MIT: Poftele alimentare indică deficitele nutriționale din organism

FALS

Pofta pentru un aliment constă în dorința extrem de ridicată de a consuma tipul de mâncare respectiv, exact în acel moment. De ce ni se face poftă să mâncăm ceva anume este o întrebare la care specialiștii nu au găsit încă un răspuns complet și definitiv, pentru că e vorba despre un proces complex, deopotrivă fiziologic și psihologic (cognitiv și emoțional). (1)

Una dintre speculațiile care există dinainte ca acest fenomen să fi devenit subiect de studiu științific susține că o poftă ar fi un indicator al unui deficit nutrițional din organism. De exemplu, dacă ne este poftă de o friptură, interpretarea ar fi că avem nevoie de mai mult fier. Similar, dacă poftim la ciocolată, ar însemna că avem un deficit de magneziu. Cu alte cuvinte, este felul corpului nostru de a ne „spune” ce să mâncăm pentru a corecta anumite lipsuri de ordin nutrițional. Însă pe măsură ce oamenii de știință au avansat cu cercetările, această teorie a fost în mare parte combătută. (2)

De fapt, dorința de a consuma un aliment anume poate avea la bază mai multe cauze, mai degrabă de natură psihologică și fiziologică, decât biologică. Iată câteva dintre acestea:

• condiționarea simplă – efectul pe care experimentele lui Pavlov l-au indicat este valabil și în cazul poftelor alimentare; asocierea repetată a unui aliment cu o activitate, loc, zi din săptămână etc. ne va face să salivăm după o felie de pizza când ne uităm la un film de exemplu, dacă anterior ne-am obișnuit ca atunci când vizionăm filme, să mâncăm și pizza. În acest caz pofta de pizza nu are în spate o nevoie fiziologică (e posibil nici să nu ne fie foame), ci e urmarea asocierii dintre activitatea și alimentul respectiv. (3)
• dietele/postul alimentar – eliminarea unui tip de aliment pe care îl consumăm în mod obișnuit (carnea în timpul postului, sarea în timpul unui regim etc.) va duce la o intensificare a dorinței de a consuma acel aliment „interzis”. Un studiu publicat în 2013 a arătat că poftele ating punctul maxim în timpul unei diete; la început, participanții în cadrul unui program de slăbit au descris o poftă ridicată pentru dulciuri, carbohidrați și produse fast food, însă pe măsură ce au scăzut în greutate, și poftele și-au redus intensitatea.
• rolul hormonilor – când mâncăm ceva care ne place, sentimentul pozitiv pe care îl simțim este determinat parțial hormonal; treptat, receptorii își pot pierde sensibilitatea la hormonii pe care organismul îi produce atunci când un aliment ne face plăcere, de aceea va fi nevoie să consumăm mai mult din acel tip de mâncare pentru a resimți aceeași plăcere de la început; acest mecanism, care apare și în cazul depedenței de droguri și tutun, este același care atunci când vom simți un miros plăcut de la o patiserie ne va face să ne fie poftă de ceva bun de acolo; (4)
• sentimentul de bine pe care ni-l oferă un aliment – exemplul cel mai popular este cel al ciocolatei, care conține o serie de compuși ce acționează imediat după consum asupra dispoziției noastre, îmbunătățind-o; multe alte alimente care ne plac sunt consumate (și ni se face poftă de ele), fără să conștientizăm, ca o modalitate de a depăși o stare de spirit negativă (sigur că în cazul dulciurilor trebuie făcută precizarea că o altă explicație ar putea fi dependența de zahăr); (5)
• simplul fapt de a ne imagina un fel de mâncare poate declanșa pofta pentru acesta; un studiu în acest sens a arătat că, cu cât imaginea mentală a participanților despre un aliment era mai intensă și reală, cu atât mai mare era și pofta de a-l consuma. (6)

În plus, teoria deficitului nu explică nici aceste aspecte:

• dacă într-adevăr nevoia de elemente nutritive care ne lipsesc ne-ar stimula pofta pentru anumite alimente, ar însemna că ar trebui să ne fie poftă mai des de alimente sănătoase, cu un conținut bogat de nutrienți, ori în topul preferințelor când vine vorba de pofte se află dulciurile, gustările sărate, mâncarea de tip fast food;
• scanarea cerebrală a participanților la studii, cărora li se induseseră pofte alimentare, a relevat faptul că zonele din creier care se activează atunci când ne este poftă să mâncăm ceva sunt identice cu cele activate în cadrul dependenței de droguri, aceste zone contribuind și la legătura emoțională care se stabilește între un anumit tip de mâncare și pofta de a-l consuma; este vorba deci mai degrabă de o asociere cognitivă, mai degrabă decât un deficit nutrițional, așa cum susține teoria mai sus menționată. (4)

Cercetările realizate până acum au indicat o diferență între genuri în ceea ce privește poftele alimentare: femeile au o predispoziție mai mare pentru acestea, comparativ cu bărbații, o diferență pusă pe seama modificărilor hormonale specifice sarcinii și perioadei din apropierea menstruației.

 
Interesant este că poftele ne pot afecta eficiența, pentru că ne întrerup frecvent funcționarea cognitivă. O posibilă explicație ar fi că ambele procese folosesc aceleași zone cerebrale, ceea ce înseamnă, de exemplu, că dacă nu îmi satisfac pofta, cu greu mă voi putea concentra să finalizez activitatea pe care o desfășor.

În concluzie, mecanismul care stă la baza poftelor alimentare este mult prea complex pentru a fi redus doar la teoria unui deficit nutrițional în organism.