depresie anxietate, atacuri de panica si tulburari obsesiv compulsive
buna ziua ma numesc alexandra am 17 ani.Totul a inceput acum 6 ani in scoala generala cand am inceput sa am episoade depresive:plangeam nu vorbeam cu nimeni imi faceam rau singura, in fine am trecut si de asta dar totul s-a inrautatit.Cum au trecut anii am simtit ca totul merge din rau in mai rau...a inceput sa imi fie frica sa merg cu mijloacele de transport sa comunic cu oamenii(este un chin)..decat sa merg cu mijloacele de transport mai bine merg pe jos 1 ora pana acasa.Incep sa plang din orice am ganduri negative sunt nervoasa nu vreau sa vorbesc cu nimeni si pur si simplu nu ma mai simt bine in pielea mea..simt ca sunt defapt un intrus in propria piele.In tot acest timp cred ca am dezvoltat tulburari obsesiv-compulsive...din cauza gandurilor nu pot sa mananc ce vreau nu pot sa merg unde vreau sa stau unde vreau..pur si simplu ma opresc gandurile..adica daca nu fac sau fac lucrul respectiv s-ar putea sa se intample ceva rau, am mereu aceleasi imagini in gand incerc sa scap de ele dar nu pot...am atacuri de panica imi bate inima tare, tremur, imi tremura vocea, imi este foarte cald in acele momente nu stiu ce sa mai fac.am fost si la psiholog...sincer mi s-a parut ca nu prea dadea atentie lucrurilor care mi se intampla(adica ceva de genu:'daca cineva rade de tine razi si tu de el')..mi s-a parut cam aiurea...in fine mi-a dat un medicament nu stiu cum se numeste dar mama nu a vrut sa il iau..nu mi-a dat voie pe motiv ca avea efecte secundare destul de urate si ca eu defapt nu sunt bolnava.nu stiu ce sa mai fac sa ii arat ca defapt nu ma simt bine si ca in orice moment s-ar putea sa clachez si nu vreau chestia asta sa se intample dar ea nu intelege pur si simplu nu vrea sa vada ca sunt bolnava si ca am nevoie de ajutor...nu stiu ce sa mai fac...va rog daca aveti pareri sa imi spuneti si va multumesc de ajutor...si scuze pentru povestea prea lunga...va multumesc
Alexandra, inteleg ca te confrunti cu o problema care iti creeaza un disconfort destul de mare. Ma intreb daca mama ta stie despre toate lucrurile pe care le-ai descris in mesaj. Pe de alta parte, ai spus ca psihologul ti-a recomandat un medicament, lucru care ma mira, deoarece tratamentul medicamentos nu poate fi recomandat decat de medic. Daca simti ca acest specialist la care ai fost nu ti-a oferit ajutorul de care aveai nevoie, ai putea incerca sa ii propui mamei tale sa vedeti impreuna un alt specialist (medic psihiatru sau psihoterapeut). Mama ta poate sa discute cu medicul despre ingrijorarile sale privind medicatia, si care pot fi consecintele, pe termen lung, ale lipsei de tratament.
Asadar, incearca sa-i propui mamei tale sa vedeti impreuna un alt medic psihiatru si sa discutati cu acesta despre medicatie, efecte secundare, alternative, etc. Cu bine!
Asadar, incearca sa-i propui mamei tale sa vedeti impreuna un alt medic psihiatru si sa discutati cu acesta despre medicatie, efecte secundare, alternative, etc. Cu bine!
Va multumesc frumos pentru sfat.Am sa incerc sa vedem daca va accepta intr-adevar ca sunt bolnava si vom merge la psihoterapeut.
@ alexandra996
Asa cum exista boli de inima, ficat, pacreas, rinichi etc, asa se imbolnaveste si creierul. Mai precis este perturbata activitatea celor 5 tipuri de neurotransmitatori care exista.
Pentru a regla aceasta activitate, ati constientizat si tu, si mama ta, ca sedintele la psihoterapeut NU sunt suficiente.
Daca nu tratezi boala, ea se va agrava in timp si va fi mai greu de "vindecat" dupa.
Treci peste mama ta, mergi la medicul de familie singura, cere trimitere la Psihiatru (ai dreptul la consultatie si medicamente compensate si gratuite) si incepe cat de curand tratamentul.
Daca esti norocoasa, poti sa ai sansa sa iti revii chiar din primele zile de tratament.
Asa cum exista boli de inima, ficat, pacreas, rinichi etc, asa se imbolnaveste si creierul. Mai precis este perturbata activitatea celor 5 tipuri de neurotransmitatori care exista.
Pentru a regla aceasta activitate, ati constientizat si tu, si mama ta, ca sedintele la psihoterapeut NU sunt suficiente.
Daca nu tratezi boala, ea se va agrava in timp si va fi mai greu de "vindecat" dupa.
Treci peste mama ta, mergi la medicul de familie singura, cere trimitere la Psihiatru (ai dreptul la consultatie si medicamente compensate si gratuite) si incepe cat de curand tratamentul.
Daca esti norocoasa, poti sa ai sansa sa iti revii chiar din primele zile de tratament.
Si ca sa te convingi ca exista medicamente pentru ce ti se intampla tie, hai sa luam cateva exemple cu citate din prospectele lor:
Venlafaxina
Ce este Venlafaxina si pentru ce se utilizeaza ?
Venlafaxina face parte dintr-un grup de medicamente denumite inhibitori de preluare a serotoninei ÅŸi norepinefrinei (SNRJ). Acest grup de medicamente este utilizat
pentru a trata depresia şi alte probleme cum ar fi tulburările anxioase. Se consideră că persoanele caresuferă de depresie şi/sau anxietate au niveluri mai scăzute de serotonină şi noradrenalină în creier. Modul
de acţiune al antidepresivelor nu este pe deplin înţeles, dar ele pot fi benefice prin creşterea nivelurilor de serotonină şi noradrenalină din creier.
Venlafaxină este totodată şi un tratament destinat adulţilor cu următoarele tulburări de anxietate:
tulburare anxioasă generalizată,
tulburare anxioasă socială (teamă faţă de situaţiile sociale sau evitarea acestora)
şi tulburare de panică (atacuri de panică).
Tratamentul corespunzător al depresiei sau al tulburărilor de anxietate este important pentru a vă ajuta să vă simţiţi mai bine.
Dacă acestea nu sunt tratate, starea dumneavoastră ar putea persista, devenind mai gravă şi mai greu de tratat.
Venlafaxina
Ce este Venlafaxina si pentru ce se utilizeaza ?
Venlafaxina face parte dintr-un grup de medicamente denumite inhibitori de preluare a serotoninei ÅŸi norepinefrinei (SNRJ). Acest grup de medicamente este utilizat
pentru a trata depresia şi alte probleme cum ar fi tulburările anxioase. Se consideră că persoanele caresuferă de depresie şi/sau anxietate au niveluri mai scăzute de serotonină şi noradrenalină în creier. Modul
de acţiune al antidepresivelor nu este pe deplin înţeles, dar ele pot fi benefice prin creşterea nivelurilor de serotonină şi noradrenalină din creier.
Venlafaxină este totodată şi un tratament destinat adulţilor cu următoarele tulburări de anxietate:
tulburare anxioasă generalizată,
tulburare anxioasă socială (teamă faţă de situaţiile sociale sau evitarea acestora)
şi tulburare de panică (atacuri de panică).
Tratamentul corespunzător al depresiei sau al tulburărilor de anxietate este important pentru a vă ajuta să vă simţiţi mai bine.
Dacă acestea nu sunt tratate, starea dumneavoastră ar putea persista, devenind mai gravă şi mai greu de tratat.
Seroxatul
Este unul din cei mai potenti inhibitori selectivi de receptori serotoninici. Aceasta actiune la nivelul creierului este responsabila de de efectul antidepresiv.
Indicatii
Depresie:
Depresie de toate tipurile, inclusiv depresia severa si reactiva si depresia insotita de anxietate. Tratamentul tulburarilor depresive paroxetina prezentand o eficacitate comparativa cu antidepresivele standard.
Tulburari obsesiv-compulsive:
Paroxetina s-a dovedit eficace in tulburarile obsesiv-compulsive (TOC). Intr-un studiu controlat cu placebo, eficacitatea paroxetinei in tratamentul TOC a fost mentinuta timp de cel putin 1 an. De asemenea, paroxetina a fost eficace in prevenirea recurentelor TOC.
Tulburarile de panica:
S-a dovedit eficacitatea paroxetinei in tratamentul tulburarilor de panica cu sau fara agorafobie. Combinarea paroxetinei cu terapia tulburarilor cognitive s-a dovedit superioara fata de terapia tulburarilor cognitive ca atare in tratamentul tulburarilor de panica. intr-un studiu controlat cu placebo, eficacitatea paroxetinei in tratamentul tulburarilor de panica a fost mentinuta pana la 1 an. De asemenea, paroxetina a fost eficace in prevenirea recurentelor tulburarilor de panica.
