Mi-am ratat viata

Da, m-am lovit din nou de ceva ieri si probabil acest ceva este motivul pentru care ma simt inferioara si simt ca nici un credit nu-mi este acordat. Desi nu-mi place sa arunc vina pe nimeni si de cele mai multe ori gasesc scuze pentru toti si toate, de data asta daca nu sunt sincera cu mine cum as putea sa gasesc sursa problemelor mele sau cu atat mai mult, rezolvarea lor.

E tot mai clar ca am avut parte de o copilarie, respectiv adolescenta care in subconstient m-a afectat si mi-a generat probleme ce se ies la lumina acum, la varsta maturitatii. Lipsa asta de incredere a alor mei in mine si faptul ca pentru ei toti ceilalti au trecere si dreptate, iar eu sunt de neglijat ma scoate din sarite. Nu inteleg de ce ar veni cineva din exterior sa le dea sfaturi alor mei in ceea ce ma priveste, iar ei sa transmita aceste sfaturi ca si cand ar fi ale lor, doar pentru ca lor le suna ca acel cineva stie mai multe. Nu mai suport persoana in cauza care pentru ei e dreptatea lumii, cineva demn de urmat. Aproape ca sunt geloasa sau daca nu geloasa, foarte, dar foarte nervoasa pe faptul ca tatal meu, cel care de multe ori nu a fost in stare sa-mi spuna un cuvant bun ii ofera acelei persoane incredere, bunatate, prietenie, credit in fata oricui altcuiva, conversatii la telefon etc. etc. lucruri marunte ati spune, dar de care eu o viata intreaga nu m-am putut bucura. N-am avut din partea lui raceala, sobrietate, am avut pur si simplu ignoranta. M-a ignorat si continua sa ma trateze ca si cand nu stiu nimic, ca si cand as fi retardata si trebuie sa ma ghideze persoana lui de incredere in viata, sa-mi arate "uite, asa se face!".

am dat din greseala trimite.
continui aici.

Plus ca acum incearca sa intervina "foooaaarte subtil" si in casnicia mea, tot insuflandu-mi unele defecte ale sotului meu, pentru ca e ranchiunos. Dar o face subtis, asa incat toti ceilalti sa creada ca e "victima".
Si sunt satula! cu ce drept ma face sa ma simt vinovata acum, la varsta asta, ca ma comport ca un om cu un fel de handicap in fata lui. De ce sa ma simt vinovata ca am ajuns in situatia in care el nu-mi inspira...nimic!? de ce sa vina acum sa-mi spuna ca eu nu vorbesc nimic cu el? ACUM? adica prin ce metoda as putea eu sa las in urma relatia noastra din toti, dar toti anii astia si sa fim un tata - fiica normali? imposibil. Sunt eu vinovata ca nu pot?

Simt ca ma coplesec toate relatiile astea si complicitatea lor. Din nou lipsa asta de solutii, lipsa asta de iesiri, de rezolvare. Parca as vrea sa-mi fac bagajele si sa plec undeva cu sotul meu, la capat de lume, unde sa nu ma cunoasca nimeni si sa nu cunosc pe nimeni, sa nu imi mai fac relatii, nimic.

Oamenii astia nu au ei un cuvant de spus, tot ce-mi transmit si ma pun sa fac este pentru ca spune acel cutarescu "ar trebui sa faca asa". Evident, nu fac asa, insa doar faptul ca nu-mi acorda pur si simplu incredere, nimic. Toata lumea din jurul meu, orice pierde vara e mai capabil decat mine in orice. Frustrarea asta ca trebuie sa alerg sa le dovedesc lor ca eu pot sa fac singura, ca eu pot mai mult, ca stiu sa ma descurc etc. etc. ma oboseste pentru ca niciodata nu reusesc sa-i fac sa vada ca POT si STIU. Exact asa am crescut, asa am crescut si de aici toate problemele mele, de aici si numai de aici.

Pana cand o sa-mi fie viata asa mizera si cand or sa se termine zilele astea deplorabile? pentru ca se reflecta adolescenta mea, copilaria, personalitatea problematica in tot ce fac.
Daca cineva ma intreba de ce nu fac un copil am sa-i raspund mintind si mintindu-ma pentru ca am altele de facut inainte, pentru ca mai e timp.

Dar vrea cineva sa stie adevarul gol golut?
nu fac un copil pentru ca o sa fiu o mama catastrofa, pentru ca ma tem pana in adandul sufletlui si inapoi ca o sa dau gres, am certitudinea asta. Pentru ca ma sperie ambitia si planurile marete in fata carora sunt ciuntita, nu-s capabila sa le sustin si sa le incurajez, ma infricoseaza din cauza ca eu numai de lipsa de incredere si descurajare m-am "bucurat". Ma tem ca toate defectele astea de personalitate si toate problemele cumulate se vor refleta in copilul meu. O astfel de greseala nu mi-as ierta-o niciodata si povara ei ar fi mult prea grea de suportat.

