Managementul durerii cronice

Durerea cronică sau sindromul durerii cronice (chronic pain syndrome – CPS) reprezintă o entitate frecventă în rândul persoanelor adulte, afectând aproximativ 20% din populația europeană, fiind întâlnită majoritar la femei și la persoanele vârstnice. (1)

Din cauza multiplilor factori de risc (socio-demografici, clinici, psihologici, biologici), etiologiei neclare, evoluției variabile si absenței unei strategii terapeutice standardizate, sindromul durerii cronie este vag definit (1, 2), fiind corelat cu:

• persistența durerii mai mult de 3 luni
• persistența durerii mai mult de 1 lună față de perioada estimată de vindecare a țesuturilor lezate in cadrul afecțiunii care determină durerea
• recurența durerii, care se întinde pe perioade îndelungate (luni, ani)
• asocierea durerii cu boli cronice (ex: fibromialgie, diabet, neoplazii, afecțiuni reumatice) (3)

De cele mai multe ori, etiologia durerii cronice implică afectarea mai multor organe și necesită o abordare multidisciplinară în vederea diagnosticării și tratării acesteia. (2)

Etiologie

Etiologia durerii cronice este multifactorială și incomplet înțeleasă momentan. În afara originii primare a durerii și factorilor de risc, este preconizată și o a treia verigă care declanșează sindromul durerii cronice: prezența unui comportament învățat care are ca substrat un stimul dureros și care este potențat prin prisma unor procese fiziopatologice complexe, de ordin fizic (ex: afecțiuni neuromusculare, reproductive, gastrointestinale sau urologice) și psihic (ex: frică, anxietate, depresie). (2)

De asemenea, în literatură este menționat și un alt proces care determină declanșarea durerii cronice, și anume sensibilizarea, care este definită ca reprezentând remodelarea fibrelor nervoase in urma stimulării repetate, astfel încât durerea produsă de stimulii nociceptivi este resimțită ca fiind mult mai intensă față de momentul inițial al apariției durerii. (3)

Există numeroase afecțiuni asociate cu sindromul durerii cronice:

• musculoscheletale (ex: osteoartrită, boli articulare degenerative, spondiloză, discopatii, sindromul Reiter, artrita reumatoidă, polimialgia reumatică, fibromialgie, etc.)
• neurologice (ex: radiculopatie cervicală, stenoză spinală, nevralgia de trigemen, mononeuritis multiplex, polineuropatii)
• urologice (ex: urolitiază, stricturi uretrale, cistite recurente, neoplasm de vezică urinară)
• gastrointestinale (ex: constipație cronică, pancreatită cronică, ulcer gastric/duodenal, sindromul de intestin iritabil)
• boli ale aparatului reproducător (ex: salpingită, boală inflamatorie pelvină, endometrioză)
• psihiatrice (ex: depresie, tulburare bipolară) (2)

Cercul durerii cronice

Deseori, durerea cronică interferă cu activitățile zilnice ale pacientului (sociale, profesionale, casnice). În lipsa unui tratament eficient, durerea persistă și duce la degradarea evidentă a calității vieții: pacientul evită din ce în ce mai des activitățile care necesită solicitare fizică și care declanșează durerea, inclusiv cele de natură socială sau profesională, ducând în timp la decondiționarea psihică.

Astfel, se creează un ciclu al alterării calității vieții, care duce invariabil la potențarea și intensificarea durerii cronice, prin impactul negativ pe care componenta afectivă îl exercită asupra bolnavului. (4)

Managementul durerii cronice

Principalul obiectiv în vederea managementului pacientului cu durere cronică este îmbunătățirea calității vieții acestuia, odată cu recăpătarea totală sau parțială a capacităților sale funcționale.
Astfel, în cadrul tratamentului sindromului durerii cronice sunt urmărite:

Reîntoarcerea la activitățile zilnice și evitarea ciclului durerii cronice

De cele mai multe ori, în contextul durerii cronice, pacienții tind să renunțe la diverse activități întreprinse înaintea apariției durerii, modificându-și rutina zilnică în funcție de frecvența episoadelor dureroase. Cu timpul, își pot pierde definitiv autonomia în fața bolii, fiind predispuși la o serie de afecțiuni psihice, printre acestea numărându-se și tulburările de somn (insomnie, hipersomnie) sau depresia.

Terapia ocupațională are ca scop echilibrarea activităților pacienților, astfel încât să se evite pe cât posibil suprasolicitarea/subsolicitarea fizică sau psihică. Păstrarea structurii programului zilnic de dinaintea apariției durerii și menținerea echilibrului dintre activitățile recreative, munca și îngrijirea personală constituie obiectivul acestei terapii.

Creșterea rezilienței și abordarea unor metode eficiente de coping (reacția la stres cronic)

Reziliența reprezintă capacitatea individului de a se adapta prompt la situații stresante, neprevăzute, fără ca acestea să exercite un impact negativ major asupra psihicului său. Durerea este un agent stresor important. La rândul său, stresul poate fi un agent agravant al durerii (ex: stresul poate duce la creșterea tensiunii musculare, care poate potența durerea în anumite afecțiuni).

Educarea pacientului și inițierea terapiei de grup reprezintă metode de reducere a sentimentelor negative (furie, teamă, anxietate, confuzie, regret). De asemenea, acestea pot îmbunătăți gradul de acceptare a bolii, crescând astfel și complianța.

În aceeași notă, relaxarea poate reprezenta o modalitate eficientă de reducere a stresului (reduce tensiunea musculară, anxietatea și tendințele depresive).

Reducerea dozelor de medicamente analgezice (în special opioide)

Numeroase clase de medicamente (antiinflamatoare nesteroidiene, analgezice, antidepresive, etc.) sunt necesare în cadrul tratamentului de lungă durată al durerii cronice. În vederea evitării instalării dependenței, este necesar controlul strict al administrării analgezicelor de tip opioid și/sau înlocuirea acestora cu terapii alternative (ex. optarea pentru alte tipuri de analgezice, balneofizioterapie, electroterapie, terapii farmacologice intervenționale)

Creșterea autonomiei pacientului în vederea controlului durerii pe o perioadă îndelungată

Capacitatea de control a durerii este foarte importantă în rândul pacienților care suferă de sindromul durerii cronice. Aceasta poate fi îmbunătățită prin kinetoterapie (efectuarea unor exerciții fizice care au rolul de a ameliora durerea) și biofeedback (o metodă complementară terapeutică, în cadrul căreia pacientul învață să își controleze reacțiile fiziologice prin intermediul emoțiilor, gândurilor sau anumitor comportamente). (5, 6)

Întrucât suferința poate persista uneori și pe tot parcursul vieții, este necesar un management cât mai eficient al pacientului cu durere cronică, urmărindu-se aderența crescută a acestuia la tratament, în ciuda dificultăților pe care le întâmpină.