Anxietate sociala/ fobie sociala:
Paroxetina a fost eficace in tratamentul tulburarilor de anxietate sociala/fobie sociala.
Este unul din cei mai potenti inhibitori selectivi de receptori serotoninici. Aceasta actiune la nivelul creierului este responsabila de de efectul antidepresiv.
Indicatii
Depresie:
Depresie de toate tipurile, inclusiv depresia severa si reactiva si depresia insotita de anxietate. Tratamentul tulburarilor depresive paroxetina prezentand o eficacitate comparativa cu antidepresivele standard.
Tulburari obsesiv-compulsive:
Paroxetina s-a dovedit eficace in tulburarile obsesiv-compulsive (TOC). Intr-un studiu controlat cu placebo, eficacitatea paroxetinei in tratamentul TOC a fost mentinuta timp de cel putin 1 an. De asemenea, paroxetina a fost eficace in prevenirea recurentelor TOC.
Tulburarile de panica:
S-a dovedit eficacitatea paroxetinei in tratamentul tulburarilor de panica cu sau fara agorafobie. Combinarea paroxetinei cu terapia tulburarilor cognitive s-a dovedit superioara fata de terapia tulburarilor cognitive ca atare in tratamentul tulburarilor de panica. intr-un studiu controlat cu placebo, eficacitatea paroxetinei in tratamentul tulburarilor de panica a fost mentinuta pana la 1 an. De asemenea, paroxetina a fost eficace in prevenirea recurentelor tulburarilor de panica.
Anxietate sociala/ fobie sociala:
Paroxetina a fost eficace in tratamentul tulburarilor de anxietate sociala/fobie sociala.
@ alexandra996
Ti-am extras doar doua exemple de medicamente ca sa intelegi ca in secolul nostru s-a inventat deja, tratament, strict pentru afectiunea ta.
La o intalnire cu un medic psihiatru, numai acesta iti poate recomanda ce considera ca e mai potrivit pentru tine.
In ceea ce priveste prejudecatile mamei, ai grija ca ele iti pot agrava starea. Trebuie sa i le retezi din scurt si sa iti vezi interesul in viata, sa ai grija de propria ta sanatate, chiar daca ai 16 ani.
Poti sa ii explici foarte clar ca asa cum exista boli de inima, asa se poate imbolnavi fizic si creierul. E dreptul tau sa apelezi la un tratament si sa te ingrijesti.
Astfel de boli nu trec in 7 zile, ci sunt pe termen lung. Cu o medicatie corespunzatoare, poti obtine si perioade de remisii, in care sa nu mai iei tratament.
Nu te mai chinui, ca nu are sens.
Iar daca ii e rusine cuiva ca mergi la Psihiatrie, raspunde-i scurt ca nu e cazul sa faca discrimari. Tu nu razi de cazurile de cancer din lume. E egal. Sunt boli de la Dumnezeu toate.
Ti-am extras doar doua exemple de medicamente ca sa intelegi ca in secolul nostru s-a inventat deja, tratament, strict pentru afectiunea ta.
La o intalnire cu un medic psihiatru, numai acesta iti poate recomanda ce considera ca e mai potrivit pentru tine.
In ceea ce priveste prejudecatile mamei, ai grija ca ele iti pot agrava starea. Trebuie sa i le retezi din scurt si sa iti vezi interesul in viata, sa ai grija de propria ta sanatate, chiar daca ai 16 ani.
Poti sa ii explici foarte clar ca asa cum exista boli de inima, asa se poate imbolnavi fizic si creierul. E dreptul tau sa apelezi la un tratament si sa te ingrijesti.
Astfel de boli nu trec in 7 zile, ci sunt pe termen lung. Cu o medicatie corespunzatoare, poti obtine si perioade de remisii, in care sa nu mai iei tratament.
Nu te mai chinui, ca nu are sens.
Iar daca ii e rusine cuiva ca mergi la Psihiatrie, raspunde-i scurt ca nu e cazul sa faca discrimari. Tu nu razi de cazurile de cancer din lume. E egal. Sunt boli de la Dumnezeu toate.
Clara_p, daca tu crezi ca doar 5 tipuri de neurotransmitatori sunt in creier, esti total dezinformata.In creier e un cocktail de molecule, cele pe care le stim noi sunt doar cateva, pe care stiinta noastra a reusit sa le izoleze in laborator.Niciodata nu va reusi stiinta sa dezlege misterele creierului.Stii de ce?Pt. ca e mult prea complex ca noi sa-i intelegem functionarea.Nu poti compara tulburarile psihice cu bolile fizice.Psihicul nu e ceva fizic, pricepusi? Cum se impaca psihiatria cu fanatismul religios de care dai tu dovada?Nu e un fel de fatarnicie? :))
Mai bine i-ai spune Alexandrei cum te-ai 'vindecat' tu de tulburarile psihice urmand calea medicatiei, de cate ori ai fost internata la psihiatrie si de cate ori vei mai fi internata si in viitor...Unde e mult promisa vindecare?
Mai bine i-ai spune Alexandrei cum te-ai 'vindecat' tu de tulburarile psihice urmand calea medicatiei, de cate ori ai fost internata la psihiatrie si de cate ori vei mai fi internata si in viitor...Unde e mult promisa vindecare?
Va multumesc penntru ajutor..in legatura cu mama ii mai greu deoarece nici nu asculta ce vreau sa ii spun...incepe sa tipe sa faca scandal spunandu-mi ca totul este in capul meu si daca vreau sa fiu internata in spital doar sa ii spun ca ma va interna...in fine..am sa incerc singura sa rezolv singura...oricum va multumesc pentru raspunsuri si pentru ajutor:)
Alexandra, sub nicio forma sa nu accepti sa fii internata la psihiatrie.Incearca sa nu ii mai aduci in discutie mamei tale, problemele cu care te confrunti.Daca tipa la tine inseamna ca nu te intelege deloc.Unii oameni nici nu merita sa fie parinti, parerea mea, daca actioneaza asa cu proprii lor copii.In fine, documenteaza-te foarte bine despre aceste tulburari de care suferi, vorbeste cu persoane care trec prin ce treci si tu, vezi ce anume i-a ajutat pe ei.Si nu te increde in totalitate in medici, daca o sa decizi sa treci si pe la ei, pt. ca nu le stiu ei chiar pe toate cand vine vorba de tulburarile psihice, e un domeniu cam SF pt ei.De asta zic, documenteaza-te! Doar oamenii care lasa pe altii sa gandeasca in locul lor, ajung sa fie internati la psihiatrie.Tu pari o fata isteata, foloseste-te de calitatea asta si vei gasi singura calea.
Am sa incerc sa ma documentez mai bine si poate sa fac niste terapii.Multumesc de sfat :)
@ david27
Diferenta intre a fi internat sau a te trata de o boala la Psihiatrie si a fi internat si a te trata pentru o boala cardiovasculara, este doar o mentalitate gresita...
Care ii face pe bolnavii cu afectiuni psihice sa nu se trateze si sa sufere aiuristic ani in sir de dragul de a nu fi judedecati de societate.
Astfel de persoane pun intotdeauna societatea si familia in fata, in conditia in care societatea si familia nu le pun pe ele si sanatatea lor, ca prioritati.
E o prostie sa te gandesti la altii si sa suferi tu netratandu-te si neacceptand ca ai niste probleme. Nu iti va ridica nimeni niciodata statuie.
Diferenta intre a fi internat sau a te trata de o boala la Psihiatrie si a fi internat si a te trata pentru o boala cardiovasculara, este doar o mentalitate gresita...
Care ii face pe bolnavii cu afectiuni psihice sa nu se trateze si sa sufere aiuristic ani in sir de dragul de a nu fi judedecati de societate.
Astfel de persoane pun intotdeauna societatea si familia in fata, in conditia in care societatea si familia nu le pun pe ele si sanatatea lor, ca prioritati.
E o prostie sa te gandesti la altii si sa suferi tu netratandu-te si neacceptand ca ai niste probleme. Nu iti va ridica nimeni niciodata statuie.
Nu e deloc o mentalitate gresita, este purul adevar.In cazul bolilor fizice se cunoaste cauza si stii ce trebuie si cum trebuie tratat, dar in cazul tulburarilor psihice nu se cunoaste cauza si automat nu stim nici cum sa le tratam, tocmai de asta nu se vindeca nimeni de tulburarile psihice urmand calea psihiatriei.Mintea omului e ceva invizibil, nu se poate masura, tocmai de asta nu se poate trata medicamentos.
Mie mi-e foarte bine asa fara tratament medicamentos, ci doar cu un fel de autopsihoterapie.Am invatat singur cum sa abordez problema si mi-e bine asa.
