Diferența între edemele cardiace și edemele renale

Edemele cardiace și edemele renale sunt două tipuri diferite de edeme, luând în considerare localizarea, mecanismul de producere și modul de prezentare.

Localizare

În primul rând, edemul cardiac este tipul de edem periferic, localizat în cea mai mare parte la nivelul gleznelor și gambelor. Dimpotrivă, edemul renal este generalizat, afectând cu precădere zonele bogate în țesut lax, cum sunt fața, pleoapele sau organele genitale externe, dar și gambele.

Mecanism de producere

În al doilea rând, modul de producere este diferit:

Edemul de tip cardiac este specific insuficienței cardiace, însă apare și în alte afecțiuni de natură cardiacă. Mecanismul său de formare este multiplu, după cum urmează:

• Creșterea presiunii hidrostatice de la nivelul venelor, produsă de staza venoasă – este cel mai important mecanism.
• Permeabilitatea capilară crescută – apare din cauza hipoxiei de stază și facilitează mișcarea fluidelor în vederea apariției edemului.
• Creșterea volumului sangvin cu apariția retenției hidrosaline (de sare și apă) – acestea apar ca mecanism compensator pierderii de lichide din sectorul vascular. Debitul renal scade, drept urmare rata de filtrare glomerulară scade consecutiv și se activează procese menite să conserve volumul de lichide din organism.

Edemul de tip renal, pe de altă parte, este prezent în cadrul a două maladii importante: glomerulonefrita acută și sindromul nefrotic, având un singur mecanism de bază și anume scăderea presiunii coloid-osmotice. Aceasta apare pe fondul pierderii de proteine în urină (proteinurie), în urma distrucției membranei glomerulare (membrana de filtrare a urinei primare).

Diferențiere macroscopică

Edemul cardiac se caracterizează prin:

• Variație diurnă – edemul cardiac este vesperal (apare seara), după efortul din timpul zilei și dispare dimineața, în urma odihnei și a redistribuției lichidelor în organism. În poziția orizontală din timpul somnului, perfuzia renală se îmbunătățește, stimulează eliminarea de urină, scăzând astfel volumul de lichid de la nivel interstițial. Acest lucru se întâmplă în perioada inițială a bolii, ulterior edemele gambiere devenind permanente pe măsură ce boala se cronicizează. (3)
• Culoarea albăstruie (cianotică) și temperatura scăzută caracteristice pentru cianoza periferică. Dermatita ocre, o pigmentare a pielii secundară stazei venoase, poate fi prezentă în caz de insuficiența venoasă. Aceasta se formează prin extravazarea eritrocitelor, cu depunere de hemosiderină și melanină la nivel epitelial. (3), (4)
• Consistența moale la început, dar dură ulterior – inițial, în urma presiunii aplicate cu degetul pe zona edematoasă (de obicei la nivel pretibial) apare o gropiță (godeu), care dispare în decurs de câteva minute. În fazele mai avansate ale bolii, edemul este dur, nu mai lasă godeu, aceasta fiind expresia apariției fibrozei la nivel subcutanat. Fibroză este rezultatul hipoxiei din suferința cardiacă.
• Progresia – edemul cardiac apare inițial la nivelul gleznei și odată cu trecerea timpului progresează către gambă.

Edemul renal are următoarele trăsături:

• Variație inversă față de cel cardiac – atinge un maxim de intensitate dimineața și se reduce în timpul zilei, datorită gravitației, care favorizează drenajul lichidelor din interstițiu.
• Culoare albă și temperatură normală – culoarea pielii este albă din cauza vasoconstricției instalate și a probabilei anemii a pacientului.
• Consistența moale – la aplicarea presiunii asupra zonei afectate apare semnul godeului, care se menține în timp. (3)

Afecțiuni de însoțire

Cele două tipuri de edeme sunt expresia patologiilor din sfera cardiacă sau renală, iar în funcție de caracteristici ne putem aștepta la două categorii de afecțiuni subiacente.

Pe de o parte, edemul cardiac poate fi rezultatul:

• Insuficienței cardiace
• Pericarditei constrictive
• Cardiomiopatiei restrictive
• Bolii tricuspidiene
• Insuficienței venoase cronice
• Trombozei venoase profunde
• Compresiei vaselor iliace sau a venei cave inferioare

Pe de altă parte, edemul renal poate ascunde următoarele boli:

• Sindromul nefrotic
• Sindrom nefritic
• Glomerulopatii
• Insuficiența renală acută
• Insuficiența renală cronică (2), (6)

Tratament

Tratamentul edemelor, fie că este vorba de cele cardiace sau cele renale trebuie să se adreseze în primul rând cauzei subiacente. Cu toate acestea, există câteva principii generale de tratament al edemelor.

• Dietă hiposodată – o alimentație săracă în sare îmbunătățește starea organismului, prevenind edemele. Dieta hiposodată împiedică retenția de hidrosalină care conduce la creșterea volumului plasmatic și a presiunii hidrostatice vasculare, consecutiv. Pacienților cu insuficiență cardiacă sau boli renale le este indicat acest regim. Pe lângă prevenția edemelor, aportul scăzut de sare scade tensiunea arterială, riscul de AVC (accident vascular cerebral), riscul de osteoporoză sau de litiază renală. (1), (5)
• Diuretice – aceste medicamente sunt menite să reducă volumul de lichide din organism, cu reducerea acestora din spațiul interstițial. Este absolut necesar să fie prescrise de către doctor, în doze optime, pentru a putea preveni eventualele efecte adverse, cum sunt scăderea exagerată a tensiunii arteriale, leșinul sau alterarea funcției renale.
• Ciorapi compresivi – edemul poate fi prevenit cu ajutorul ciorapilor compresivi, prin intermediul scăderii presiunii venoase pe care aceștia o determină. În cazul în care edemul este de o gravitate mai mare (moderat, sever) sau când este vorba despre ulcerație, este nevoie de prescripție de la medicul curant.
• Ridicarea picioarelor – ridicarea picioarelor afectate de edem pentru aproximativ 30 minute, de câteva ori pe zi poate îmbunătății starea pacientului, ameliorând drenajul lichidelor de la nivelul membrelor inferioare. Această măsură poate fi suficientă celor care se confruntă cu o formă ușoară sau moderată de boală venoasă, însă nu și pentru cei a căror afecțiune are o gravitate mai mare. (1)

În concluzie, edemele cardiace și cele renale sunt entități diferite, care ascund patologii diferite. Cunoașterea caracteristicilor specifice ghidează către o mai bună înțelegere a suferinței organismului și către un tratament potrivit.