Dificultati de relationare cu mama

Parintii mei sunt divortati (divort urat). In timpul luptei pentru custodia surorii mele mai mici, chiar daca ma simteam neglijata si cateodata chiar mai mult de catre amandoi parinti am trecut peste. Ma gandeam la acea varsta de 13 ani ca o sa treaca, mama o sa-si revina. Intr-un final sora mea mai mica a ramas cu tata. In timpul adolescentei, pana am parasit orasul pentru a merge la facultate am avut o relatie aproape model. Adica vorbeam aproape ca niste prietene, in situatia familiala si financiara dificila in care ne aflam mereu gaseam cu ce sa o incurajez, sa o fac sa se simta bine. Nu i-am creat niciodata probleme cu conduita mea, nu ii ceream bani, aveam grija de scoala - adica eram aproape un copil model (chiar daca suna a infumurare, dar asa e). Intre timp sora mea a venit sa stea cu noi. Mama era mereu cu gandul la ea inca de cand alesese sa stea cu tata. Chiar mi-a spus dupa finalizarea custodiei sa ma duc si eu sa stau cu tata, in ciuda faptului ca eu nu vroiam. Pretextul ei a fost ca fratii ar trebui sa stea impreuna. Va dati seama ca nu m-a interesat acea explicatie, ci doar m-am simtit respinsa.
Revenind, dupa ce sora mea a venit sa stea cu noi, am impresia ca acest sentiment de 's-a intors copilul meu iubit acasa' s-a cam acutizat treptat. O perioada inca eram 'prietena ei buna', vorbeam despre problemele amandorura dar si despre cele ale surorii mele. Spre deosebire de mine, sora mea a fost dintotdeauna mai... egocentrica (poate nu folosesc termenul adecvat contextului). A creat probleme tipice perioade adolescentine minore pana la iesiri nervoase mai serioase(mama mi-a povestit ca odata sora mea a facut-o handicapata pentru ca s-a dus sa o ia de la niste prieteni la care statuse mai mult decat planuise).
Cu timpul sora mea si-a revenit, o reminescenta a ramas doar caracterul de a epata: trebuie sa-mi completeze propozitiile, daca cineva ma intreaba ceva eu nu apuc decat probabil sa zic un cuvant pentru ca raspunde ea. Sau daca fac o afirmatie trebuie delicat sa ma contrazica. Sau daca nu poate nici asta sa faca se face ca nu aude si apoi repeta ce am zis eu (stiu ca suna ca o telenovela de duzina, dar credeti-ma este adevarat). Si exemplele ar putea continua pana la exprimarea sexualitatii fara nici o intentie in fata fostilor mei prieteni. Rezultatul este, nu numai ca mama a ajuns sa o considere pe sora mea un fel de zeita, insa a ajuns sa ma considere pe mine drept dobitoaca; iar despre relatia noastra de prietenie - nu mai exista.
Ma descurc singura in alt oras de peste 10 ani - de la gatit la reparat diverse obiecte care se strica prin casa. Stie foarte bine asta. Insa de fiecare data cand vin acasa imi da de inteles ca nu fac nimic bine si ori face ea, ori se ocupa sora mea. Credeti-ma chiar gatesc bine si reusesc sa tin un apartament in conditii mai bune decat multi. Am trecut si peste asta.
Ce m-a determinat sa va cer un sfat sunt urmatoarele lucruri. Certandu-ne mai des perioada asta am observat ca mama 'a sters cu buretele' unele intamplari din viata mea in care am avut nevoie de sprijinul ei si nu mi l-a putut oferi. Nu vreau sa ma gandesc ca a facut-o intentionat, dar mi se pare destul de grav. Si sunt niste evenimente pe care nu prea poti sa le uiti (de ex. o tentativa de viol cand aveam in jur de 16-17 ani). Mai mult, am observat cu durere ca ei i se pare nesemnificativ daca eu sunt atacata de cineva fie prin barfa sau comportament jignitor. Spre ex. mi se intampla 'des' (ca tuturor femeilor) sa fiu hartuita sexual verbal pe strada. Cand ii povestesc incidentele mai 'enervante' si cat ma agita are o atitutdine ca si cand eu as enerva-o, imi taie macaroana repede ca sa termine discutia. Frazele folosite sunt: ei si, ce esti singura? toata ziua comentezi, tu nu vezi ca in lumea asta traim? adapteaza-te, etc etc. La fel cand incerc sa vorbesc cu ea despre relatii tensionate intre mine si colegi, prieteni: ei si? tu nu ai alat treaba? ce, nu ai viata ta, de ce trebuie sa stai sa te gandesti la altii ce zic?, etc. In schimb cand este vorba de sora mea, mai ca nu doarme noptile, se agita, vorbeste cu mine, deci isi schimba atitudinea.
Am incercat sa vorbesc cu ea, dar nu s-a ajuns la nici un rezultat, decat ca eu sunt crizata, exagerata dupa care ii place sa ma asemene persoanelor pe care ea nu le suporta.
Sincer nici nu stiu ce sfat sa va cer, pentru ca sunt emotional obosita, am impresia ca nici nu mai vreau o relatie apropiata cu ea (cu toate ca ma doare enorm ca am pierdut-o). Cred ca as vrea niste sfaturi legate de cum s-o fac sa inteleaga ca si eu exist si nu sunt inferioara, a trecut prin atatea si doar eu eram langa ea. Vreau doar sa o fac sa...ma vada.