Si nici nu vreau, doamne fereste, sa mi se faca vreo statuie, vreau doar sa deschid ochii oamenilor. :))
Mie mi-e foarte bine asa fara tratament medicamentos, ci doar cu un fel de autopsihoterapie.Am invatat singur cum sa abordez problema si mi-e bine asa.
Si nici nu vreau, doamne fereste, sa mi se faca vreo statuie, vreau doar sa deschid ochii oamenilor. :))
Inseamna ca ai depresia (sau anxietate) usoara.
Nu toata lumea e la fel.
Trebuie sa mai studiezi problematica asta si sa descoperi ca a fost depistata cauza fizica a depresiei. Eu nu tratez gandurile, tratez probleme fiziologice care apar.
http://forum.romedic.ro/prod/Modificari_biologice_in_Depresie_078544.html
Nu toata lumea e la fel.
Trebuie sa mai studiezi problematica asta si sa descoperi ca a fost depistata cauza fizica a depresiei. Eu nu tratez gandurile, tratez probleme fiziologice care apar.
http://forum.romedic.ro/prod/Modificari_biologice_in_Depresie_078544.html
Aici ai anomaliile care apar la neuron in cazul depresiei si anxietatii.
Boala noastra este in primul rand o boala FIZICA.
Daca era doar psihica sau a sufletului, nu se putea trata chimic.
Medicamentele nu aveau nici un fel de efect.
Boala noastra este in primul rand o boala FIZICA.
Daca era doar psihica sau a sufletului, nu se putea trata chimic.
Medicamentele nu aveau nici un fel de efect.
Clara, eu am trecut printr-o depresie majora, cauzata de anumite complexe fizice si probleme de sanatate din perioada adolescentei.Puteam sa iau eu si pilula magica, tot nu as fi uitat de acele probleme, pt. ca erau reale, nu inchipuite.Depresia in timp a dus la apatie si anhedonie.Cu asta ma confrunt acum.Depresie nu mai am de aproape 5 ani, nu imi mai trec prin minte ganduri de suicid sau alte prostii.Am scapat de asta fara medicatie.In schimb, apatia si anhedonia nu vor sa treaca de nicio culoare, acestea s-ar putea sa aiba o cauza neurologica, dar din pacate nu exista tratament pt. asa ceva.Depresia e strict o boala a sufletului, ce apare din cauza ca nu stim sa gestionam problemele pe care ni le da viata.Pana nu invatam sa acceptam acele probleme, depresia nu va trece nici cu cel mai al naibii medicament.
Medicamentele psihiatrice sunt facute sa trateze simptomele (de cele mai multe ori esueaza sa faca si lucrul asta, ba chiar inrautatesc situatia la anumite persoane) si nu cauza afectiunilor psihice, tocmai de asta nu se vindeca nimeni urmand tratament medicamentos.In general cauzele tulburarilor psihice sunt reprezentate de traumele psihice din copilarie, care raman intiparite adanc in minte si nu pot fi sterse nicicum, dar mintea poate fi antrenata sa nu le mai acorde importanta, sa le ingroape undeva acolo si sa nu le mai aduca la suprafata.Asta se incearca prin psihoterapie.
La fel si in cazul hipertensiunii arteriale, betablocantele nu trateaza cauza, ci simptomele.Asta e un exemplu ca sa intelegi cam cum sta treaba cu medicatia psihiatrica.
La fel si in cazul hipertensiunii arteriale, betablocantele nu trateaza cauza, ci simptomele.Asta e un exemplu ca sa intelegi cam cum sta treaba cu medicatia psihiatrica.
Avem de ales intre a lua medicatie pe viata, cu riscul de a imbolnavi alte chestii prin organism, sau a incerca sa identificam cauza si acolo sa incercam sa indreptam ceva, cumva, doar asa ne putem vindeca cu adevarat de tulburarile psihice.
@ david27
Ingerasule,
Apatia si anhedonia sunt forme de manifestare ale depresiei.
Depresia e o boala complexa. Nu se caracterizeaza exclusiv prin tristete.
Tu ai depresie.
Poti afirma ca nu ai tristete.
Dar daca ai anhedonie si apatie ai afectiunea psihica ce poarta denumirea de Depresie si tre sa o tratezi daca vrei sa scapi de aceste stari.
Ca nu ai tu interes sa ai efecte secundare de la medicamente... cine are ?
Tre sa pui in balanta efectele pozitive ale medicamentelor cu efectele secundare care apar sau nu apar. Depinde de medicament si de organism.
Fiecare e liber sa aleaga in viata daca sufera fara tratament sau accepta anumite efecte secundare care nu sunt obligatorii, cu tratament. Ce stiu eu ? Fiecare face ce il taie capul.
Anhedonia este insa un simptom foarte grav. Depinde si de gradul ei. Iti spun asta nu numai din experienta proprie, ci si din experienta unui utlizator mai vechi de pe Forum care s-a plans de asa ceva sistematic pe acest Forum vreo 3-4 ani. Costy se numeste.
Ingerasule,
Apatia si anhedonia sunt forme de manifestare ale depresiei.
Depresia e o boala complexa. Nu se caracterizeaza exclusiv prin tristete.
Tu ai depresie.
Poti afirma ca nu ai tristete.
Dar daca ai anhedonie si apatie ai afectiunea psihica ce poarta denumirea de Depresie si tre sa o tratezi daca vrei sa scapi de aceste stari.
Ca nu ai tu interes sa ai efecte secundare de la medicamente... cine are ?
Tre sa pui in balanta efectele pozitive ale medicamentelor cu efectele secundare care apar sau nu apar. Depinde de medicament si de organism.
Fiecare e liber sa aleaga in viata daca sufera fara tratament sau accepta anumite efecte secundare care nu sunt obligatorii, cu tratament. Ce stiu eu ? Fiecare face ce il taie capul.
Anhedonia este insa un simptom foarte grav. Depinde si de gradul ei. Iti spun asta nu numai din experienta proprie, ci si din experienta unui utlizator mai vechi de pe Forum care s-a plans de asa ceva sistematic pe acest Forum vreo 3-4 ani. Costy se numeste.
alexandra, spui: 'am fost si la psiholog...sincer mi s-a parut ca nu prea dadea atentie lucrurilor care mi se intampla'...ca sa functioneze psihoterapia e important sa ai o buna comunicare cu psihoterapeutul, asa ca poate nu ar strica sa te gandesti daca nu doresti sa consulti si un altul, sa vezi daca e ceva diferit. Ce a scris medicul ca si diagnostic pe reteta?
Costy nici el nu stie ce are, ba are anhedonie, ba n-are, in ultimul timp spunea ca n-are, ca se mai duce sa-si faca poftele pe la prostituate, ca iubita nu e in stare sa-si faca.
Clara, apatia si anhedonia sunt produse de depresia majora prelungita, dar sunt separate de ea.Eu nu vorbesc din carti, vorbesc din experienta personala.De aproape 5 ani de zile un singur gand de tristete nu mi-a mai trecut prin minte, inainte gandurile de suicid le aveam aproape zilnic, dar apatie si anhedonie am in continuare.Acestea s-ar putea sa aiba cauza neurologica.Depresia prelungita a dus la afectarea neuronilor in timp.Degeaba maresti cantitatea de neurotransmitatori din sinapsa, daca neuronul este bolnav, nu isi mai realizeaza cum trebuie functiile.
Clara, apatia si anhedonia sunt produse de depresia majora prelungita, dar sunt separate de ea.Eu nu vorbesc din carti, vorbesc din experienta personala.De aproape 5 ani de zile un singur gand de tristete nu mi-a mai trecut prin minte, inainte gandurile de suicid le aveam aproape zilnic, dar apatie si anhedonie am in continuare.Acestea s-ar putea sa aiba cauza neurologica.Depresia prelungita a dus la afectarea neuronilor in timp.Degeaba maresti cantitatea de neurotransmitatori din sinapsa, daca neuronul este bolnav, nu isi mai realizeaza cum trebuie functiile.
Pai ca si diagnostic a scris anxietate...si eu cand ma duceam doar dadea din cap sau nu intelegea ce ii spun...nu stiu cum sa explic...parca vorbeam cu o simpla persoana nu cu un psiholog...ea imi zicea ca nu ar trebui sa gandesti asa ca tu singura trebuie sa iti revii.am incercat sa imi revin singura si mi s-a inrautatit mai tare starea...m-as duce singura sa consult un alt psihoterapeut dar fara acordul parintilor nu pot...nu imi da nici trimitere si nici reteta...plus ca nici nu stiu unde sa ma duc si mai este nevoie si de bani...in familie nu mai are nimeni probleme ca si mine asa ca nu prea pot sa vorbesc cu nimeni pentru ca toti spun ca exagerez sau ca este in capul meu...