...

Buna, am citit toata frustrarea ta, de fapt o discutie cu tine insati, despre faptul ca trebuie sa dovedesti ca esti capabila sa faci multe lucruri "marete". Cu aceleasi frustrari ma confrunt si eu dar pt ca eu imi impun sa-mi depasesc limitele, sa fac ceva iesit din comun, datorita handicapului pe care il am,. Dar de ce trebuie sa da dam socoteala celorlalti? Sotul tau este cel care poate sa-ti ceara ceva.. parintii au avut aceasta ocazie cand erai in grija lor. Trebuie sa invatam sa traim cu noi, sa ne placem pe noi... e greu dar daca nu facem asta si cu ajutorul lui Dumnezeu suntem pierdute.
Sanatate multa si intelepciune...

Buna dragii mei.
Mi-a fost destul de bine in general, caci nu am mai avut timp de prea mult gandit.
Totusi, fiind nevoita sa renunt la ceaiurile mele de plante, nu pot scapa de senzatia ca nu primesc suficient aer. Se intampla seara de cele mai multe ori cand stau linistita la televizor. E o senzatie ca si cand ai sta foooarte rau si ceva te impiedica sa primesti suficient aer, desi eu stau cat de confortabil posibil. Apoi se intampla foarte frecvent sa merg in pat si inainte sa adorm sa ma confrunt cu senzatia asta de inima care se opreste.
Nu stiu cum sa-mi traduc simptomele astea si cel mai important, cum sa le inlatur.

buna, cauta si scrie aici ce fel ce ceaiuri ti s au recomandat, este ceaiul de paducel care face foarte bine, regleaza bataiile inimii si tensiunea, cred ca o sa ti ia si starea de lipsa de aer.Acum ce sa spun poate fi pe sistem nervos dar foarte bine poate fi si un pui de astm.La mine asa a inceput si am fost la doctor, la consultatie mi s a spus ca nu aude nimic dar totusi m-a trimis la pneumolog.Vezi daca aceste stari le asociezi cu schimbarea temperaturii..daca crezi tu ca nu au nici o legatura, atunci ramane sistemul nervos..dar acum mi -am amintit ca doctorul a spus ca astmul nu este influentat sub nici o forma de sistemul nervos... mergi totusi sa iti faci o spirometrie. pup si sa mi spui cum mai esti..

Te salut pe tine cea care si-a ratat viata.
Intr-adevar cred ca esti putin cam drastica prin a cataloga ca ti-ai ratat viata. Gandeste-te ca ai 23 de ani si ca nu ti-ai ratat viata, ci doar nu a fost sa fie pana acum. Nu exista in mod normal... fiecare are normalul lui, fiecare are situatie lui. Invata sa te bucuri de ce ai pana in acest moment si chiar si acum iti poti construi timpul si viata astfel incat sa poti urma facultatea de medicina. Si in plus, acum nu vei mai avea problemele finaciare din trecut. Sunt oameni care au curajul sa ia viata de la capat si la 40 de ani, si se bun pe bancile scolilor, facultatilor si isi refac viata. Deci, nu te impiedica de gandul ca ti-ai ratat viata. Iti recomand sa vorbesti si cu un psiholog, intra pe topexperti.ro este un site care ofera consiliere psihologica online. alege-ti un psiholog si vorbeste cu el pe chat; in cateva sedinte de psihoterapie iti vei regasi forta de iesi de lumina, de a merge mai departe si de a te bucura de viata ta. Iti doresc multa succes in plan personal si profesional, minte limpede si bucurii:)

Bună ziua. Cred că vă înţeleg problema.
Cu toţii avem un trecut care nu ne dă pace, şi un viitor în care nu putem vedea exact.

Ar fi bine să ne întrebăm din când în când:, , Chiar dacă, , valurile vieţii” m-au aruncat pe un cu totul alt ţărm, îmi dau eu însămi voie să fiu împlinită şi fericită cu mine însămi şi cu tot ce sunt şi fac, în pofida faptului că am avut de luptat cu împrejurări care m-au dus în altă parte?

Ce mă defineşte cel mai bine în acest moment?

Ce pot face să mă simt şi să fiu o femeie de valoare acum şi aici, cu posibilităţile reale pe care le am în viaţă?

Dacă în acest moment nu pot face medicina-visul meu de-o viaţă, ce-ar fi să mă reprofilez pe ajutarea semenilor care se confruntă cu unele neajunsuri?

Ce-ar fi să-mi găsesc suportul pentru gândire şi acţiune în Iubire, fericire, împlinire prin iubire, dezvoltare personală pe tema relaţiilor interumane, cultivarea gândirii pozitive şi a bucuriei de a trăi?

