Iubitul meu nu-si poate reface viata dupa divort!

Am nevoie de un sfat... Mi-e f greu !
L-am cunoscut in ianuarie 2009. Ne-am indragostit f repede.Pt el a fost dragoste la prima vedere.La acea vreme, el era casatorit inca.Si avea si un copil de un an jumatate.Eu nu am stiut despre acest aspect al vietii sale, dar il banuiam.Nu mi-a ascuns nimic, doar amana acest moment, ii era teama sa-mi spuna.Mereu imi zicea ca are sa-mi faca o martusire dar ca nu e acum momentul.II era ingrozitor de frica ca il voi parasi, ca nu voi putea trai cu el si cu trecutul sau.Intr-o seara, mi-a spus toata povestea...am discutat pe messinger despre tot. Si nu l-am parasit, pentru ca il iubeam pentru ca il vreau in viata mea.
Dar mariajul lui mergea f prost.A mers prost ani de-a randul. Viata sa era un calvar: cearta, ironii, reprosuri, Faptul ca nu a divortat pana atunci a fost numai din cauza copilului. Asa incat, venirea mea in viata lui a fost motivul determinant de a pune capat unui cosmar si de a incepe o noua viata.Lucru care s-a intamplat in luna mai, intr-un mod pasnic si de comun acord.Copilul a ramas cu mama.
Si ne iubeam si eram fericiti si ne faceam planuri de viitor: excursii, concedii, nunta in 2011, copii. Dar totul era umbrit de o durerea sa muta, a plans si ii era teribil de mila de copilul sau, ca va ramane fara tata, ca va creste singur etc. Situatia s-a acutizat in timp, durerea sa launtrica nu poate fi stinsa in nici un fel.Si s-a schimbat.Nu mai este EL. E nervos, e irascibil, dificil, imposibil de inteles, tipa la mine.Nimic nu-i mai place, nimc nu mai vrea. Dar spune ca ma iubeste. Si il cred.Ne vedem rar, din ce in ce mai rar, inspre deloc.Spune ca ar fi bine sa luam o pauza.Dupa care revine si imi spune ca nu poate fara mine, ca ii lipsesc, ca are are nevoie de mine.Mai spune ca nu merit sa trec prin asa ceva, ca nu are ce sa-mi ofere, ca e mai bine sa ne despartim pentru ca nu stie daca isi va putea reveni vreodata.Si ca eu nu sunt datoare sa astept si sa sper la infinit...
Ce sa fac? Cum e corect sa procedez ca se ne fie noua bine? Nu vreau sa-l pierd.Mi-e frica ca se va intoarce la ea, de dragul copilul.Ar fi in stare desi in mod cert pt ea nu mai simte nimic.Mi-e frica ca nu voi mai putea iubi.
Mai trebuie sa spun ca relatia mea cu copilul lui este inexistenta.Nu ma pot atasa de el ca prietena, nu pot simti pt el nimic.Consider ca din cauza lui noi traim ce traim.Imi plac copiii dar pe el nu.Nu vreau sa-l vad.Iar iubitul meu simte asta si sufera si ar vrea sa fie altfel, dar zice ca nu-mi poate impune nimc.
Nu stiu cum sa procedez.Cum sa-l scot din starea asta, din care nu vrea sa iasa.Nu accepta nici un ajutor.

Dar care este motivul pt care nu te poti apropia de copilul lui?Sper ca esti constienta ca la o adica daca va trebui sa aleaga intre tine si copil, cel din urma va avea de castigat! Nu stiu clar motivul divortului lui, dar fii convinsa ca daca s-a victimizat in fata ta si a aruncat toata vina asupra sotiei, sunt doar motive si mai degraba situatia e invers.Nu stiu de ce am impresia ca adevaratul lui caracter este cel pe care il afiseaza in ultima perioada cu tine: nervos, irascibil, dificil, imposibil de inteles etc. Iar durerea si parerile de rau il macina si nu se poate ierta pt ca si-a parasit copilul si sotia pt alta femeie. Nu ar fi exclus sa se intoarca la sotie, chiar si pt copil...
Si daca nu accepta niciun ajutor, inseamna ca stie clar ce este cu el.Nu este usor deloc sa stai fara copil si numai cei care nu au copii nu pot intelege acest lucru.
Eu sper sa se intoarca la viata lui, langa copilul lui!