@ david27
Episodul depresiv uÅŸor
se caracterizează prin simptome depresive de intensitate redusă, tabloul psihopatologic fiind dominat de anhedonie. Astfel, pacientul prezintă o dispoziţie depresivă de intensitate redusă, (accentuată matinal), fatigabilitate, lentoare psihomotorie, scăderea capacităţii de concentrare a atenţiei care au drept consecinţă scăderea randamentului profesional. Apare o inhibiţie a instinctelor, respectiv scăderea apetitului şi libidoului şi insomniile de trezire. Episodul depresiv uşor poate trece frecvent neobservat atât de către pacient cât şi de către anturajul acestuia, de cele mai multe ori fiind pus pe seama oboselii. Acest tip de episod depresiv nu necesită internare, subiecţii cu episoade depresive uşoare sunt întalniţi mai frecvent în asistenţa primară.
Criterii de diagnostic pentru Episodul depresiv uÅŸor (F32.0)
Dispoziţia depresivă, pierderea interesului şi a plăcerii, fatigabilitatea crescută sunt simptomele tipice ale depresiei. Pentru un diagnostic cert sunt necesare cel puţin 2 din cele 3 simptome tipice şi cel puţin încă 2 din simptomele comune. Nici unul din simptome nu trebuie să aiba o intensitate deosebită. Durata minimă a întregului episod este de aproximativ 2 săptămâni. Subiecţii diagnosticaţi cu episod depresiv au unele dificultăţi în a-şi îndeplini activităţile profesionale şi sociale obişnuite.
Codificarea episodului depresiv usor presupune si un al 5-lea caracter care se referă la prezenţa sau absenţa simptomelor somatice:
"¢ Episod depresiv uşor fără simptome somatice (F32.00) când criteriile pentru episodul depresiv uşor sunt întrunite şi nu este prezent nici unul din simptomele somatice sau sunt prezente doar câteva din ele.
"¢ Episod depresiv uşor cu simptome somatice (F32.01) când criteriile pentru episodul depresiv uşor sunt întrunite si 4 sau mai multe simptome somatice sunt deasemenea prezente (dacă sunt prezente numai 2 sau 3, dar ele sunt neobişnuit de severe, poate fi justificată utilizarea acestei categorii).
Episodul depresiv uÅŸor
se caracterizează prin simptome depresive de intensitate redusă, tabloul psihopatologic fiind dominat de anhedonie. Astfel, pacientul prezintă o dispoziţie depresivă de intensitate redusă, (accentuată matinal), fatigabilitate, lentoare psihomotorie, scăderea capacităţii de concentrare a atenţiei care au drept consecinţă scăderea randamentului profesional. Apare o inhibiţie a instinctelor, respectiv scăderea apetitului şi libidoului şi insomniile de trezire. Episodul depresiv uşor poate trece frecvent neobservat atât de către pacient cât şi de către anturajul acestuia, de cele mai multe ori fiind pus pe seama oboselii. Acest tip de episod depresiv nu necesită internare, subiecţii cu episoade depresive uşoare sunt întalniţi mai frecvent în asistenţa primară.
Criterii de diagnostic pentru Episodul depresiv uÅŸor (F32.0)
Dispoziţia depresivă, pierderea interesului şi a plăcerii, fatigabilitatea crescută sunt simptomele tipice ale depresiei. Pentru un diagnostic cert sunt necesare cel puţin 2 din cele 3 simptome tipice şi cel puţin încă 2 din simptomele comune. Nici unul din simptome nu trebuie să aiba o intensitate deosebită. Durata minimă a întregului episod este de aproximativ 2 săptămâni. Subiecţii diagnosticaţi cu episod depresiv au unele dificultăţi în a-şi îndeplini activităţile profesionale şi sociale obişnuite.
Codificarea episodului depresiv usor presupune si un al 5-lea caracter care se referă la prezenţa sau absenţa simptomelor somatice:
"¢ Episod depresiv uşor fără simptome somatice (F32.00) când criteriile pentru episodul depresiv uşor sunt întrunite şi nu este prezent nici unul din simptomele somatice sau sunt prezente doar câteva din ele.
"¢ Episod depresiv uşor cu simptome somatice (F32.01) când criteriile pentru episodul depresiv uşor sunt întrunite si 4 sau mai multe simptome somatice sunt deasemenea prezente (dacă sunt prezente numai 2 sau 3, dar ele sunt neobişnuit de severe, poate fi justificată utilizarea acestei categorii).
@ alexandra996
Te deplasezi pina la medicul de familie.
Iei trimitere gratuita pentru Psihiatrie.
Mergi gratuit la un psi-hi-a-tru sa te evalueze.
Ti se da o reteta aproape gratuita.
Altfel:
a. ii pui in fata pe altii in loc sa iti vezi interesul
b. boala se poate agrava si daca apar anumite simptome insuportabile, vei fi obligata sa iei antipsihotice. Care sunt niste medicamente cu multe efecte secundare.
Nimeni niciodata nu te va ajuta doar trimitandu-ti mesaje pe Forumul medical.
Daca nu te pui la lucru iti risti sanatatea si te chinuiesti in mod nejustificat.
Suntem in secolul 21. S-au inventat medicamente pentru anxietate. Nu traiesti in codru ca sa nu poti apela la ele.
Cand o sa iei primele zile tratament, o sa iti para rau ca ai stat atata timp fara si ca ti-ai petrecut timpul suferind.
Si nu vei putea da vina pe altii. Pentru ca de informat, noi te-am informat.
Sedinta la psiholog costa incepand de la 30 de lei sedinta on-line, la unii psihologi si variind intre 50 - 200 lei daca te duci la cabinet. Problema insa este trebuie sa te duci de mai multe ori in mai multe etape. Nu cred ca parintii te vor sprijini in acest sens in conditiile in care ei nu accepta ca ai o afectiune. Oricum, pentru simptomatologia pe care o descrii, mersul la psiholog, chiar si daca faci terapie pe timp indelungat, este in-su-fi-ci-ent.
Mergi la psihiatru, urmeaza tratament, si schimba-ti starea de rau prin care treci printr-o stare in care sa nu te confrunti cu simptomele de care te plangi.
Te deplasezi pina la medicul de familie.
Iei trimitere gratuita pentru Psihiatrie.
Mergi gratuit la un psi-hi-a-tru sa te evalueze.
Ti se da o reteta aproape gratuita.
Altfel:
a. ii pui in fata pe altii in loc sa iti vezi interesul
b. boala se poate agrava si daca apar anumite simptome insuportabile, vei fi obligata sa iei antipsihotice. Care sunt niste medicamente cu multe efecte secundare.
Nimeni niciodata nu te va ajuta doar trimitandu-ti mesaje pe Forumul medical.
Daca nu te pui la lucru iti risti sanatatea si te chinuiesti in mod nejustificat.
Suntem in secolul 21. S-au inventat medicamente pentru anxietate. Nu traiesti in codru ca sa nu poti apela la ele.
Cand o sa iei primele zile tratament, o sa iti para rau ca ai stat atata timp fara si ca ti-ai petrecut timpul suferind.
Si nu vei putea da vina pe altii. Pentru ca de informat, noi te-am informat.
Sedinta la psiholog costa incepand de la 30 de lei sedinta on-line, la unii psihologi si variind intre 50 - 200 lei daca te duci la cabinet. Problema insa este trebuie sa te duci de mai multe ori in mai multe etape. Nu cred ca parintii te vor sprijini in acest sens in conditiile in care ei nu accepta ca ai o afectiune. Oricum, pentru simptomatologia pe care o descrii, mersul la psiholog, chiar si daca faci terapie pe timp indelungat, este in-su-fi-ci-ent.
Mergi la psihiatru, urmeaza tratament, si schimba-ti starea de rau prin care treci printr-o stare in care sa nu te confrunti cu simptomele de care te plangi.
N-ai precizat nimic de faptul ca depresia ar putea avea o cauza reala, cum ar fi o boala fizica, un complex fizic, de inferioritate, si nu un dezechilibru chimic in creier.In situatia data cum mai ajuta medicatia?
Iar in carti nu scrie ca anhedonia poate continua si dupa ce depresia a trecut.La fel si lipsa sentimentelor de iubire, dragoste, adica apatia.Cele doua, apatia si anhedonia, sunt inca prezente chiar si dupa 5 ani de cand nu am mai avut un singur gand depresiv.
Iar in carti nu scrie ca anhedonia poate continua si dupa ce depresia a trecut.La fel si lipsa sentimentelor de iubire, dragoste, adica apatia.Cele doua, apatia si anhedonia, sunt inca prezente chiar si dupa 5 ani de cand nu am mai avut un singur gand depresiv.
@ david27
Dismorfofobia
Tulburarea dismorfica corporala sau dismorfofobia a fost recunoscuta formal in 1997 si inclusa in Manualul de Diagnostic si Statistica al Tulburarilor Mentale (DSM-IV) in cadrul tulburarilor somatoforme.
