Tipuri de învățare și experimentele clasice din spatele teoriei

În psihologie, învăţarea presupune schimbarea relativ permanentă a comportamentului, ca rezultat al experienţei şi al interacţiunii cu mediul. Modalităţile de învăţare sunt împărţite în trei categorii principale: învăţare neasociativă, asociativă şi cognitivă.

Cele mai simple forme de învăţare sunt cele neasociative, reprezentate de adaptare, care apare în momentul în care persoana se obişnuieşte cu un stimul repetat, şi sensibilizare, susţinută de reacţia organismului în momentul în care este expus la un stimul asociat cu senzaţia de durere.

În afara învăţării neasociative, care are loc instinctiv şi inconştient, psihologii consideră că există o serie de mecanisme de bază ale asimilării cunoştinţelor: condiţionarea clasică (învăţarea prin asocierea stimulilor) şi condiţionarea operantă (învăţarea rezultată din asocierea între comportamente și consecinţe), care aparţin grupului de învăţare asociativă şi învăţarea cognitivă (reprezentată de manipularea mentală a informaţiei), la care se alătură învățarea socială.

Învățarea asociativă

Condiţionarea clasică

Prima formă a teoriei a fost enunțată de Aristotel, care considera că la baza învăţării stă apariţia evenimentelor în timp şi spaţiu sau contiguitatea. Acesta considera că există trei posibile relaţii între începutul unei imagini si succesiunea ei: relaţia bazată pe succesiune, opoziţie şi contiguitate. Legea contiguităţii spune că mintea, în prezenţa oricărei stări, tinde să o asemene cu o experienţă trecută similară. Cel mai cunoscut experiment de învăţare asociativă a fost realizat în anul 1890 de către psihologul şi fiziologul rus Ivan Pavlov, în contextul în care acesta analiza rolul salivaţiei în procesul digestiv. [1], [2]

Experimentul lui Pavlov
Pentru a determina răspunsul reflex al glandelor salivare în momentul hrănirii, omul de ştiinţă măsura cantitatea de salivă secretată de un câine la primirea hranei. În timpul experimentului, Pavlov a observat că adesea câinii salivau înainte de a-și primi mâncarea și că între prezenţa mâncării şi anumiți stimuli exteriori se crea o relaţie de contiguitate. Prepararea mâncării şi paşii experimentului, executaţi înainte de hrănire, provocau un răspuns reflex similar cu cel al ingerării mâncării, deoarece câinii învăţaseră să asocieze mâncarea cu rutina experimentului.

Aşadar, Pavlov a demonstrat faptul că o formă a învăţării prin asociaţie este reprezentată de condiţionarea clasică. Aceasta presupune asocierea în timp a unui stimul neutru cu un stimul declanşator de răspuns. Ulterior, fiziologul a studiat progresul procesului de învăţare, utilizând în experimentele sale un metronom ca stimul neutru. Pavlov a ajuns la următoarea concluzie: cu cât mai frecvent era asociat sunetul metronomului cu hrana, cu atât mai des provoca salivare. De asemenea, a constatat că pe măsură ce timpul de așteptare din momentul auzirii sunetului până în momentul primirii mâncării era mai lung, cu atât reflexul de salivare scădea.

Prin condiţionarea clasică individul învaţă, însuşindu-şi un comportament nou sau îşi schimbă un comportament mai vechi, ca răspuns la un stimul nou. De asemenea, răspunsul condiţionat poate să apară şi în cazul stimulilor asemănători celui declanşator, fenomen intitulat generalizarea stimulilor.
Discriminarea apare în momentul în care stimulul primit diferă de cel original, iar extincţia se produce în momentul în care stimulul condiţionat este repetat fără a fi urmat de stimul. [3], [4]

