MIT: Zahărul provoacă dependență

PARȚIAL ADEVĂRAT

Zahărul (sucroza sau zaharoza), în special cel alb, este considerat „dușmanul” principal al sănătății și al alimentației echilibrate.

O teorie care a căpătat în ultimii ani foarte multă popularitate o constituie capacitatea zahărului de a acționa ca un agent adictiv, activând mecanisme neurobiologice similare dependențelor de substanțe.

Deoarece nu se poate stabili o concluzie fermă în ceea ce privește dependența de zahăr, literatura științifică nu anulează sau subestimează potențialul adictiv al acestei substanțe.
În schimb, se consideră mult mai relevant rolul supraexpunerii la această substanță, respectiv alternarea dintre restricție și compulsie a zahărului din alimentație, care încurajează comportamentul asemănător adicțiilor (addictive-like) și nu efectele neurochimice pe care zahărul le-ar putea manifesta la nivel cerebral. (1)

Mecanismul restricție/ compulsie

Dependența este un fenomen adaptativ, un răspuns homeostatic al organismului la modificarea indusă de administrarea repetată a unui stimul ce produce plăcere, confort, o stare de bine și care se caracterizează prin dorința imperioasă, compulsivă de a retrăi senzațiile respective. De asemenea, se menționează și sindromul de întrerupere (sevraj) ca urmare a sistării administrării stimulului (zahărul), caracteristic dependențelor. (2)

Terminologia, confuzia dintre „zahăr”, „zaharuri”, „carbohidrați”, incriminarea frecventă a acestora pentru câștigul involuntar în greutate, au încurajat apariția unui comportamentul alimentar specific omului modern „mereu la dietă” care ar putea încuraja o dependență comportamentală asociată consumului de zahăr. Adicția comportamentală nu este sinonimă dependenței de substanțe.

Comportamentul maladaptativ are la bază formarea obiceiului de a consuma frecvent alimente dulci, etapă urmată de:

• perioade de restricție/ abstinență (adoptarea regimurilor restrictive de slăbit, restricția severă a carbohidraților din dietă, demonizarea zahărului din alimente și blamarea acestuia pentru câștigul ponderal sau pentru insuccesul procesului de slăbire);
• perioade de compulsie, asociate cu pierderea controlului voluntar asupra comportamentelor dietetice, căderea în capcana repetărilor și implicit sentimente puternice de rușine, vinovăție sau atitudine autodefensivă.

Dependența de zahăr - nevalidată științific

Activarea sistemului de recompensă reprezintă o formă a organismului de a-și asigura supraviețuirea.

În mod fiziologic, comportamentul alimentar este influențat și reglat de mecanisme care implică activarea sistemului de recompensă hipotalamic, mediat de encefaline, endorfine, dopamină, serotonină și GABA (acid gama-aminobutiric). Acestea intervin în apariția senzației de plăcere și confort, implicit reducerea anxietății, în momentul în care sunt consumate alimente. (2)

Studiile realizate pe animale au remarcat faptul că expunerea repetată și intermitentă la gustul sucrozei ar putea suprastimula sistemul de recompensă și astfel poate crește nivelul de dopamină la nivelul nucleului accumbens, alterează sensibilitatea receptorilor opioizi, generând astfel compulsie și comportamente asemănătoare „dependenței” de zahăr. (3), (4), (5)

Potrivit acestora, neuroadaptarea (dependența fizică) are loc în condiții dietetice specifice asemănătoare alimentației moderne, caracterizate printr-o accesabilitate crescută la sucroză ca urmare a consumului voluntar, dar și involuntar sub diverse forme (zahărul ascuns din alimente).

Aceste modificări neuroadaptative induse de consumul de sucroză nu sunt însă suficiente pentru a declanșa o dependență, în cazul omului fiind dominantă componenta comportamentală și experiența cognitiv-emoțională cu alimentele.

O analiză sistematică a literaturii științifice cu privire la dependența de alimente, în special dependența de zahăr, care a inclus peste 100 de studii, a fost publicată în 2016 în European Journal of Nutrition. Majoritatea cercetărilor au fost reprezentate de studii neuroștiințifice pe animale, cu aplicabilitate limitată la oameni. De asemenea, aceste studii au luat în considerare consumul de zahăr pur (sucroză în diferite concentrații), însă noi consumăm rar zahărul sub formă izolată de alți constituenți din alimente. (6)


Datorită impactulului emoțional și caracterului empatic al asocierii de termeni „dependență de zahăr”, acest concept ar putea fi util sau chiar valid din perspectiva politicilor pentru optimizarea sănătății cu privire la abordarea problematicii obezității și/ sau a mediului alimentar obezogen.

Dependența de zahăr, obezitatea și tulburările de comportament alimentar

În ciuda popularizării „dependenței e zahăr” din ultimii ani, nu sunt dovezi care să indice în rândul indivizilor cu probleme de comportament alimentar, respectiv obezitate, existența poftelor și compulsiilor alimentare ca rezultat biochimic direct al consumului unui nutrient particular „toxic” cum este în acest caz sucroza sau zahărul. (7)

Având în vedere caracterul multifactorial al obezității și tulburărilor de comportament alimentar manifestate prin supraconsum de alimente de regulă dulci și extrem de palatabile (plăcute la gust), este profund incriminată și dezbătută „dependența de zahăr” ca mecanism cauzal principal pentru creșterea ponderală.

Persoanele care suferă de obezitate tind să fie în mod particular mult mai atrase de produsele dulci, iar consumul crescut de alimente bogate în zaharuri predispune spre obezitate, însă acestea sunt simple asocieri.

Dependența de zahăr sau dependența de dulce?

Încă o dată, nutriția este privită într-o manieră reducționistă: „zahărul sau sucroza provoacă dependență și activează căile neuronale asemenea substanțelor adictive opioide”. Însă studii în domeniu susțin că un gust intens de dulce – nu doar cel generat de zahărul rafinat, dar și cel indus de îndulcitorii naturali și artificiali – depășește efectele cocainei asupra sistemului de recompensă în cazul cercetărilor realizate pe modele animale. (7)

De asemenea, supraconsumul de grăsimi și alimente foarte palatabile a fost corelat în condiții de laborator cu modificări la nivelul receptorilor dopaminergici similare celor observate în cazul alcoolului și a altor substanțe care induc dependență. Nu trebuie ignorat faptul că produsele dulci din comerț prezintă concomitent în compoziție și cantități crescute de grăsimi saturate indrustriale și trans care le oferă gustul specific, „irezistibil”. (7)

Deși nu este confirmată din punct de vedere științific existența „dependenței de zahăr” la oameni, există multiple argumente puternice pentru a limita consumul de zahăr și al alternativelor sale dulci. (7)


Este însă prematură recunoașterea dependenței de zahăr drept o patologie per-se având în vedere că aceste comportamente similare adicției apar în contextul accesului intermitent la zahăr și alimente dulci și nu reprezintă consecința directă a efectelor neurochimice ale sucrozei. (6)

Prin urmare, consumul de zahăr într-un mod sănătos (maxim 10% din aportul caloric zilnic, ideal 5%) și evitarea extremelor, abuzul și interdicția totală, reprezintă compromisul ideal pentru echilibrul alimentar și ponderal.