Dismorfofobia este definita ca preocuparea extrema pentru un anumit defect fizic imaginar sau ingrijorarea mult prea mare legata de un defect fizic minor. Aceasta preocupare trebuie sa cauzeze o deteriorare semnificativa vietii persoanei (in domeniul vietii sociale, profesionale, etc.), pentru ca acea persoana sa fie diagnosticata cu Tulburare dismorfica corporala.
Denumirea de dismorfofobie a fost propusa de Morselli in 1886, cel de la care avem primele descrieri ale tulburarii, el descoperind o serie de persoane care traiau un sentiment subiectiv de "uratenie" sau altele care aveau unele defecte fizice nesemnificative pentru ceilalti, dar pe care ei le considerau anormalitati. Morselli a observat ca acesti indivizi se simteau "mizerabil", erau chinuiti de aceste defecte, de ganduri legate de ele in orice fel de situatie.
De obicei ingrijorarea obsesiva este legata de zona fetei, de par sau miros. Tulburarea debuteaza de multe ori in adolescenta, devine cronica si duce catre o suferinta interna foarte mare.
Cei care sufera de aceasta tulburare se pot simti ridicol in situatii sociale, consulta multi dermatologi sau chirurgi plasticieni si sunt dispusi sa treaca prin proceduri riscante si dureroase pentru a schimba defectul care ii terorizeaza. Dar, din pacate, procedurile medicale doar rareori produc o ameliorare a suferintei si de multe ori duc catre o inrautatire a simptomelor.
Cuprins articol
Definitie
Semne si simptome
Cauze si tratament
Semne si simptome
Sus
Efectele bolii sunt resimtite in domeniul relatiilor cu ceilalti, persoanele care sufera de dismorfofobie nu au prieteni, in domeniul scolar pot aparea dificultati de concentrare datorita ruminatiilor obsesive asupra felului in care arata.
Alte tipuri de comportamente asociate cu dismorfofobia sunt: obiceiul de a se privi in orice suprafata care reflecta imaginea sau evitarea oglinzilor, masurarea sau palparea repetata a defectului, cerinte repetate de reasigurare asupra defectului, elaborarea unor ritualuri legate de defect, camuflarea defectelor, atingerea repetata a defectului, evitarea situatiilor sociale.
Tulburarea dismorfica corporala are tendinta de a deveni cronica si poate determina izolare sociala, abandon scolar, depresie majora, interventii chirurgicale inutile si chiar sinucidere (29% dintre pacienti au tentative de sinucidere).
Dismorfofobia se poate asocia si cu alte tulburari ca tulburarea obsesiv compulsiva si tulburarea deliranta.
In America aceasta tulburare afecteaza 1-2% din populatia generala, indiferent de sex, dar acest procent poate sa nu fie cel real deoarece deseori tulburarea nu este diagnosticata.
Pacientii cu dismorfofobie au de obicei stima de sine scazuta si le cer in permanenta celorlalti sa ii asigure ca defectul lor este "normal" sau "nu chiar atat de rau".
Studiile ne arata ca boala debuteaza de regula in adolescenta, in jurul varstei de 17 ani, dar poate aparea si la adultii in varsta, ca o ingrijorare legata de schimbarea aspectului lor datorata imbatranirii.
Cele mai intalnite nemultumiri ale pacientilor se refera la probleme ale pielii ca acnee, riduri sau pete ale fetei, la par, la forma si marimea nasului, dar si la alte parti ale corpului sau la zonele genitale.
In opinia anumitor specialisti dismorfofobia nu este o problema in sine, ci mai degraba un set de simptome care mascheaza o problema mult mai serioasa.
Ganditi-va la o raceala obisnuita si la simptomele asociate cu aceasta, durere in gat, nas infundat, tuse, etc. Desi aceste simptome va vor face sa va simtiti rau o sapatmana, doua, nu ele sunt problema si ele de fapt au rolul de a preveni ceva mult mai grav, apar pentru ca organismul dumneavoastra incearca sa se protejeze de ceva din afara care nu isi are locul acolo. Astfel, dismorfofobia ar putea fi exact ca acele simptome neplacute ale racelii care incearca sa previna ceva mult mai rau, ar putea fi un mecanism de a face fata inconstient.
V-ati putea intreba de ce este necesar un astfel de mecanism si mai ales de ce unul atat de frustrant si probabil ca raspunsul este ca exista foarte multe motive, care cu siguranta sunt diferite de la persoana la persoana si poate ca unii dintre cei care sufera de aceasta tulburare nici nu ar sti cum sa supravietuiasca fara simptomele bolii. Din aceste motive este intotdeauna important sa se ajunga la problemele reale ale pacientului si nu doar sa se modifice comportamentele obsesive legate de boala. Actiunile pe care le face o persoana care sufera de dismorfofobie sunt in totalitate voluntare dar involuntare si desi aceasta exprimare este o contradictie in termeni, in realitate lucrurile asa stau. Pacientul este controlat de actiunile sale in timp ce isi doreste sa renunte la ritualurile pe care le tot indeplineste, se simte constrans in permanenta de ele si nu prea reuseste sa faca nimic pentru a le opri. Am putea spune ca intr-un fel seamana cu adictia.
Unii specialisti considera ca dismorfofobia este un raspuns previzibil la anumite circumstante neobisnuite de viata. S-a constatat ca exista asemanari ale acestor circumstante la indivizii care sufera de tulburare dismorfica corporala (TDC) si in acelasi timp deosebiri fata de persoanele care nu sufera de TDC. Totusi, specialistii sustin ca fiecare caz este unic.
Unul dintre comportamentele cele mai intalnite la persoanele cu TDC este uitatul in oglinda sau evitarea oglinzii.
Nu este necesara o oglinda, orice suprafata care reflecta va fi folosita iar unii pacienti au oglinzi preferate pe care le tin in locurile in care cred ca este cea mai avantajoasa lumina pentru a se privi. Exista insa si pacienti care evita oglinzile in timpul zilei sau tot timpul, le acopera, le dau jos de pe pereti sau sting lumina cand se apropie de ele. Probabil ca majoritatea oamenilor au o relatie de dragoste/ura cu oglinzile, uneori imaginea reflectata este mai frumoasa decat cea pe care o aveam in minte, dar alteori imaginea nu ne place si suntem dezamagiti. Ce trebuie sa stim este ca nu privitul in oglinda este sursa durerii, a suferintei. Se intampla ca o persoana care sufera de TDC sa petreaca un timp in fata oglinzii si acest lucru sa nu il tulbure, dar lucrurile devin problematice atunci cand apare un atac de dismorfofobie in timp ce se priveste in oglinda. Acest atac este cel mai mare dusman al sau, este acel moment in care se simte lipsit de speranta, urat, diform, are ganduri suicidare si poate aparea oricand sau poate fi declansat de un numar destul de mare de situatii. De obicei un astfel de atac apare in perioade de stres iar comportamentele specifice (cum este si privitul in oglinda) se amplifica, din aceasta cauza multi pacienti asociaza ura de sine si neajutorarea cu oglinzile si cu reflectarea pe care o vad ca se "holbeaza" la ei.
Persoanele care sufera de TDC deseori nu se lasa fotografiate si evita chiar reuniunile de familie sau alte evenimente din acest motiv. Se pare ca anxietatea lor creste foarte mult pentru ca nu au controlul asupra celor care ar putea vedea fotografia si asupra a ceea ce le-ar putea trece prin minte legat de ceea ce este in fotografie. Fotografia pare ca ii convinge ca ceea ce cred despre ei este adevarat, sau chiar mai rau, le confirma uratenia, diformitatea. Ei ajung sa dispretuiasca ceea ce vad si devin perfectionisti, au o grija exagerata pentru fiecare detaliu al aspectului lor. Interesant este ca uneori parerile despre fotografiile lor se schimba, pot chiar sa se placa in unele dintre ele si probabil ca aceasta se datoreaza faptului ca perceptia lor asupra acelei parti din corpul lor care ii obsedeaza se schimba.
Foarte multi dintre cei care au dismorfofobie evita situatiile publice in care nu se simt confortabil din mai multe motive. In primul rand se pare ca se declanseaza teama de a nu fi judecati de ceilalti, simt ca nu se pot "conecta" cu persoanele din jurul lor, se simt exclusi din grup. Limbajul natural al corpului este deseori restrictionat, nu vor ca cei din jur sa ii observe, se tem ca vor fi criticati. Nu vor sa spuna ceva gresit, sa se miste intr-un mod nepotrivit, se tem sa zambeasca, sa faca orice le-ar atrage atentia celorlalti pentru ca ei ar putea vedea cat sunt de diferiti fata de ei si eventual ii vor respinge.
O alta caracteristica este dificultatea de a se relaxa si de a asculta. De multe ori cand vor sa urmareasca un film, sa ia parte la o conversatie incep sa se framante pentru felul in care arata, simt nevoia sa isi verifice imaginea in oglinda, nu reusesc sa stea pe loc. La fel de dificil este uneori si sa doarma, sa participe la cursuri, sa studieze, nu isi pot opri gandurile legate de diformitatea lor.
