Hemocultura și urocultura

Hemocultura

Hemocultura reprezintă investigația de laborator care stă la baza depistării bacteriemiei, iar aceasta se indică atunci când pacienții prezintă semne și/sau simptome care ridică suspiciunea prezenței bacteriemiei în situații precum sepsis, endocardită, infecții ale cateterelor plasate la nivel vascular, osteomielită, meningită, artrită septică, etc. (1)

Bacteriemia intermitentă reprezintă prezența bacteriei/bacteriilor în sânge într-o fereastră definită de timp, reflectând însămânțarea prin diseminare a sângelui prin intermediul circulației limfatice. De obicei, contextele medicale implică infecții la nivelul pielii, țesutului moale, la nivel osos, articular, la nivel pulmonar, la nivelul tractului genito-urinar și la nivelul sistemului nervos central. Totodată, bacteriemia intermitentă poate să apară atunci când se exercită manevre ce implică manipularea zonelor infectate precum drenajul abceselor sau utilizarea anumitor instrumente la nivelul mucoaselor în cadrul anumitor explorări sau anumitor intervenții. (1)

Bacteriemia constantă reprezintă persistența focarelor la nivel vascular, mai ales în cazul endocarditei, anevrismelor infectate, tromboflebitelor supurative sau infecția cateterelor. (1)

Sângele prelevat de la pacient va fi inoculat în recipiente speciale care conțin medii de cultură, atât pentru germeni aerobi cât și anaerobi. Sunt necesare două seturi de hemoculturi cel puțin, preferabil înainte de inițierea terapiei antibiotice, iar prelevarea trebuie realizată de la nivelul a două zone diferite. Două seturi de hemoculturi se consideră a fi suficiente atunci când este suspectată bacteriemia persistentă constantă. (1)

Momentul optim pentru recoltarea sângelui pentru hemocultură este în puseul febril sau chiar înainte de instalarea febrei, deși acest moment este greu de anticipat. Astfel, abordrea corectă este recoltarea hemoculturilor în febră și/sau frison, mai ales în contextele medicale care susțin posibila existență a bacteriemiei. (1), (2)

Rezumând, condițiile cele mai frecvente în care se impune recoltarea de hemoculturi sunt: (2)

• Febră de origine neprecizată de cel puțin 38°C
• Frison
• Infecții severe localizate: meningită, endocardită, pneumonie, pielonefrită, peritonită, etc.

De obicei, se colectează două sau trei seturi de hemoculturi pentru fiecare episod septic, iar dacă culturile sunt negative la 24-48 de ore de incubație și pacientul încă rămâne cu potențial septic fără o sursă identificată, se vor colecta adițional alte două seturi de hemoculturi. Dacă culturile rămân tot negative, trebuie investigate etiologii de natură non-bacteriană și efectuate investigații auxiliare. (2)

Microorganismele cu semnificație clinică relevantă care pot fi identificate în hemocultură sunt reprezentate de: S. aureus, S. pneumoniae, streptococii de grup A, enterobacteriaceele, H. influenzae, P. aeruginosa, speciile de Candida, Bacteroidaceae. Există situații însă care pot ridica suspciunea contaminării probelor și atunci interpretarea trebuie realizată pe baza considerentelor clinice mai ales în cazul identificării în probe a enterococilor și a S. viridans. (1)

Microorganismele considerate contaminanți uzuali sunt: stafilococii coagulazo-negativi (cu excepția S. lugdunensis considerat un agent patogen cu importanță clinică majoră), speciile de corinebacterii (cu excepția C. diphteriae), Cutibacterium acnes, speciile Bacillus, Micrococcus.

Semnificația clinică a hemoculturilor și validitatea rezultatelor se bazează pe anumite aspecte precum numărul culturilor pozitive din totalul celor recoltate, organismele decelate, durata pozitivării, locul recoltării, probabilitatea existenței bacteriemiei corelată cu numărul leucocitelor, prezența febrei, starea pacientului (echilibrat cardiopulmonar sau instabil hemodinamic, etc. ). (1)

Urocultura

Urocultura reprezintă metoda standard în diagnosticarea infecțiilor de tract urinar, acestea reprezentând unele dintre cele mai comune cauze de infecție. Probele de urină se obțin în cadrul micțiunii normale, această metodă de recoltare purtând riscul unei contaminări minime, având în vedere existența unor microorganisme acceptate comensale la nivel uretral. (3)

De obicei, urina se colectează din jetul de mijloc, preferabil înainte de începerea unui tratament antibiotic. Proba trebuie transportată la laborator cât mai devreme după recoltare (preferabil în primele două ore), dar dacă acest lucru nu este posibil, trebuie refrigerată la 4°C. (3)

Urocultura prezintă relevanță în contextul unei posibile infecții de tract urinar cu simptome concordante. Simpla bacteriurie fără simptome compatibile cu o infecție la acest nivel nu poate fi catalogată ca infecție urinară. De asemenea, există categorii speciale de pacienți unde interpretările pot fi diverse în funcție de contextul medical. (3)

Valoarea standard de la care se consideră o urocultură ca fiind pozitivă și relevantă clinic nu este aceeași în orice context medical. Pentru persoanele asimptomatice, numărul de colonii (CFU - colony forming units) trebuie să fie mai mare pentru a decide relevanța bacteriuriei la acest nivel și pentru a o diferenția de o simplă contaminare, adică cel puțin 10⁵ CFU/ml. La femeile simptomatice, care prezintă piurie (leucocite în urină), sunt necesare cel puțin 10² CFU/ml pentru a decide că este vorba de bacteriurie semnificativă. Valori mai mici sunt acceptate la bărbați, la pacienții care urmează deja un tratament antibiotic și în cazul prezenței altor microorganisme, altele decât E. coli și Proteus. (3), (4), (5)

Valorile normale trebuie să se încadreze de obicei sub 10⁵ CFU/ml, iar microorganismele care pot crește în culturi sunt reprezentate în principal de E. coli din cauza contaminării. (3)

Există și alte situații în care un indice de colonizare mai mic poate reprezenta infecție și nu colonizare: (3)

• Atunci când pacientul urmează deja un tratament antibiotic
• La bărbați (unde contaminarea e mult mai puțin probabilă)
• Microorganisme identificate precum Pseudomonas, Klebsiella, Enterobacter, Moraxella, mai ales la pacienți simptomatici sau la cei cateterizați.

Este important de diferențiat infecțiile urinare joase de cele înalte. Cistitele sunt în principal caracterizate prin disurie, nevoia imperioasă de a urina, uneori hematurie sau durere suprapubiană, pe când în cazul pielonefritei vorbim de febră, frison, durere în flanc cu sau fără sensibilitate la nivel costovertebral. Factorii care pot complica aceste contexte sunt: (4)

• Sexul masculin
• Obstrucțiile cronice
• Insuficiența renală cronică
• Litiaza renală
• Diabetul zaharat necontrolat
• Sarcina
• Cateterizarea
• Stenturile și nefrostoma
• Medicamente care generează imunosupresie: corticosteroizi în doze mari pe termen lung, agenți imunosupresori
• Neutropenia

Acești factori subliniază și întăresc necesitatea realizării uroculturii în aceste contexte pentru a diminua complicațiile.