Parinti si copii

Povestea mea a inceput acum 1 an... Iesisem dintr-o relatie de 3 ani, o relatie plina de minciuni si tradare, o relatie care m-a zdruncinat complet. Am cunoscut un baiat, am iesit cu el, apoi el nu m-a mai cautat. M-am indragostit de el de la prima vedere, m-a durut enorm indiferenta lui. Dupa o perioada de cateva luni (in care eu am iesit cu altcineva), m-a cautat iarasi si am reinceput sa iesim impreuna. Am avut certuri mari la inceput, lui fiindu-i teama ca il insel, intrucat a considerat o tradare faptul ca eu am incercat sa fiu cu cineva, in perioada in care nu stiam nimic de el. Toata situatia asta a fost accentuata de parintii mei, care nu l-au acceptat sub nicio forma, considerand ca imi este inferior profesional, m-au bombardat cu mesaje jignitoare la adresa lui si a mea. Noi am mers mai departe, cu scandal aproape zilnic, intrucat el considera mereu ca il mint, ca il tradez, ca vb cu parintii mei pe ascuns. In plus, incepuse sa bea peste masura, sa vorbeasca urat, iar ai mei continuau cu mesajele la adresa lui, ma durea ingrozitor. Am refuzat orice comunicare cu ei, m-am inchis complet in mine. Vreau sa specific, ca il iubeam si il iubesc enorm, asa ca in pofida tuturor lucrurilor ne-am casatorit, parintii mei nevenind la nunta, la fel si surorile mele. Eram in biserica singura, uitandu-ma in spate si sperand ca ii voi vedea, ca vor veni. Nu au facut-o. Dupa mult scandal, sotul meu a constientizat intr-un final cat greseste si a incheiat cu alcoolul, cu injuratul, cu scandalul. Din pacate, parintii mei continua cu injuriile si jignirile la adresa lui. Va spun sincer, ma epuizeaza. Ma intreb, nu constientizeaza cat rau imi fac? Sotul meu ajunsese sa bea zilnic, din cauza suferintei ca nu e acceptat, iar eu la un pas de nebunie. Imi spun ca ma iubesc, ca ii intereseaza de mine, dar cand imi scriu ceva, nu ma intreaba cum imi e, ci doar ca m-am ratat casatorindu-ma cu acest om. Nu stiu ce vor, dar sincer nu stiu ce sa fac. Am 34 de ani, nu depind de nimeni, suntem doar noi 2 si ne descurcam foarte bine. Nu mai pot sa vad cum e jignit, nu mai stiu ce sa fac. Le-am spus in toate felurile ca pe el il aleg, ca il iubesc. Uneori, as vrea sa dispar, sa nu mai stie nimeni nimic de mine. Multumesc!

Problema mea principala este suferinta creata de parinti si de mesajeleblor. E greu de acceptat ca un copil are propria viata?

Stiti ce ma macina cel mai mult? Ca pe sotul meu nu au acceptat sub nicio forma sa il cunoasca.

La ce va referiti cu ultima intrebare?

Sotul meu a incepit sa bea in momentul in care a fost respins si jignit, a mizat pe acest refugiu.

Iar jignirile au inceput tot in acel moment, cand toata lumea il acuza de cele mai abominabile lucruri.

Multumesc pentru sfaturi, dar nu cred ca pot fi puse in practica. Mai nou, nu am dreptul sa imi ajut parintii in probleme medicale, iar faptul ca eu am niste probleme cardiologice, care necesita o interventie chirurgicala, este nesemnificativ. Problema este pusa astfel, "pt ca refuzi sa o ajuti pe mama, sa te ajute jegurile de parinti ai tai", sau " nu ma apropii de tine, pt ca vorbesti cu parintii tai".