Majoritatea celor care au dismorfofobie sunt perfectionisti in multe domenii ale vietii lor. Daca lucrurile nu sunt pe masura asteptarilor lor pot deveni foarte deprimati. Foarte multi nu intra in competitie cu nimeni, aproape ca ii sperie ideea de competitie.
Din diverse motive ei se vad total diferiti de ceilalti oameni si cred ca sunt judecati de ei dupa aceleasi standarde dupa care se judeca ei insisi, standarde foarte aspre.O nevoie foarte puternic resimtita de catre cei care sufera de TDC este aceea de reasigurare, pe care o cer in permanenta prietenilor sau familiei. Ei intreaba aproape pe oricine despre felul in care arata si nu o fac o data sau de doua ori, ci incontinuu. Se pare ca aceasta este o situatie din care nu reusesc sa iasa invingatori niciodata, indiferent de felul in care arata, daca se simt de neacceptat nu vor fi multumiti.
Pentru o mare parte dintre cei care sufera de dismorfofobie perfect inseamna perfect. Ei au o atitudine de tipul tot sau nimic, daca li se pare ca un singur element al fetei, sau parul sau o alta parte a corpului lor este urata, asta inseamna ca intreaga lor persoana este urata, iar uratenia este ceva ce face sa fii respins de ceilalti, sa nu fii acceptat si iubit.
Se pare ca cei care au aceasta tulburare au o imagine de sine instabila, le lipseste o identitate de sine puternica si au dificultati in stabilirea limitelor.
Ei cred ca problema lor este de natura fizica 100% si chiar daca admit la un moment dat ca sunt doar victimele unei "uratenii imaginare", se scutura imediat de aceasta idee, intr-o negare totala si spun "nu, poate altii sufera de TCD, eu sunt pur si simplu urat/a!". Astfel, in mintea lor se joaca in permanenta aceste ganduri fara oprire, mintea nu li se odihneste deloc.
Uneori situatia se poate inrautati foarte mult, in cazurile grave de TCD se poate ajunge la auto amputare sau sinucidere. Pentru majoritatea celor care sufera de TCD gandurile suicidare sunt ceva obisnuit iar o parte se sinucid. Gandurile legate de amputare nu sunt nici ele neobisnuite, dar de obicei raman doar niste idei care nu ajung sa fie puse in practica. O parte dintre pacienti se duc frecvent la specialisti in chirurgie plastica si chiar trec printr-o serie de interventii, dar care nu schimba nimic, ceea ce intareste ipoteza ca de fapt suferinta lor nu este legata de felul in care arata.
Cauze si tratament
Sus
Exista specialisti care considera ca printre factorii care duc la aparitia acestei tulburari se afla anumite circumstante externe traite in perioada copilariei care il fac pe copil sa se simta altfel decat cei de varsta sa. Acestea pot fi abuzuri ale parintilor, neglijare din partea lor, mai pot fi diverse comportamente ale fratilor, prietenilor, colegilor sau profesorilor care pot necaji copilul si il pot transforma intr-un proscris.
Un alt factor ar mai putea fi o trauma severa in urma careia se declanseaza o serie de sentimente profunde si dureroase pe care persoana nu le poate exprima, exterioriza. Aceasta trauma este diferita de la persoana la persoana, cele mai comune sunt de natura fizica, emotionala, sau abuzuri sexuale, dar mai poate fi vorba si despre pierderea cuiva apropiat, accidente, diverse boli, etc. Sentimentele neplacute vor fi acumulate si nu vor fi lasate deloc sa iasa la suprafata. Poate ca multi dintre cei cu aceasta problema au avut interdictia de a isi exprima sentimentele in copilarie, poate ca altii au trait intr-un mediu in care nu au invatati niciodata ca este normal sa vorbesti despre durere, despre suferinta, sau au fost atat de coplesiti de traumele traite si s-au simtit vinovati de ele neputand sa spuna nimanui ce s-a intamplat. Indiferent de cum s-au petrecut lucrurile, poate ca ei traiesc sentimente de furie, tristete si rusine pe care nu le exteriorizeaza, probabil ca nu stiu cum sa faca asta si atunci prefera sa puna un "capac" peste ele. Totusi ei trebuie sa isi gaseasca o cale de a face fata trairilor lor si isi creeaza acest mecanism numit dismorfofobie pentru a se separa de durere.
Se presupune ca o cauza a acestei tulburari ar putea fi si un dezechilibru al unor substante chimice din creier (neurotransmitatori), cel mai probabil acest dezechilibru este transmis genetic de la persoane care sufera de tulburare obsesiv compulsiva sau alte tulburari anxioase si se datoreaza unei deficiente in secretia de serotonina care este produsa in cantitate mai mica decat cea normala.
Tratamentul TDC include medicatie antidepresiva si psihoterapie (psihoterapie cognitiv-comportamentala, psihoterapie psihanalitica, hipnoza si altele). Este recomandata implicarea membrilor familiei sau a altor persoane semnificative pentru pacient in procesul de tratament.
Sursa: Revista TerapiaM
Dismorfofobia
Tulburarea dismorfica corporala sau dismorfofobia a fost recunoscuta formal in 1997 si inclusa in Manualul de Diagnostic si Statistica al Tulburarilor Mentale (DSM-IV) in cadrul tulburarilor somatoforme.
Dismorfofobia este definita ca preocuparea extrema pentru un anumit defect fizic imaginar sau ingrijorarea mult prea mare legata de un defect fizic minor. Aceasta preocupare trebuie sa cauzeze o deteriorare semnificativa vietii persoanei (in domeniul vietii sociale, profesionale, etc.), pentru ca acea persoana sa fie diagnosticata cu Tulburare dismorfica corporala.
Denumirea de dismorfofobie a fost propusa de Morselli in 1886, cel de la care avem primele descrieri ale tulburarii, el descoperind o serie de persoane care traiau un sentiment subiectiv de "uratenie" sau altele care aveau unele defecte fizice nesemnificative pentru ceilalti, dar pe care ei le considerau anormalitati. Morselli a observat ca acesti indivizi se simteau "mizerabil", erau chinuiti de aceste defecte, de ganduri legate de ele in orice fel de situatie.
De obicei ingrijorarea obsesiva este legata de zona fetei, de par sau miros. Tulburarea debuteaza de multe ori in adolescenta, devine cronica si duce catre o suferinta interna foarte mare.
Cei care sufera de aceasta tulburare se pot simti ridicol in situatii sociale, consulta multi dermatologi sau chirurgi plasticieni si sunt dispusi sa treaca prin proceduri riscante si dureroase pentru a schimba defectul care ii terorizeaza. Dar, din pacate, procedurile medicale doar rareori produc o ameliorare a suferintei si de multe ori duc catre o inrautatire a simptomelor.
Cuprins articol
Definitie
Semne si simptome
Cauze si tratament
Semne si simptome
Sus
Efectele bolii sunt resimtite in domeniul relatiilor cu ceilalti, persoanele care sufera de dismorfofobie nu au prieteni, in domeniul scolar pot aparea dificultati de concentrare datorita ruminatiilor obsesive asupra felului in care arata.
Alte tipuri de comportamente asociate cu dismorfofobia sunt: obiceiul de a se privi in orice suprafata care reflecta imaginea sau evitarea oglinzilor, masurarea sau palparea repetata a defectului, cerinte repetate de reasigurare asupra defectului, elaborarea unor ritualuri legate de defect, camuflarea defectelor, atingerea repetata a defectului, evitarea situatiilor sociale.
Tulburarea dismorfica corporala are tendinta de a deveni cronica si poate determina izolare sociala, abandon scolar, depresie majora, interventii chirurgicale inutile si chiar sinucidere (29% dintre pacienti au tentative de sinucidere).
Dismorfofobia se poate asocia si cu alte tulburari ca tulburarea obsesiv compulsiva si tulburarea deliranta.
In America aceasta tulburare afecteaza 1-2% din populatia generala, indiferent de sex, dar acest procent poate sa nu fie cel real deoarece deseori tulburarea nu este diagnosticata.
Pacientii cu dismorfofobie au de obicei stima de sine scazuta si le cer in permanenta celorlalti sa ii asigure ca defectul lor este "normal" sau "nu chiar atat de rau".
Studiile ne arata ca boala debuteaza de regula in adolescenta, in jurul varstei de 17 ani, dar poate aparea si la adultii in varsta, ca o ingrijorare legata de schimbarea aspectului lor datorata imbatranirii.
Cele mai intalnite nemultumiri ale pacientilor se refera la probleme ale pielii ca acnee, riduri sau pete ale fetei, la par, la forma si marimea nasului, dar si la alte parti ale corpului sau la zonele genitale.