Adriana

Buna seara!

De ce nu dormi tu la ora asta tarzie si-ti framanti sufletelul? Stiu cum este..am si eu o mama cu care nu ma inteleg, desi stam de vreo 30 de ani separat. Niciodata nu am comunicat bine cu ea..de mic copil. Nu suntem pe aceeasi lungime de unda. Mie imi plac lucrurile clare, adevarul..pe cand ea...minte si asta m-a facut sa ma retrag. O respect, vorbim cand si cand la telefon, dar atat. Pentru ea e foarte important sotul cu care este de 12 ani, dupa moartea tatalui meu. Si o inteleg. E viata ei si ma bucur ca nu e singura. Nu am frati sau surori, nu stiu cum e sa faca diferenta intre noi. Doar ca eu sunt o fire mai independenta. Chiar nu ma afecteaza prea mult comportamentul ei.
Te rog, incearca sa o iei asa cum este. Nu te mai gandi la cum s-o faci sa te vada. Asa e ea, asa simte ea. Nu cred ca poti sa o schimbi. Doar sa stai tu mereu suparata si asta nu-ti face bine. Incearca sa te descurci singura, nu-i mai povesti tot ce ti se intampla. Gaseste-ti o prietena, cineva care sa te inteleaga si cu care sa poti sta de vorba.
Ai grija de tine! Iti doresc tot binele din lume!

Multumesc pentru raspuns Mabel si dna Olaru.

Problema aceasta cu mama nu pot sa zic ca imi guverneaza viata, insa ma afecteaza pentru ca inainte fusesem foarte apropiata de ea, iar acum nu inteleg nu de ce nu mai este relatia aceea apropiata (e si normal intr-un fel, stau in alt oras, am viata mea separata de a ei) ci respingerea si nerecunoasterea fata de mine plus "idolatrizarea" sorei mele (au inceput sa-si vorbeasca cu "fata" ca si exemplu). Adica prietene am, nu ma plang, insa cand mai ajung si eu pe acasa sau mai vorbim la telefon observ atitudinea despre care am scris in primul post. Aceasta atitudine care ma raneste ma face sa fac trasee in trecut si sa mai dezgrop si alte evenimente. Deci asta ma afecteaza cel mai mult. De exemplu cu tata nu am avut niciodata o relatie buna. Insa nu simt nevoia sa repar nimic sau sa ma plang.

Dna Olaru, am o nedumerire. Spunea-ti de inversarea de roluri. Mama-prietena si iar mama. Nu prea inteleg...Am inteles ca din adolescenta pana in adolescenta tarzie mi-a fost mai degraba prietena decat mama. Dar ce inseamna revenirea la rolul de mama? Adica cum mi-as da eu seama ca este acum in rolul de mama?

Multumesc inca o data pentru "umarul" acordat :)

..imi este jena pentru greselile gramaticale...-spuneati-

Multumesc pentru sfat dna Popa.
Sunt convinsa ca nu ar strica cateva sedinte de psihoterapie..Eu as merge pentru sufletul/psihicul meu chiar daca nu as avea problema cu mama sau celalalte. Am fost odata la o sedinta aici in Romania (cand am zis ca sunt stabilita in alt oras, ma refeream la alta tara, sunt stabilita in Belgia) si sincer nu prea mi-a placut. Sunt o fire mai critica de fel si nu mi-a placut de dna psiholog si de cum "s-a comportat" la prima sedinta. Bine, eu nu imi sigilez impresia de a merge la un psiholog doar in urma acestei experiente. Nu prea am timp sa merg asa regulat cum as vrea la un psiholog, cu toate ca as vrea sa condensez cumva niste sedinte in astea 2 saptamani cat mai stau in tara. In Belgia CHIAR nu am timp sa merg.
Poate niste recomandari despre cum sa recunosc abilitatile unui psiholog inainte de a ajunge in cabinet. Stiu ca poate suna SF-istic dar as dori niste sfaturi de genul: psiholog cu competente in..., sau care a absolvit o anumita scoala de formare.
As vrea sa insist pe aceasta problema cat mai stau in Romania, pentru ca, lasand la o parte faptul ca in Belgia nu am timp, cand sunt plecata nu mai resimt nici o problema de care ma plang acum. Ma simt cu totul alt om, mai calma, mai buna, apreciata etc - si din acest motiv nici nu ma mai simt "presata" sa fac ceva in privinta asta.