Aplicaţii ale condiţionării clasice

S-a demonstrat fapul că învăţarea prin condiţionarea clasică poate duce la reacţii fobice, la scăderea încrederii în sine a elevului şi la tendinţa de evitare a anumitor circumstanţe asociate cu stimulul. Psihologul John Locke a arătat că în momentul în care elevii sunt pedepsiţi la şcoală şi asociază ideea studiului cu un mediu ostil şi potenţial vătămător, ei încep să se teamă de obiectele asociate şcolii, nu numai de profesorul în cauză.
Învăţarea într-un mediu exagerat de restrictiv, în care elevul se simte ameninţat sau este constant pedepsit, poate duce la o teamă generală faţă de studiu, care scade randamentul de lucru, dorinţa elevului de cunoaştere şi, dacă situaţia nu este remediată, se poate ajunge la dorinţa de a abandona școala.

În anul 1920, psihologul John Watson a realizat unul dintre cele mai cunoscute studii legate de condiţionarea clasică, intitulat The Little Albert Experiment. Albert, un bebeluş în vârstă de 11 luni a fost subiectul experimentului menit să demonstreze fenomenul de generalizare. Acesta fusese lăsat să se joace cu diferite animale de pluş, printre care un şoarece alb care, în momentul în care era atins, scotea un zgomot puternic - stimulul. Reacţia necondiţionată la zgomot a fost de frică. După mai multe asocieri ale șoarecelui alb cu zgomotul, copilul răspundea cu teamă, evitându-l. Ulterior, el a dezvoltat reacţii similare faţă de alte jucării albe asemănătoare, dovedind atât fenomenul de generalizare, cât şi posibilitatea dezvoltării fobiilor. Din păcate, Albert a murit la vârsta de şase ani şi nu s-au putut constata efectele pe termen lung ale experimentului. [5], [6]

Un alt experiment cunoscut a fost realizat în anii 1960 de psihologul şi profesorul Clark Kenneth, care s-a folosit de două păpuşi, una albă şi una neagră, pentru a demonstra influenţa mediului asupra asociaţiilor. Subiecţii experimentului au fost copii albi şi de culoare, cărora li s-au pus întrebări precum: „Care dintre păpuşi arată ca tine?”, „Care e păpuşa bună, care e păpuşa rea?”. Majoritatea copiilor, indiferent de etnie, s-au identificat cu păpuşa albă şi, de asemenea, au indicat că păpuşa albă este „bun㔺i „drăguţă”, iar cea neagră este „murdară” şi „rea”. Asociaţiile făcute ţin de formarea prejudecăţilor, culoarea neagră a pielii fiind asociată cu sărăcia. Copiii au generalizat, învăţând să atribuie aceste caracteristici pentru persoanele de culoare neagră. [7]

Condiţionarea clasică este îndeosebi utilzată în reclame, în emisiuni şi în filme, cu rol în influenţa emoţiilor spectatorilor. Psihologii din domeniul publicitar se folosesc de acest tip de condiţionare pentru a asocia produsele promovate cu stimuli atractivi, precum distracţia, bunăstarea, confortul, atracţia sexuală sau ideea unui stil luxos de viaţă.
De exemplu, multe dintre reclame apelează la sex-appeal, produsele fiind asociate unor femei frumoase, determinând o sexualizare a relaţiei dintre client şi produs. Un alt gen de reclame este constituit de campaniile de conştientizare, care asociază viciile sau obiceiurile dăunătoare precum fumatul sau consumul excesiv de alcool cu pericolul, boala sau chiar moartea. [8]

Condiţionarea operantă

Condiţionarea operantă reprezintă cea mai mare parte din ceea ce oamenii învaţă pe parcursul vieţii. Această condiţionare este definită ca „formă de învăţare în care consecinţele comportamentului influenţează probabilitatea de apariţie a acestuia. ” Cu alte cuvinte, efectul unui anumit comportament determină repetarea sau nerepetarea lui şi în viitor.