In opinia anumitor specialisti dismorfofobia nu este o problema in sine, ci mai degraba un set de simptome care mascheaza o problema mult mai serioasa.
Ganditi-va la o raceala obisnuita si la simptomele asociate cu aceasta, durere in gat, nas infundat, tuse, etc. Desi aceste simptome va vor face sa va simtiti rau o sapatmana, doua, nu ele sunt problema si ele de fapt au rolul de a preveni ceva mult mai grav, apar pentru ca organismul dumneavoastra incearca sa se protejeze de ceva din afara care nu isi are locul acolo. Astfel, dismorfofobia ar putea fi exact ca acele simptome neplacute ale racelii care incearca sa previna ceva mult mai rau, ar putea fi un mecanism de a face fata inconstient.
V-ati putea intreba de ce este necesar un astfel de mecanism si mai ales de ce unul atat de frustrant si probabil ca raspunsul este ca exista foarte multe motive, care cu siguranta sunt diferite de la persoana la persoana si poate ca unii dintre cei care sufera de aceasta tulburare nici nu ar sti cum sa supravietuiasca fara simptomele bolii. Din aceste motive este intotdeauna important sa se ajunga la problemele reale ale pacientului si nu doar sa se modifice comportamentele obsesive legate de boala. Actiunile pe care le face o persoana care sufera de dismorfofobie sunt in totalitate voluntare dar involuntare si desi aceasta exprimare este o contradictie in termeni, in realitate lucrurile asa stau. Pacientul este controlat de actiunile sale in timp ce isi doreste sa renunte la ritualurile pe care le tot indeplineste, se simte constrans in permanenta de ele si nu prea reuseste sa faca nimic pentru a le opri. Am putea spune ca intr-un fel seamana cu adictia.
Unii specialisti considera ca dismorfofobia este un raspuns previzibil la anumite circumstante neobisnuite de viata. S-a constatat ca exista asemanari ale acestor circumstante la indivizii care sufera de tulburare dismorfica corporala (TDC) si in acelasi timp deosebiri fata de persoanele care nu sufera de TDC. Totusi, specialistii sustin ca fiecare caz este unic.
Unul dintre comportamentele cele mai intalnite la persoanele cu TDC este uitatul in oglinda sau evitarea oglinzii.
Nu este necesara o oglinda, orice suprafata care reflecta va fi folosita iar unii pacienti au oglinzi preferate pe care le tin in locurile in care cred ca este cea mai avantajoasa lumina pentru a se privi. Exista insa si pacienti care evita oglinzile in timpul zilei sau tot timpul, le acopera, le dau jos de pe pereti sau sting lumina cand se apropie de ele. Probabil ca majoritatea oamenilor au o relatie de dragoste/ura cu oglinzile, uneori imaginea reflectata este mai frumoasa decat cea pe care o aveam in minte, dar alteori imaginea nu ne place si suntem dezamagiti. Ce trebuie sa stim este ca nu privitul in oglinda este sursa durerii, a suferintei. Se intampla ca o persoana care sufera de TDC sa petreaca un timp in fata oglinzii si acest lucru sa nu il tulbure, dar lucrurile devin problematice atunci cand apare un atac de dismorfofobie in timp ce se priveste in oglinda. Acest atac este cel mai mare dusman al sau, este acel moment in care se simte lipsit de speranta, urat, diform, are ganduri suicidare si poate aparea oricand sau poate fi declansat de un numar destul de mare de situatii. De obicei un astfel de atac apare in perioade de stres iar comportamentele specifice (cum este si privitul in oglinda) se amplifica, din aceasta cauza multi pacienti asociaza ura de sine si neajutorarea cu oglinzile si cu reflectarea pe care o vad ca se "holbeaza" la ei.
Persoanele care sufera de TDC deseori nu se lasa fotografiate si evita chiar reuniunile de familie sau alte evenimente din acest motiv. Se pare ca anxietatea lor creste foarte mult pentru ca nu au controlul asupra celor care ar putea vedea fotografia si asupra a ceea ce le-ar putea trece prin minte legat de ceea ce este in fotografie. Fotografia pare ca ii convinge ca ceea ce cred despre ei este adevarat, sau chiar mai rau, le confirma uratenia, diformitatea. Ei ajung sa dispretuiasca ceea ce vad si devin perfectionisti, au o grija exagerata pentru fiecare detaliu al aspectului lor. Interesant este ca uneori parerile despre fotografiile lor se schimba, pot chiar sa se placa in unele dintre ele si probabil ca aceasta se datoreaza faptului ca perceptia lor asupra acelei parti din corpul lor care ii obsedeaza se schimba.
Foarte multi dintre cei care au dismorfofobie evita situatiile publice in care nu se simt confortabil din mai multe motive. In primul rand se pare ca se declanseaza teama de a nu fi judecati de ceilalti, simt ca nu se pot "conecta" cu persoanele din jurul lor, se simt exclusi din grup. Limbajul natural al corpului este deseori restrictionat, nu vor ca cei din jur sa ii observe, se tem ca vor fi criticati. Nu vor sa spuna ceva gresit, sa se miste intr-un mod nepotrivit, se tem sa zambeasca, sa faca orice le-ar atrage atentia celorlalti pentru ca ei ar putea vedea cat sunt de diferiti fata de ei si eventual ii vor respinge.
O alta caracteristica este dificultatea de a se relaxa si de a asculta. De multe ori cand vor sa urmareasca un film, sa ia parte la o conversatie incep sa se framante pentru felul in care arata, simt nevoia sa isi verifice imaginea in oglinda, nu reusesc sa stea pe loc. La fel de dificil este uneori si sa doarma, sa participe la cursuri, sa studieze, nu isi pot opri gandurile legate de diformitatea lor.
Majoritatea celor care au dismorfofobie sunt perfectionisti in multe domenii ale vietii lor. Daca lucrurile nu sunt pe masura asteptarilor lor pot deveni foarte deprimati. Foarte multi nu intra in competitie cu nimeni, aproape ca ii sperie ideea de competitie.
Din diverse motive ei se vad total diferiti de ceilalti oameni si cred ca sunt judecati de ei dupa aceleasi standarde dupa care se judeca ei insisi, standarde foarte aspre.O nevoie foarte puternic resimtita de catre cei care sufera de TDC este aceea de reasigurare, pe care o cer in permanenta prietenilor sau familiei. Ei intreaba aproape pe oricine despre felul in care arata si nu o fac o data sau de doua ori, ci incontinuu. Se pare ca aceasta este o situatie din care nu reusesc sa iasa invingatori niciodata, indiferent de felul in care arata, daca se simt de neacceptat nu vor fi multumiti.
Pentru o mare parte dintre cei care sufera de dismorfofobie perfect inseamna perfect. Ei au o atitudine de tipul tot sau nimic, daca li se pare ca un singur element al fetei, sau parul sau o alta parte a corpului lor este urata, asta inseamna ca intreaga lor persoana este urata, iar uratenia este ceva ce face sa fii respins de ceilalti, sa nu fii acceptat si iubit.
Se pare ca cei care au aceasta tulburare au o imagine de sine instabila, le lipseste o identitate de sine puternica si au dificultati in stabilirea limitelor.
Ei cred ca problema lor este de natura fizica 100% si chiar daca admit la un moment dat ca sunt doar victimele unei "uratenii imaginare", se scutura imediat de aceasta idee, intr-o negare totala si spun "nu, poate altii sufera de TCD, eu sunt pur si simplu urat/a!". Astfel, in mintea lor se joaca in permanenta aceste ganduri fara oprire, mintea nu li se odihneste deloc.
Uneori situatia se poate inrautati foarte mult, in cazurile grave de TCD se poate ajunge la auto amputare sau sinucidere. Pentru majoritatea celor care sufera de TCD gandurile suicidare sunt ceva obisnuit iar o parte se sinucid. Gandurile legate de amputare nu sunt nici ele neobisnuite, dar de obicei raman doar niste idei care nu ajung sa fie puse in practica. O parte dintre pacienti se duc frecvent la specialisti in chirurgie plastica si chiar trec printr-o serie de interventii, dar care nu schimba nimic, ceea ce intareste ipoteza ca de fapt suferinta lor nu este legata de felul in care arata.
Cauze si tratament
Sus
Exista specialisti care considera ca printre factorii care duc la aparitia acestei tulburari se afla anumite circumstante externe traite in perioada copilariei care il fac pe copil sa se simta altfel decat cei de varsta sa. Acestea pot fi abuzuri ale parintilor, neglijare din partea lor, mai pot fi diverse comportamente ale fratilor, prietenilor, colegilor sau profesorilor care pot necaji copilul si il pot transforma intr-un proscris.
