un mesaj anterior, am inteles ca sunteti in doliu dupa mama dvs., si ca v-ati adresat deja unui psiholog pentru a va ajuta sa treceti prin aceasta perioada foarte grea. Presupun ca interactiunea cu psihologul nu s-a limitat doar la formularea unui diagnostic (mai mult sau mai putin oportun), ci a continuat cu un program terapeutic adecvat starii si situatiei dvs. Fac aceste presupuneri, pentru ca acesta ar fi parcursul firesc al activitatii psihoterapeutice; in cazul in care lucrurile nu stau asa, va recomand cu caldura sa va adresati cat mai repede unui psiholog clinician sau unui psihoterapeut, ambii pregatiti pentru aplicarea eficienta a unui tratament psihologic.
Calmarea starii de dispozitie, in sensul de stabilizare a polaritatii si diminuare a intensitatii afectelor, reprezinta mai degraba un obiectiv de urmarit decat o actiune in sine. Nu ne putem calma doar pentru ca ne propunem acest lucru, mai ales in situatii de viata cu adevarat dramatice, cum ar fi pierderea unui membru al familiei. Reactia emotionala, chiar asa insuportabil cum o traiti dvs., este considerata a fi un raspuns adecvat, inscris in registrul normal de manifestare, mult mai mult decat o aplatizare a afectului, in care dvs. ati avea o traire emotionala extrem de redusa.

Intreaga dvs. fiinta atat la nivel psihic cat si fizic, resimte durerea si, in timp ce face asta, se reconfigureaza pentru un nou inceput, o altfel de viata, in care pentru o vreme principala coordonata va fi absenta mamei. Prin urmare, starile de durere, disperare, dor, furie, sfarseala, confuzie, imensa singuratate, agresivitate, izolare... si multe altele, sunt semn sigur ca incet, incet rana se inchide. Cautand metode de calmare a durerii si suferintei, inainte ca procesul de cicatrizare sa se incheie, nu faceti decat sa va prelungiti agonia.

Aveti incredere in viata din dumneavoastra, lasati-o sa curga asa cum o face; o vreme va mai fi haos si durere, dar mai tarziu va veti regasi intr-o forma mai adunata, mai structurata, mai adaptata.
Inca o data va recomand sa va asigurati ca aveti un sprijin exterior - un psihoterapeut bun - pentru momentele in care resursele par sa se fi epuizat de mult.

Va doresc toate cele bune.
Psiholog clinician,
Simina Munteanu

Multumesc, pulberedestele!
Dar nu am plecat, ci intru mai rar pe forum, intrucat timpul dedicat profesiei este in totalitate dictat de necesitatile, urgentele si programul din cabinet.

Pe de alta parte, daca imi permiteti, v-as contrazice in ceea ce priveste afirmatia dvs., "oricum nu puteam sa ajut atat de mult".
Primul adevar pe care il aflam in pregatirea noastra profesionala este acela ca tehnica in sine nu este suficienta pentru a stimula schimbarea in cel pe care dorim sa-l ajutam. Lipsa unui interes real fata de celalalt, fata de starea lui de bine si sensul evolutiei pe care se inscrie nu poate fi suplinita de nicio formare terapeutica, oricat de avansate ar fi metodele utilizate. Atentia, grija, preocuparea, empatia, respectul sunt stalpii de rezistenta ai demersului de "helping", indiferent ca acesta are loc intr-o relatie de prietenie sau intr-una institutionalizata.
E drept ca doar cu stalpii de rezistenta nu ai o casa (si aici devine necesara interventia de specialitate), dar cel putin cel in cauza stie si simte ca are pe ce sa se sprijine atat timp cat are nevoie pentru a se redresa, pentru a fi capabil sa devina parte activa in vindecarea sa.

Prin urmare, m-as bucura sa aflu ca acest vant de subestimare a propriei contributii la starea de bine a celorlalti va bate curand intr-o alta directie, sau se va transforma intr-o adiere de recunostinta si incredere fata de capacitatile cu care ati fost inzestrat, sau pe care ati fost nevoit sa vi le dezvoltati in ultima perioada...

Numai bine va doresc!
Psiholog clinician,
Simina Munteanu