anxietate incurabila

Este acelasi, cu siguranta. Ma voi informa si din cartea amintita de tine, desi o discutie cu dumnealui ar fi mult mai interesanta si edificatoare in acest sens.

S-ar putea sa ma insel, insa tind sa cred ca felul in care doresti sa incheiem orice forma de comunicare este acelasi pe care l-ai aplicat in relatie cu toti medicii, psihologii si psihoterapeutii cu care ai interactionat de-a lungul anilor. Cu exceptia, probabil (sper), a psihiatrului Ionescu.
Daca e sa vorbim despre psihoze, si acestea sunt de mai multe tipuri, iar unele forme sunt tratabile. Inteleg ca tu ai o forma de psihoza caruia nu i s-a descoperit pana in prezent nici un tratament valid. Observ ca esti ferm convins de acest lucru si nici un argument nu te poate face sa-ti reconsideri pozitia.
Pana la urma, eu nu ma pot implica mai mult decat tine in vindecarea ta, si se pare ca nici Dr. Ionescu nu a facut-o (dansul trateaza si psihoze, cu rezultate notabile).
Cu toate astea, nu pot fi de acord cu demersurile tale de incerca sa convingi alte persoane care acceseaza acest forum, ca anxietatea de care sufera este de fapt o boala incurabila. Poate, in cazul tau, dar nu neaparat si in al lor.

Ma inclin si eu, ca un simplu psiholog ce sunt, dar nu in fata bolii tale, ci in fata potentialului de vindecare pe (si) tu il ai!

Exact atitudinea pe care o manifesti fata de mine (si sunt sigura ca nu doar fata de mine), atitudine care tradeaza multa frustrare acumulata de cand ai aceasta anxietate, ar trebui sa constituie unul dintre obiectivele terapeutice.

Cum se face ca in momentul in care cineva (specialist, pacient) are o parere diferita de cea exprimata de tine, devii brusc agresiv?
Ce anume aperi cu atata indarjire?
Iti foloseste la ceva agresivitatea verbala, provocare, ironia, denigrarea? Daca da, la ce anume?
Faptul ca, in fata atitudinii tale, majoritatea reactiilor sunt de respingere (chiar si din partea celor care au incercat sa iti trateze tulbuarea) este de natura sa iti confirme convingerea adanc inradacinata ca esti bolnav incurabil?

In fine, nu astept raspunsuri la aceste intrebari, ma astept doar sa le iei in considerare si, eventual, sa iti pui intrebarea de ce, in ciuda atitudinii tale din ultimele mesaje, am continuat sa iti raspund. Mai ales ca mi-am depasit de mult atributiile de colaborator ROmedic, deci nu poate fi vorba doar de indeplinirea unor simple obligatii.

Florin Radu,

Nu am nici un dubiu in ceea ce priveste buna ta credinta, altfel nu mi-as fi rupt din timpul acestor zile pentru a scrie aici. Sunt de acord cu tine ca tu ai avut cel mai mult de pierdut din toate aceste incercari. Dar sa stii ca nici pentru un medic sau psiholog nu este deloc usor cand se intampla acest lucru.
Orice caz nerezolvat ramane un mare semn de intrebare care te determina sa reconsideri tot ce stii despre tulburarea respectiva si despre capacitatea ta de a ajuta in vreun fel persoanele cu anumit diagnostic. Sau asa se intampla cand cel care practica aceasta profesie o face din pasiune, si nu din alte considerente.

Ma deranjeaza ca pui semnul egalitatii intre un comportament sau o reactie si personalitatea in sine. Nu am spus ca esti frustrat (nici macar in gluma nu as spune asta cuiva, tocmai pentru ca stiu foarte bine ce suferinta sta la baza unei frustrari), ar fi insemnat sa iti atribui o eticheta, si inca una de prost gust.

In ceea ce priveste modul in care s-a desfasurat terapia pacientilor cu anxietate in cadrul cabinetului meu, intr-unul dintre mailuri ti-am rezumat esentialul. Nu pot vorbi despre rezultatele mele, pentru ca nu sunt doar ale mele, cum nu pot vorbi nici despre ceea ce putem considera nereusite, pentru ca, iarasi responsabilitatea nu-mi apartine in intregime (oricat de mult as dori uneori acest lucru). Am lucrat cu pacienti la care primele ameliorari au aparut dupa 3 sedinte si s-au stabilizat pe parcurs (nici nu am apucat sa parcurgem intreg programul terapeutic), dar am lucrat si cu pacienti la care rezultatele au intarziat sa apara, travaliul terapeutic a fost extrem de dificil, relatia imposibil de stabilit si, in final, am decis de comun acord intreruperea sedintelor. Acestea din urma sunt insa cazurile din care am invatat cel mai mult, si in virtutea carora am fost mult mai pregatita pentru cei care i-au precedat.

Sigur ca ar fi interesant sa public (aici, sau in alta parte) cateva studii de caz, bine structurate, fiind pe deplin constienta ca astfel de informatii prezinta mai mult un interes teoretic decat unul practic, din motive evidente: pentru fiecare pacient in parte, terapia este particularizata in functie de noile informatii pe care pacientul le aduce in fiecare sedinta, in interactiune cu terapeutul.
Insa asta cere timp, si deocamdata acesta este dedicat in intregime pacientilor cu care lucrez. Dar, cine stie, la un moment dat, voi face o pauza si voi asterne pe hartie toate experientele (atat cazurile "reusite", cat si pe cele "nereusite" - ghilimelele o sa le explic alta data).

Ai dreptate, am scris mult aici, si asta in conditiile in care timpul nu-mi permite mai mult de o interventie pe zi, neglijand in acest fel alte intrebari si subiecte. Insa daca ai inteles de ce am facut acest lucru, vei fi de acord cu mine ca a meritat timpul si efortul.

Daca citatul tau ma vizeaza pe mine sau pe cei in tagma mea, ce pot sa spun decat ca... pana acum nu am cunoscut vreun psihiatru, psiholog sau psihoterapeut, care sa fie fericitul posesor al unui sistem psihic pe deplin sanatos si echilibrat. De asta sunt si obligatorii formarile indelungate, supervizarile periodice, orele de dezvoltare personala etc. cel mai bun si eficient terapeut pe care l-am cunoscut eu (deci, or fi si altii) este o personalitate pe care multi ar cataloga-o ca fiind cel putin bizara, ba unii chiar se grabesc sa-i lipeasca un diagnostic de frunte. Cu toate acestea, numarul si gravitatea cazurilor reusite sunt cu adevarat impresionante.
Din pacate pentru noi toti, cabinetul sau este in... Strasbourg!

Marius, nu am un raspuns de genul "alb/negru" la intrebarea legata de eficienta psihoterapiei in cazul tau. Teoretic, tratamentul psihologic se adreseaza in special manifestarilor pe care tu spui ca le ai.
Diagnosticul psihiatric nu are o singura dimensiune, tulburare depresiva majora sau tulburare de anxietate, de exemplu. Asta se scrie pe fisa de internare, insa atunci cand se stabileste tratamentul (medicamentos, psihologic sau ambele) se iau in considerare si celalalte dimensiuni (trasaturile de personalitate, conditiile socio-profesionale, mediul familial, starea medicala generala), care pot interveni favorabil in terapie, sau dimpotriva, pot constitui obstacole in vindecare.

Insa tu deja ai luat decizia de a te adresa unui psihoterapeut, si pentru asta nu pot decat sa te felicit si sa iti urez mult succes! Inca ceva: psihoterapia nu este incompatibila cu tratamentul medicamentos si nici invers. Cele doua se pot combina si potenta reciproc.