Un alt factor ar mai putea fi o trauma severa in urma careia se declanseaza o serie de sentimente profunde si dureroase pe care persoana nu le poate exprima, exterioriza. Aceasta trauma este diferita de la persoana la persoana, cele mai comune sunt de natura fizica, emotionala, sau abuzuri sexuale, dar mai poate fi vorba si despre pierderea cuiva apropiat, accidente, diverse boli, etc. Sentimentele neplacute vor fi acumulate si nu vor fi lasate deloc sa iasa la suprafata. Poate ca multi dintre cei cu aceasta problema au avut interdictia de a isi exprima sentimentele in copilarie, poate ca altii au trait intr-un mediu in care nu au invatati niciodata ca este normal sa vorbesti despre durere, despre suferinta, sau au fost atat de coplesiti de traumele traite si s-au simtit vinovati de ele neputand sa spuna nimanui ce s-a intamplat. Indiferent de cum s-au petrecut lucrurile, poate ca ei traiesc sentimente de furie, tristete si rusine pe care nu le exteriorizeaza, probabil ca nu stiu cum sa faca asta si atunci prefera sa puna un "capac" peste ele. Totusi ei trebuie sa isi gaseasca o cale de a face fata trairilor lor si isi creeaza acest mecanism numit dismorfofobie pentru a se separa de durere.
Se presupune ca o cauza a acestei tulburari ar putea fi si un dezechilibru al unor substante chimice din creier (neurotransmitatori), cel mai probabil acest dezechilibru este transmis genetic de la persoane care sufera de tulburare obsesiv compulsiva sau alte tulburari anxioase si se datoreaza unei deficiente in secretia de serotonina care este produsa in cantitate mai mica decat cea normala.
Tratamentul TDC include medicatie antidepresiva si psihoterapie (psihoterapie cognitiv-comportamentala, psihoterapie psihanalitica, hipnoza si altele). Este recomandata implicarea membrilor familiei sau a altor persoane semnificative pentru pacient in procesul de tratament.
Sursa: Revista TerapiaM
Hai ca ai dat cu batul in balta.Eu vorbesc de probleme reale si tu imi spui de chestii imaginare.Depresia nu apare doar din probleme inchipuite.Iti dau exemplul meu, in perioada adolescentei, mai precis pe la 13 ani, aflu ca mostenesc o boala grava a ochilor numita keratoconus, care este o boala degenerativa a corneei si se manifesta prin deteriorarea progresiva a vederii.In 6 ani de zile, din momentul in care am fost diagnosticat, am ajuns sa vad de la 100%, 20% cu ochiul drept si 5% cu ochiul stang.Asta e boala fizica.Pe langa asta, eram si o fire mai anxioasa, aveam complexe fizice(eram cam slabut in adolescenta si aveam nasul mare, tocmai din cauza ca eram prea slab, parul nu statea niciodata cum vroiam eu pt ca am 2 vartejuri fix in frunte si de fiecare data cand ma tundeam 1 saptamana eram depresiv pana crestea cat de cat, pt ca nu gaseam un frizer care sa tunda calumea ).Deci, in situatia data, cum poate ajuta medicatia?Aici nu mai este vorba de niciun dezechilibru chimic in creier, gandurile negative apar ca o consecinta a problemelor REALE pe care nu stim sa le gestionam, sa le acceptam.
Conform DSM-V, la cate afectiuni psihice au fost introduse in aceasta "biblie" a psihiatriei, am putea diagnostica orice om de pe Terra cu cate o tulburare psihica si ii putem administra si tratament psihiatric.Deci conform DSM-V, toti oamenii sunt bolnavi psihic si trebuie sa se trateze, ca au dezechilibru chimic in creier.Atat am avut de spus.
1. Eu nu am de unde sa fi stiut de ce probleme suferi tu.
2. A fost odata un baiat pe Forum care avea urechile prea mari, sau i se parea lui ca are urechile prea mari. Ei bine, baiatul acela a lansat zeci de topicuri doar cu problema lui. Indiferent de cate persoane i-au raspuns, el nu si-a vindecat nici in ziua de astazi aceasta problema. Mi se pare ca a fost si la psiholog dar degeaba.
3. Astea cu infatisarea fizica sunt obsesii, trebuie tratate chimic daca nu vrei sa te bantuie.
4. Daca faci depresie ca nu mai vezi si te tine n ani, tot ai de-a face cu o dereglare a neurotransmitatorilor. Majoritatea orbilor nu au depresie. De tot trebuie sa iti tratezi problema.
5. Pentru boala cu ochii, daca medical nu exista solutie, fa si tu 40 de acatiste ale sfantului Nectarie. Acolo unde omul nu poate, poate Dumnezeu. Totul e sa ceri si sa fii consecvent in ceea ce ceri. Sfantul Nectarie a vindecat foarte multi bolnavi sau... poti sa faci 40 de acatiste ale Sfantului Luca care a fost chiar medic oftalmolog, chirurg, si la el se regasesc multe minuni cu bolnavi vindecati de boli grave de ochi.
2. A fost odata un baiat pe Forum care avea urechile prea mari, sau i se parea lui ca are urechile prea mari. Ei bine, baiatul acela a lansat zeci de topicuri doar cu problema lui. Indiferent de cate persoane i-au raspuns, el nu si-a vindecat nici in ziua de astazi aceasta problema. Mi se pare ca a fost si la psiholog dar degeaba.
3. Astea cu infatisarea fizica sunt obsesii, trebuie tratate chimic daca nu vrei sa te bantuie.
4. Daca faci depresie ca nu mai vezi si te tine n ani, tot ai de-a face cu o dereglare a neurotransmitatorilor. Majoritatea orbilor nu au depresie. De tot trebuie sa iti tratezi problema.
5. Pentru boala cu ochii, daca medical nu exista solutie, fa si tu 40 de acatiste ale sfantului Nectarie. Acolo unde omul nu poate, poate Dumnezeu. Totul e sa ceri si sa fii consecvent in ceea ce ceri. Sfantul Nectarie a vindecat foarte multi bolnavi sau... poti sa faci 40 de acatiste ale Sfantului Luca care a fost chiar medic oftalmolog, chirurg, si la el se regasesc multe minuni cu bolnavi vindecati de boli grave de ochi.
buna ziua
Ma numesc Corina si sufar de anxietate de vreo 10 ani,
Am urmat cu tot felul de medicamente pentru a trata anxietatea, dar se pare k boala s.a agravat, acum aparand si teama de a nu face ceva rau prietenului meu.din ce am citit pe acest forum pare a fi vorba despre TOC(am dreptate!
?)
Va rog, puteti sa, mi da.ti un sfat, o parere orice kre m.ar putea ajuta?
Ma numesc Corina si sufar de anxietate de vreo 10 ani,
Am urmat cu tot felul de medicamente pentru a trata anxietatea, dar se pare k boala s.a agravat, acum aparand si teama de a nu face ceva rau prietenului meu.din ce am citit pe acest forum pare a fi vorba despre TOC(am dreptate!
?)
Va rog, puteti sa, mi da.ti un sfat, o parere orice kre m.ar putea ajuta?
Buna Cora
Da, gandurile cu caracter violent sunt caracteristice TOC., care este tot o boala anxioasa.
La doctor mergi? Ai vorbit cu dr tau despre aceste ganduri?
Incearca sa stabilesti o intalnire pentru o nopua evaluare cu medicul tau.
Santate multa!
Da, gandurile cu caracter violent sunt caracteristice TOC., care este tot o boala anxioasa.
La doctor mergi? Ai vorbit cu dr tau despre aceste ganduri?
Incearca sa stabilesti o intalnire pentru o nopua evaluare cu medicul tau.
Santate multa!
Alege-ți medicul și fă o programare!Peste 13000 de cabinete medicale își prezintă serviciile pe ROmedic.
Alte subiecte care v-ar putea interesa:
- 27sfaturi pentru indepartarea anxietatii
- 25Atac de panica? Anxietate?
- 507Cipralex dependenta - solutii alternative
- 3am senzatii foarte ciudate de panica, frica, problema e ca nu stiu de ce...
- 42Anxietate si scleroza multipla
- 4ipohondru sau anxietate
- 10Tulburare anxios depresiva
- 7anxietate si atacuri de panica
- 6Despre anxiolitice
- 4Anxietate sau ?
- 15Derealizare Depersonalizare ?! Ajutor..
- 20Sunt din nou aici cu o veche problema...
- 2Care-i legatura intre hipotiroidism si tulburarea emotionala?
- 4Xanax. Sa iau sau sa nu iau ?
- 3Sfat - anxietate, depresie sau alta afectiune
- 1Tensiune mare si atac de panica
- 3Efecte secundare fevarin TOC
- 8Tulburare de anxietate
- 2Bună ziua, am o strângere mai sus de buric, simt cum se oprește inima pentru puțin
Mai multe informații despre: Anxietatea Tulburarea obsesiv-compulsiva Atacurile de panica
Din Biblioteca medicală vă mai recomandăm:
Din Ghidul de sănătate v-ar putea interesa și: