Drama unui avort

Ionela*: „Niciodată în copilărie nu mi-am închipuit că voi trăi cu un bărbat care se va culca cu mine, îmi va spune că ne căsătorim și nu va face asta ani de zile. Niciodată în copilărie nu mi-am închipuit că voi face două avorturi. Niciodată nu m-am gândit că vârsta de 20 de ani va fi atât de devastatoare pentru mine.

Îmi doream să avem copii, să fim fericiți, așteptăm să mă ceară în căsătorie. Nu mi-a spus nimeni că nu e bine să mă culc cu un bărbat cu care nu sunt căsătorită. Toți din jurul meu făceau asta. Sau așa vedeam eu. Am citit mai târziu despre câte avorturi s-au făcut în anii 90-2000. Două dintre ele sunt ale mele. Pe primul l-am făcut forțat. El m-a dus la spital fără să îmi spună pentru ce și a vorbit cu doctorul și mi-a făcut avortul. Am fost goală de viață după. Trăiam ca o stafie. Al doilea avort nici nu a mai contat, eram deja cu sufletul mort. L-am făcut conștientă, pentru că mă uram și pentru că îl uram pe el pentru ce îmi făcea. Nu m-am gândit la copil, ci la violența lui.

A fost o minune că am ieșit din acea relație. Dacă nu ieșeam, probabil ar fi urmat alte avorturi. Pur și simplu nu îi păsa de mine, ci doar de sexul cu mine. Iar eu eram îndrăgostită nebunește. Primul bărbat din viața mea. Iluzia dragostei aproape m-a ucis.

M-am urât îngrozitor pentru că am luat viața celor doi copii ai mei. Primii mei copii. Ani și ani de zile am ținut o rană în mine. Parcă umblam cu ei în mine. Mă gândesc zilnic la ei. Acum mă gândesc mai liniștit – biserica m-a ajutat să nu mor cu totul. Dacă atunci aș fi știu că biserica mă va ajuta, poate ar fi fost altfel. Poate aș fi ales să nasc copilul al doilea. Poate aș fi ales să trăiesc altfel, să refuz relația abuzivă care mi-a mâncat tinerețea.
M-am urât ani de zile. Cum am putut să fac asta? Zilnic am întrebarea asta în minte. Cum am putut să fac asta copiilor mei?”

*Numele a fost schimbat pentru protejarea identității

„Știți câte femei vin la spital cu depresii severe sau cu diferite afecțiuni psihice și poartă cu ele regretul avortului, chiar și după decenii întregi?”

Cineva care lucrează cu pacienți cu afecțiuni psihice mi-a spus această întrebare în timpul unei discuții telefonice. I-am spus că știu, dar că este o necesitate majoră să apară în spațiul public din ce în ce mai multe voci care să arate realitățile: femei care trăiesc traumele avortului, bărbați a căror viață a fost afectată de avort, frați care au sindromul supraviețuitorului că de ce ei sunt în viață și ceilalți și-au pierdut viața înainte să se nască, psihoterapeuți, medici psihiatri, medici ginecologi.

Din păcate presiunea mainstream este foarte mare și oricine deschide gura să spună că avortul face rău femeilor e pus la zid. Mi-a venit să plâng astăzi când m-a sunat o doamnă psihoterapeut să-mi spună că întâlnește în practică aceste realități de ani și ani, dar nu le poate spune public pentru că și-ar risca statutul profesional și social. O înțeleg perfect.

Sunt 200.000 de avorturi pe zi în întreaga lume, conform estimărilor OMS. Femeile nu sunt oarbe, în timp ajung să constate consecințele pe care avortul le produce asupra lor, asupra copilului, asupra celorlalți. Sunt realități care nu vor mai putea fi băgate sub preș la nesfârșit. O societate civilizată are grijă de toți membrii ei, inclusiv de cei mai vulnerabili, care nu se pot apăra singuri.