Mersi

Multumesc Dna Olaru,
O sa intru pe site-ul Colegilor Psihologilor si o sa ma interesez.

Am inteles cum sta treaba cu inversarea rolului parinte copil.
Nu prea inteleg cum se poate evalua daca un parinte isi asuma rolul de parinte. Adica in afara de ingrijire, oferire de afectiune, securitate (cred ca mai degraba pentru copii, adolescenti) este vreo alta metoda? Cum s-ar putea pentru parintii de "copii" cu varste de la 20-25 in sus evalua daca acestia isi asuma functia de parinte. Adica, cam cum ar putea fi caracterizata o functie parentala in astfel de cazuri.
Imi dau seama ca este un raspuns mai complex, imi puteti recomanda niste carti, articole pe aceasta tema?

Mersi

Buna seara d-nelor!
Imi permit sa intervin din pozitia de mama cu probleme. Este evident faptul ca problemele nespuse raman nerezolvate! Probleme de comunicare am si eu cu fiica mea in varsta de 22 de ani. Este o tanara foarte ambitioasa, are rezultate bune si foarte bune la facultatea unde invata dar relationeaza greu si nu reuseste sa mentina relatiile pe care cu mari eforturi le stabileste. In toate nereusitele, evident ca cea invinuita sunt eu ca nu am reusit sa o invat ! M-am straduit si ma straduiesc in continuare sa fac acest lucru numai ca invariabil, raspunsurile pe care le primesc sunt : "degeaba pe mine nu ma place nimeni! De ce? " Am tot incercat sa-i explic si sa o conving ca aceasta sta doar in abilitatea ei de a se integra, de a se face placuta si inteleasa. Reactia este de frustrare, suferinta si imi reproseaza ca o invinovatesc! In scoala generala a fost destul de retrasa, ursuza, abia acum mi-a spus ca o necajeau colegii de clasa, o ridiculizau si ca ea a suferit! Eu tot incercam s-o determin sa mearga in tabere, excursii dar refuza! In liceu s-a manifestat cam in acelasi fel, a fost de cateva ori la consilierul psihologic, am fost si eu de vreo cateva ori, am incercat sa respect recomandarile dar n-a mai vrut sa mearga. Acum e in situatia in care care in depresie cam in fiecare week-end cand nu are cu cine sa iasa in oras. Nu are un prieten, nu-mi dau seama exact de ce, nu e nici urata si nici proasta! Mi-ar prinde bine cateva sfaturi despre cum as putea sa o ajut !

Pot sa va spun doar ca abia il suporta. Sotul meu desi o iubeste, nu stie sa ii arate asta. Are un comportament ezitant fata de ea, o sicaneaza cu tot felul de glume nesarate, imi pasează mie responsabilitatea si incearca sa o convinga ca singura e cel mai bine, ca nu conteaza decat propria parere si ca daca nu are cine, nu o va contrazice nimeni. Din punctul lui de vedere, cel ma bine iti este daca mergi singur undeva pentru ca nu e nimeni care sa te deranjeze, sa vrea altceva. Crede ca petrecerile sunt pierdere de vreme, ca nu e nevoie sa iesi cu cineva, singur e cel mai bine, iar "cine te place, te ia asa cum esti, fara pretentii".

Văd o problemă de atașament matern un pic exagerat, provenind si din lipsa relației cu soțul mamei.

Ori, o mamă căreia nu i-a reușit atunci când avea nevoie relația cu soțul său, va căuta în timp diferite, , surogate” care să îl înlocuiască mental, cum este de pildă unul dintre ele, , desemnarea”, , fiicei favorite”. Ca înlocuire empatică și sufletească pentru soț. Și ca un, , medicament” pentru lipsa de afecțiune din viața mamei, așa cum recurgem la mâncare și la aproape orice pentru a umple golurile sufletești.

Eu zic să n-o mai vizitați prea des pe această mama care s-a schimbat în polițist de proximitate.

În realitate, mama dumneavoastră simte nevoia de timp pentru ea însăși, și are nevoie de acel timp pentru a-și pune ordine în gânduri și în personalitate.

Ar trebui să o vedeți mai rar, mai ales în perioada asta a sărbătorilor, să o lăsați să-și rumege dramele bătrânești singură, ca să vă ducă dorul o perioadă.

Fiindcă și eu, când veneam de la spital eram primit ca un rege acasă, iar după 3-4 luni de muncit acasă și de-mi văzut de treburi, ca un soldat neinstruit.

Așa sunt mamele, iar atitudinea lor pare a fi un mesaj pe care ni-l transmit, că a venit timpul să le lăsăm în pace să ne ducă dorul, și în schimb, noi să ne trăim viața. Nici la telefon nu i-aș răspunde unei asemenea mame, până nu se liniștește și revine pe un făgaș mai bun și pe un nivel de comunicare mai logic.