Un experiment paralel cu cel efectuat de Pavlov asupra câinilor, a fost realizat de Edward Thorndike, care observa comportamentul pisicilor. Omul de ştiinţă a închis o pisică într-o cutie închisă cu un zăvor şi a aşezat în faţa cuştii, în câmpul vizual al animalului, o farfurie cu hrană. Pisica putea ieşi din cuşcă dacă acţiona zăvorul și, după numeroase încercări ineficiente, animalul a reuşit în cele din urmă să deschidă zăvorul, ajungând la mâncare. Repetând experimentul de mai multe ori, Thorndike a ajuns la concluzia că pisica se eliberează din ce în ce mai repede din cuşcă, pentru a-și atinge scopul și a emis ipoteza conform căreia efectele unei acţiuni au un rol important în dezvoltarea unei viitoare acţiuni, ipoteză cunoscută sub denumirea de „Lege a efectului”. Aceasta susţine că există tendinţa de repetare a comportamentelor care duc la un rezultat satisfăcător. De asemenea, omul de ştiinţă a concluzionat că pedeapsa este ineficientă în ruperea legăturii dintre comportament şi rezultatul său și că pedepsirea poate duce la un comportament imprevizibil. [9], [10]

Psihologul american Burrhus F. Skinner considera că acest tip de condiţionare este cel mai important în procesul de învăţare. Spre deosebire de metoda condiţionării clasice, individul învaţă să lucreze cu mediul pentru a obţine rezultatele dorite, nu asimilează prin reacții la stimuli. În funcție de legătura dintre comportament și consecință, Skinner a propus clasificarea relațiilor în multiple tipuri de contingență: întărirea pozitivă, negativă, exitincție și pedeapsă.

Întărirea pozitivă are în vedere probabilitatea apariției unui comportament, în funcție de consecința sa. Există trei aspecte principale ale întăririi pozitive:

• Sincronizarea presupune apariția rezultatului pozitiv la scurt timp după răspuns. Așadar, un timp prelungit între comportament și rezultat poate duce la o diminuere a eficienței învățării.
• Consistența întăririi - este necesară menținerea apariției consecinței pozitive după fiecare răspuns, lucru esențial în special la începutul procesului de învățare.
• Valoarea întăririi - pune accent pe valoarea răsplatei pentru persoana aflată în procesul de învățare.

Aplicații ale condiționării operante
Condiționarea operantă stă la baza însușirii abilităților de bază, achiziționate încă de la naștere, precum desfășurarea unor acțiuni elementare ca deschiderea ușii, mersul, prepararea hranei etc. Acest tip de învățare se poate dovedi foarte eficient în domeniul educației, elevul fiind motivat să progreseze prin intermediul unei întăriri pozitive. Este important de luat în seamă faptul că rezultatul nu va fi unul imediat și că orice tendință de învățare trebuie susținută printr-o întărire pozitivă repetată, pentru încurajare. Concret, educatorul sau părintele nu trebuie să se aștepte ca elevul să își termine din start toate temele. Fiecare pas în realizarea proiectelor trebuie încurajat, pentru a stimula dorința de cunoaștere a copilului; acesta trebuie să facă legătura dintre asimilarea cunoștințelor și răsplata corespunzătoare, asociind învățatul cu ideea unui lucru bun, care dă roade.

Pedeapsa este, de asemenea, consecința unui comportament, dar negativă. Psihologii au păreri împărțite referitoare la implicarea pedepsei în procesul de învățare. Dintr-un punct de vedere, pedeapsa ușoară are rolul de a descuraja comportamentul greșit și de a-l încuraja pe cel corect. Dacă este pedepsit, copilul va ști că nu este bine să nu își facă temele la timp și nu va repeta greșeala pentru a nu ajunge din nou în aceeași situație.
Totuși au fost cercetate efectele negative ale pedepsei, atât asupra celui pedepsit, cât și a celui care pedepsește.

Privitor la persoana care pedepsește, fapta în sine poate deveni un întăritor, pedeapsa poate fi repetată neadecvat și fără motiv. De exemplu, dacă un copil se oprește din plâns atunci când este lovit, părintele va avea tendința să îl lovească de fiecare dată când acesta plânge sau este zgomotos. Un astfel de comportament al părintelui poate cauza traume în dezvoltarea copilului, determinându-l să-și piardă încerderea în sine, să aibă un temperament introvertit și să evite orice fel de confruntare.

