Ce se întâmplă în creierul unui îndrăgostit?

Dacă atunci când suntem îndrăgostiți simțim „fluturi în stomac” și inima palpitând la vederea sau anticiparea întâlnirii persoanei iubite, odată cu progresul cercetării în neuroștiințe nu mai este de mult o noutate faptul că cel mai important organ implicat în iubirea romantică este creierul.

Helen Fisher, cercetător antropolog care s-a dedicat studiului evoluției emoțiilor umane, concentrându-se mai ales asupra iubirii romantice, a încercat să afle ce se întâmplă în creierul persoanelor îndrăgostite. Departe de a fi doar un sentiment, Fisher consideră că dragostea romantică este un sistem motivațional, care face parte din sistemul de recompensă de la nivelul creierului, în care sunt implicate niveluri ridicate ale dopaminei și norepinefrinei (asociate cu plăcrea, starea de bine) și un nivel scăzut al serotoninei (aceasta din urmă explică gândirea obsesivă la persoana iubită).

În 2005, Helen Fisher și echipa sa de cercetători au realizat primele scanari imagistice prin rezonanța magnetică funcțională ale creierului unor persoane îndrăgostite. Cei 2500 de participanți priveau imagini ale persoanei iubite și ale unor simple cunoștințe, în timp ce cercetătorii analizau activitatea cerebrală. S-a observat că atunci când priveau fotografiile persoanei de care erau îndrăgostiți, se activau anumite zone cerebrale, în special cele asociate cu producția de dopamină și norepinefrină. Două dintre cele mai importante zone identificate sunt:

• nucleul caudat – parte a creierului primitiv reptilian, este o zonă asociată cu anticiparea și detectarea recompensei, integrarea experiențelor senzoriale în comportamentul social;
• aria tegmentală ventrală – parte a circuitului recompensei din creier, este o o zonă asociată cu plăcerea, concentrarea atenției și motivația de a urmări și primi recompense. (1), (2)

Răspunsul creierului îndrăgostit, consideră cercetătorii, este similar din punct de vedere neurologic cu cel al consumului de cocaină.

Pe lângă sentimentele și stările de bine pe care le implică iubirea romantică, aceasta dezactivează și căile neuronale implicate în emoțiile negative, precum frica, judecata socială sau critica celorlalți. Aceasta este explicația neurologică pentru zicala „dragostea e oarbă”.

Pe măsură ce timpul trece și dragostea rezistă, răspunsul organismului se modifică. Deși senzațiile de la început sunt extrem de plăcute, acestea sunt consumatoare din punct de vedere chimic și psihic pentru organism. De aceea, pe termen lung nu mai sunt stimulați centrii recompensei din creier, ci zonele cerebrale asociate cu grija și ajutorul oferit celuilalt. (3)

În ceea ce privește implicarea creierului, hormonilor și neurotransmițătorilor, Fisher indică trei componente/etape ale iubirii romantice:

• dorința sexuală, susținută de hormonii androgeni și estrogeni;
• atracția, stimulată de nivelul ridicat al dopaminei și norepinefrinei și de nivelul redus al serotoninei; aceste substanțe chimice fac ca iubirea romantică sau pasională să fie caracterizată de euforie atunci când lucrurile merg bine și de o înrăutățire pronunțată a dispoziției în caz contrar; totodată, acești hormoni sunt implicați în concentrarea atenției către persoana iubită, gândirea obsesivă la ea și dorința de a fi cu ea;
• atașamentul – susținut de oxitocina și vasopresină; acestea sunt asociate cu sentimentele de pace, liniște și stabilitate resimțite alături de partener.

Toate aceste sisteme cerebrale implicate, deși diferite, sunt interconectate. (4)