Ms de raspuns, jacquelinne.
Motivul divortului sunt anii multi de chin, neintelegri, probleme si caractere diferite.Pana sa ne intalnim, nu dorea sa divorteze, nu avea de ce Traia orice si indura oricat pentru ca nu avea unde sa plece.Era de parere ca la acea varsta copilul trebuie sa stea cu mama lui. Si gandind asa, nu era firesc sa plece si sa fie singur. Cu mine a vrut sa-si dea dreptul la o noua viata, la un alt sens.La liniste, la pace.Si a avut parte de aceste lucruri, a recunoscut de mii de ori. Practic am reprezentat imboldul de a face acel pas.Nicidecum nu l-am fortat, nu l-am conditionat.
Firesc ca isi asuma si dansul vina acelei casatorii esuate.A recunoscut mereu partea sa de vina.
Ba din contra: e omul calm, linistit, calculat, sensibil, sentimental.
Si ai dreptate:e posibil sa-i para rau ca a renuntat la copil in aceasta maniera. ( nu si la sotie- pt ea nu mai simte nimic)Se gandeste ca ar fi trebuit sa lupte si sa-l obtina in instanta, nu doar sa-l lase la mama, atat de usor.
Si spune mereu ca traieste o drama:nu-l are nici pe el si nici de mine nu se poate bucura. Cand este cu el, se gandeste la mine, cand este cu mine e cu gandul la ea.Si nu vrea sa imbatraneasca fie singur.

Copilul nu este un obiect ca sa te lupti pentru el.Copilul apartine ambilor parinti in egala masura, insa atunci cand cei doi nu se mai inteleg, iar mama copilului ii poate oferi dragostea, linistea si tot ce mai are copilul nevoie, corect ar fi ca el sa ramana la mama, pt ca niciodata un tata nu poate inlocui mama( repet, atunci cand mama este cu adevarat mama si isi da tot interesul pt copil!).A facut foarte bine ca nu s-a luptat pt copil, pt ca nicio alta femeie nu poate oferi copilului dragostea de care el are nevoie.
Sincera sa fiu, nu prea ai cum sa castigi in fata copilului, pt ca din cate spui, el ar face orice sacrificiu pt a fi alaturi de el.
E cam complicata situatia si greu de dat sfaturi, pt ca la mijloc este vorba de un suflet nevinovat, care are dreptul sa se bucure de ambii parinti...
Spuneai ca motivul divortului sunt anii multi de chin, de neintelegere etc...Pai atunci de ce s-a mai apucat de facut copil (el avand 1 an jumate ), constient fiind ca viata lui e un calvar? Nu inteleg, ceva nu se leaga...
-Nu ma inteleg cu sotia, dar fac un copil cu ea?Ca ce chestie? -

Pentru ca a sperat mereu ca un copil ii va salva.El a militat pentru familie, intelegere impacare. Insa a gresit enorm cand a considerat ca problemele lor se vor sfarsi odata cu venirea copilului.Nu s-au sfarsit, au ramas la fel.
Si da, se pare ca ea este o mama ok din multe puncte de vedere.Are insa o hiba: tine f mult la cariera sa si meseria o determina sa fie destul de mult plecata de acasa.( a fost o alta cauza de divort).Si tatal copilului considera ca acest lucru este in detrimentul micutului mai ales la varsta de 3 ani de acum.Considera ca ar trebui sa stea mai mult pe acasa.

Eu nu vreau sa castig in fata copilului. Aici nu e vb de cine pe cine are. Eu doar vreau sa inteleg, vreau sa stiu cum putem impaca aceasta situatie. Nimeni nu vrea sa renunte la nimeni.
Si realmente nu inteleg de ce nu putem trai cu asta:isi vede copilul aproape zilnic, nu este restrictionat, nu este ingradit.Nu reusesc sa inteleg.Si nu e singurul intr-o aseamenea situatie.Sunt "n" cazuri.

Nici eu nu sunt de acord ca o mama sa isi dedice cel mai mult timp carierei.
In primii ani de viata (macar atat), copilul are nevoie de prezenta mamei.
Intr-adevar, nu este singurul barbat in aceasta situatie, insa el probabil este mai sensibil decat altii, iar faptul sau gandul ca oarecum este departe de copilul lui, ca nu ii mai poate veghea somnul, ca nu ii mai poate citi o poveste inainte de culcare s.a.m.d., se pare ca il darama si nu stiu daca va gasi puterea necesara pt a-si reveni curand.Probabil ca timpul va rezolva totul...

Sper sa-si revina odata cu trecerea timpului. Asta e si speranta lui. Multumesc pentru tot.

Pt.putin...