De asemenea, pedeapsa poate avea un rol advers: dacă un copil este lovit pentru a desfășura o anumită acțiune, atunci el va dezvolta un sentiment de respingere față de acel lucru și va evita pe cât se poate să îl realizeze.
În cazul în care părintele sau profesorul abuzează de pedeapsă, copilul poate reacționa agresiv, percepând pedeapsa ca pe un atac. Psihologii recomandă evitarea pe cât posibil a unei astfel de situații, având în vedere gravitatea potențială a consecințelor în dezvoltarea copilului.

Pentru evitarea unor astfel de reacții negative ale copilului, trebuie exclusă pedeapsa prin violență fizică și adoptarea unei pedepse benefice, cu efecte negative minime. Printre pedepsele recomandate de psihologi se numără: restricționarea timpului petrecut cu prietenii de joacă, la televizor sau computer, statul pe scaun, la colț, copilul fiind încurajat, în același timp, să-și conștientizeze greșeala. Este important ca părintele să explice clar care este motivul pentru care primește pedeapsă și să îi ofere exemplul unui comportament corect. Altfel, copilul poate deveni confuz și nu va dobândi o atitudine viitoare corectă.

Condiționarea operantă se deosebește de cea clasică printr-o serie de factori, cel mai important dintre aceștia referindu-se la modul de realizare a condiționării. Cea clasică împlică un comportament reflexiv și involuntar, precum salivația, frica, iar condiționarea operantă are la bază procese voluntare ale sistemului nervos somatic.

Învățarea cognitivă

Unii psihologi consideră că procesul de învățare determină o schimbare în procesul individual de gândire. Cogniția vizează felul în care o persoana percepe, gândește, reține sau rezolvă problemele și are un rol fundamental în dezvoltare și învățare.

Cele mai concludente studii privitoare la învățarea cognitivă au fost realizate de psihologul Wolfgang Koehler. Experimentul său a constat în închiderea unei maimuțe într-o încăpere cu banane agățate de tavan, la care nu putea ajunge. În schimb, primatei i-au fost date două bețe care puteau fi asamblate, unul în prelungirea celuilalt și care i-ar fi permis să ia bananele. Inițial, maimuța a încercat, fără succes, să se folosească doar de un singur băț. Ulterior, după mai multe încercări, maimuța a asamblat bețele, ajungând la banane. Pusă din nou într-o situație similară, aceasta a reușit să obțină mâncarea. Concluzia trasă de W. Koehler a fost că învățarea vine în urma înțelegerii problemei prin procese cognitive. [11], [12]

Învățarea cognitivă este utilizată în asimilarea oricărui tip de cunoștințe, indiferent dacă sunt teoretice sau practice și poate fi stimulată prin stilul de învățare al fiecărei persoane și prin diferite strategii de memorare.

Învățarea socială

În ultimii ani s-a studiat teoria învățării sociale, aflată în strânsă legătură cu cea cognitivă. Psihologul cognitiv Albert Bandura, a observat învățarea prin studierea comportamentelor celor din jur. În special copiii au tendința de a observa și imita atitudinile, felul de a vorbi, de a se îmbrăca și preferințele celor din jurul lor.

Unul dintre studiile sale avea în vedere influența pe care o au filmele cu caracter agresiv asupra comportamentului. Psihologul a ajuns la concluzia că cei care vizionaseră scene de violență aveau, la rândul lor, tendința de a reacționa cu agresivitate. În ciuda acestui fapt, nu toți psihlogii sunt de acord cu ideea că filmele sau jocurile care implică violență duc la manifestări agresive ale copilului.

Același principiu al învățării cognitive este folosit în cazul reclamelor, care implică ideea potrivit căreia achiziționarea unui anumit produs îi va aduce utilizatorului o considerabilă creștere a calității vieții, succes și admirație. [13]