Din nou şi din nou şi din nou.

Bună ziua toată lumea.Înainte de a mă prezenta, vreau să menționez faptul că nu am fost în viața mea la un psiholog şi probabil că această postare va fi puțin mai lungă, greşeli gramaticale vor exista deoarece scriu de pe telefon.
Numele meu este Diana şi nu de curând am împlinit vârsta de 18 ani.Nu mă simt deloc specială, nu înțeleg de ce lumea mă felicită.Ceea ce mă apasă foarte tare e că, am gânduri sinucigaşe încă din clasa a 6.Viața mea nu este una tocmai interesantă.Locuiesc într-un sat uitat de lume, nu am absolut niciun prieten (sunt câțiva copii pe aici dar nu am nimic în comun cu ei, iar cei de vârsta mea s-au mutat în oraşele mai mari).Singurii mei prieteni sunt din cel mai apropiat oraş, unde, de asemenea, se află şi liceul la care mă duc eu.Nu îmi permit să mă întâlnesc cu ei în weekend-uri ca şi ceilalți adolescenți, poate de sărbători, dar în rest.sunt singură asemenea unui câine vagabond.Acasă n-am cu cine vorbi.Sora mea cea mai mare s-a căsătorit şi s-a mutat la oraş.Părinții mei vin de la muncă obosiți şi fără chef de vorbă.Uneori mă ceartă pentru lucruri stupide, mai ales mama.Ea se aşteaptă de fiecare dată când vin de la şcoală să spăl vasele, să pun hainele la uscat, să fac curat mai pe scurt.dar nu pot şi nici nu vreau.Sunt obosită crunt.Am de a face cu profesori enervanți şi colegi de aceeaşi natură.N-ai cum să nu fii influențat.În fiecare zi plâng când vin de la şcoală.Habar nu am ce să fac.Să fac curat, să dorm sau să mă apuc de învățat? Asta mă face să plâng şi mai tare deoarece asta e rutina mea în fiecare zi.Weekend-urile nu sunt weekend-uri în adevăratul sens al cuvântului.Nu ies nicăieri, am aceeaşi rutina extrem de plictisitoare.Mama urlă la mine din orice, tata e plecat nu ştiu pe unde să lucreze...asta este, m-am obişnuit.Nu e relaxare, e doar altă muncă.Nici cu tata nu am cea mai strălucită relație.Obişnuia să mă bată când eram mai mică.Ultima dată m-a batut când aveam 16 ani, din cel mai stupid motiv.Uitasem parola de la wifi, el s-a enervat, mi-a spus să mă duc în camera mea, a venit cu cureaua iar restul e istorie.Îmi amintesc că, atunci câne eram cu mult mai mică, m-a bătut când aveam musafiri.Ei ştiau că tocmai mă bătuse...mor de ruşine din cauza asta.Nu îl mai suport pe tata absolut deloc.Sunt săptămâni în care nu ne vedem absolut deloc.Nu vorbim.Nimic.
Cu sora mea vorbesc ocazional.Nu prea avem despre ce vorbi, poate când se cearta cu mama(ceea ce se întâmplă foarte des deoarece mama mereu caută scandal), dar în rest mă bucur pt ea că a scapat de prostia asta.
Mama e obositoare.Sunt zile în care mă înțeleg excelrnt cu ea, dar mai numeroase sunt zilele în care urlă la tine din cele mai nesemnificative lucruru.Poate e stresată, depresivă, obosită...nu o să ştiu niciodată.Câteodată mă amenință că se duce înapoi în țara ei (ea fiind din Ucraina).Încă un lucru deranjant e faptul că şi ea a fost bătută de tata.Am întrebat-o de ce nu divorțează de el, iar răspunsul ei a fost simplu: "Îmi e milă de el". Păi cum să îți fie milă de cineva care în loc să vorbească cu tine, mai degrabă dă în tine ca într-un sac de box? Mă rog, treaba ei.
La şcoală mă descurc, sunt premiantă în fiecare an dar...şcoala e un alt motiv care îmi declanşează stările de sinucid.Am colegi foarte naşpa, profesorii...nici nu ştiu cum îi mai suport.Unii au gândire comunistă, alții vin la clasă şi îşi revarsă toți nervii pe întreg colectivul, alții sunt proşti botă, alții îşi bat joc de tine mai subtil...asta e România, n-ai ce să îi faci.
În tot acest timp, m-am obişnuit cu aceste stări.Nu sunt o luptătoate, pur şi simplu mă forțez să trăiesc.Oarecum în aceste sentimente sinucigaşe, găsesc un oarecare nivel de confort.Sunt extrem de sigură că va veni ziua în care mă voi sinucide.În continuare, încerc să văd partea plină a paharului.Sunt extrem de mulțumită pt condițiile pe care le am, dar mereu îmi lipseşte ceva.Ştiu, ştiu...sunt persoane care o duc cu mult mai greu decât mine.
Nu îmi văd viitorul.Am încercat diferite căi prin care să îmi alin, puțin, durerea.Cititul cărților m-a ajutat..dar mereu mă ducea mintea înapoi la aceste gânduri.
Fosta cea mai bună prietenă a mea nu mai vorbeşte cu mine.Am încetat deoarece tot timpul era cu iubil ei.Şi în pauze, tot timpul.Înțeleg, primul iubit, prima relație alea alea.dar nu înțeleg de ce nu îmi mai dădea atenție.Eram prietene încă de la grădiniță..am fost în aceleaşi clase, inclusiv acum.Parcă s-a rupt o bucată din mine când ne-am ''despărțit".Nu aveți idee cât de mult am suferit.Era, practic, singura persoană care mă ajuta.M-am ataşat aşa de mult de ea încât nu mă gândisem cum ar fi să nu mai fie ea..acolo, lângă mine...dar asta e, presupun.Viața te joacă când şi cum vrea.Acum, nu prea mai simt nimic când o văd în clasă.Nu vorbim, nimic.E doar o simplă prezență pentru mine.Mă doare, dar nu am ce să fac.
Asta e viața mea, din păcate.Din cauza stresului şi a nepăsării, am ajuns la 68 de kg.Sunt aproape obeză.
Nu mai ştiu ce să fac.Îmi e greu, recunosc..dar m-am obişnuit.Pur şi simplu nu îmi mai pasă de nimeni şi nimic.Sinuciderea e 50/50.Dacă nu voi reuşi? Atunci, ce se va întâmpla? Cu siguranță va fi mai rău.

Nu va ganditi ca veti merge la facultate si conditiile vor fi altele? Parintii va sustin in acest sens?

Cere trimitere de la medicul de familie pt o consultatie la psihiatrie, ii spui ca ai niste ganduri negre sau mergi direct la o clinica privata in oras ! Mediul va hotara daca ai nevoie de tratament, de consiliere psihologica sau de ambele !
Pana atunci incearca sa vorbesti macar cu preotul din satul tau, religia este un foarte bun suport psihic si social daca ajungi sa te integrezi in comunitatea de credinciosi !

Parintii sant cum sant, poate si ei au avut la randul lor o copilarie dificila deci trebuie intelesi intr-o anumita masura si ignorate comportamentele lor deviate de la normal !

Hei! Cum mai ești acum? Sper că este mai bine!