Uneori de asta nu realizăm în viaţă ce ne dorim: nu ne focusăm îndeajuns pe iubire, pe fericire, pe dragoste, pe bucuria de a trăi, de a experimenta lucruri noi şi pozitive, ci ni se pare că a face carieră într-un domeniu anume e tot ce contează în viaţă.

De asta viaţa uneori ne dă peste degete, pentru că în loc să ne concentrăm pe dragoste, pe iubire, pe familie şi să găsim fericirea şi satisfacţia în dragoste, iubire, fericire, dăruire de sine şi bucurie, noi căutăm, , acul în carul cu fân” şi dorim să ajungem cu orice preţ acolo unde credem că ne e locul.

E bine că suntem luptători. E lăudabil acest lucru. Dar cine ne va ridica statuie pentru faptul că ne tot plângem pentru nereuşite în loc să ne observăm realizarea şi valoarea noastră reală ca oameni.

Medicina rămâne ca hoby, şi nimic şi nimeni nu ne-o poate lua din inimă, din minte şi din suflet!

Putem oricând să ne facem rost de un halat alb şi de un stetoscop, şi chiar de o parafă aşa-zisă, şi să ne măsurăm tensiunea arterială şi nivelul de stres din corp.

Cred că v-ar prinde foarte bine să faceţi un efort să mergeţi să vorbiţi cu un psihiatru sau psiho-terapeut, fiindcă v-ar ajuta în mod practic să vă împăcaţi cu evenimentele neplăcute din trecut care ne dau viaţa peste cap, şi v-ar ajuta să treceţi peste acest coşmar şi să vă puteţi lua locul la manşa iubirii, a fericirii, a realizării în viaţă prin dragoste, prin iubire, prin fericire şi prin acceptare. A ceea ce a fost, şi apoi a ceea ce este. Că în viaţă ne putem împlini şi prin altceva, dintre care medicina este doar un drum. Evident, realizabil. Realizabil începând din momentul în care credem cu toată forţa că, ceea ce contează cu adevărat în viaţă este dragostea. Capitol în care excelăm şi vom excela mereu!

Au trecut 7 ani de la postarea la care ati raspuns. Probabil si-a rezolvat problema.

Chiar dacă anii trec, problemele rămân. Şi vor rămâne mereu.

La dumneavoastră ce văd că doare e sufletul. E mai mult decât suferința după o profesie sau loc de muncă, deși se ascunde uneori și sub carapacea unor astfel de stări, absolut firești de fapt.

Am aceeași problemă și deseori același gen de trăiri asemănătoare cu a le dumneavoastră, numai că eu trăiesc în România, din păcate într-un fel.

Toată viața mi-am dorit să fiu medic. N-am luptat însă suficient și nici cu, , armele'' potrivite.

Mi-am analizat apoi motivația din spatele dorinței. V-ar face plăcere să vedeți la ce concluzie am ajuns?

Ei bine, sentimentul de ratare ne arată prin însăși existența sa că avem un suflet mare, că nu suntem ratați deloc, că ne-a fost sădită în inimă dorința intensă de a-și ajuta pe alții, și în principal de aceea ne dorim să devenim medici.

Hai să nu renunțăm la visul nostru! Dacă aș fi medic și la 75 de ani, fie și doar o săptămână sau câteva zile să dau tot ce pot să ajut oamenii să se facă bine, tot am făcut ceva în viață.

Între timp însă, dorința de a face bine cuiva poate fi cultivată și împlinită și în afara spațiului medical. Știați asta?

Putem face bine ajutând pe cineva care ne cere ajutorul, indiferent cât de greu sau ușor ar fi sau ce ar presupune aceasta, bineînțeles în acord cu principiile și valorile noastre reale.

Constat că în aceste zile cel mai care are nevoie cel mai mult de ajutor este... sufletul nostru.

Avem nevoie mai mult decât oricând și decât de orice pe lume să ne recunoaștem sufletul, să-l luăm în brațe, să-i recunoaștem valoarea, să ni-l validăm, să fim pentru noi înșine ceea ce pentru alții încă nu ne-am deschis suficient de mult să devenim.

Avem mai mult decât de orice nevoie de IUBIRE adevărată în primul rând față de noi înșine, să ne iubim și să ne punem pe primul loc în viața noastră. Avem nevoie și de dragoste, ca la 17 ani, să știm că trăim cu adevărat.

Cred că printre altele v-ar prinde bine și o aventură de câteva zile și nopți cu cineva, de care soțul să nu poată afla. Avem nevoie de compania unui suflet compatibil cu al nostru, cu care putem colabora cu plăcere.

Putem face bine oricând cui are cu adevărat nevoie de el, chiar și până nu devenim medici. Asta ne va împlini cu adevărat viața!

Și în plus, este important să ne păstrăm visul proaspăt orice ar fi și oricâte încercări ar veni!!

Și mai important, să nu uităm că dragostea poate face ceea ce o carieră nici nu gândește!!

Dragostea e cea mai importantă!

Succes!!