Sunt bărbat și am devenit rece/distant fata de sotie

Bună ziua,

Încerc sa ma înțeleg și cumva sa găsesc o soluție sa rezolv actualele probleme pe care le am în căsnicie. Nu știu de unde sa încep, ce sa fac... Va rog sa ma ajutați!

Situația se prezintă în felul următor:
Sunt împreună cu soția mea de 7 ani. Am trecut impreuna prin bune și prin rele. Ne-am căsătorit în urma un an și deja avem o fetita de 11 luni.
De când a venit fetita pe lume ceva în interiorul meu s-a schimbat. Am devenit, din punctul meu de vedere, mai strict, mai rational. Involuntar m-am înhămat mental la viata de părinte și am renunțat la a fi deschis, vizionar. Mental, cred ca am devenit mai responsabil dar efectul a fost ca de fapt am devenit mai distant, mai rece. În momentul de fata nu știu ce mai simt, nimic nu îmi convine iar comunicarea în familie lasa de dorit. Oricum eram și sunt introvertit... iar în momentele astea am devenit un pic "sălbatic" în sensul în care nu mai vreau sa vorbesc cu nimeni, fie ca vorbim de prieteni sau familie sau chiar soție.
Soția are un temperament vulcanic asa ca am trăit în mare parte în relația asta în postura de "ascultător" Dacă înainte de copil îmi permiteam sa mai dau o replica și sa discutam în momentul actual sunt un magnet al problemelor și ma simt responsabil de tot ceea ce nu merge Ok în familie. Mi se pare ca viata a luat o întorsătură destul de dubioasa. Acum, de când întru în casa, ma gândesc la tot, la cum merg, ce gesturi fac, ce zic, cum ma comport astfel încât sa nu îmi deranjez soția. Simt ca nu mai pot fi eu cateodata.
Mergem mai departe!
Soția! Deși vulcanica ( a nu se înțelege mahalagioaica) îmi inteleg Soția. Ea îmi spune ca este intr-o depresie de după naștere și ca eu nu o ajut, nu vorbesc, nu comunic și ca se simte singura ( nu o condamn fiindca toate astea sunt adevărate). Ea sta zilnic cu fetita și are grija de ea cât eu sunt la birou l. O înțeleg ca ii este greu și înțeleg ca soțul e pe locul 2 atunci când vine vorba de copil ( nu sunt gelos ).
Problemele:
Eu ma consider o persoana ambițioasă și asta se confunda adesea cu încăpățânarea. Când vreau sa fac o acțiune, indiferent ce zic cei din jur o fac...
Ea este o persoana ușor impunătoare și vrea ca lucrurile sa se întâmple în felul ei.
Astfel ca să nu mai am discuții de obicei fac chestii fără a ma mai consulta cu ea.
Acum, când fata are 11 luni aproape orice discuție duce către o cearta... nu contează subiectul. Poate sa fie vorba de o farfurie care nu e strânsă sau de la faptul ca nu e suficient de curat. Evit de obicei discuțiile pe care le consider dăunătoare și tot timpul inerc sa schimb subiectul fiindca nu mai am răbdarea necesara sa ascult/înțeleg problemele. Tot timpul probleme, tot timpul discuții.
I-am zis ca prin aceste discuții domestice singura care are de suferit este fetita...
Fac ce zice ea? Ei bine... nu prea... iar motivul este ca nu mi se pare ca tonul cerinței a fost bun și ca e lipsit de respect la adresa mea.
În momentul asta ea a ajuns sa plângă din orice și ma condamna ca nu sunt un tata bun sa ca nu are o familie asa cum si-a dorit-o. ca nu sunt responsabil... iar eu iau ca atare aceste cuvinte și le cred transaformandu-ma astfel dintr-un dorit stâlp al familiei intr-un paria...
În ultima săptămână am ajuns acasă cu frica... nu am zis nimic... Ea tot încearcă sa doscute cu mine dar se lovește de un zid... Nu mai vreau sa discut și sa ma cert zilnic cu soția... si nici ea simt ca nu ma mai asculta atunci când hotărăsc sa mai zic câte ceva. Nu mai avem discuții constructive. Nu ne mai dorim lucruri. Trăim de la o zi la alta fără o viziune clara asupra a ceea ce ne dorim sa facem.
Se aduce în discuție și un potențial divorț la care eu reacționez nonșalant cu răutate/ ariganta și ii răspund ca este inevitabil deși în sufletul meu nu mi-l doresc.
Nu știu ce sa mai fac... am ajuns intr-un punct în care pana și privirea soției mele mi se pare ofensatoare desi eu știu ca este de fapt un strigat pentru a fi ajutata...
Nu îmi mai pot îndeplini sarcinile de soț sau de tata... iar partea sexuala aproape ca nu mai exista...
Vreau sa cred ca este doar un moment din viata și ca o sa trecem peste dar devin sceptic sau pesimist de la o zi la alta. Simt ca totul se distrugea...
Help!

CristianGl auzind situatia asta care ai descris-o nu pot decat sa incep recomandandu-ti predica pastorului Richard Wurmbrand- Nebunia dragostei. O predica care m-a emotionat profund , el a fost un OM SPECIAL. Printre altele spune si de faptul ca DRAGOSTEA se silabiseste astfel: S-A-C-R-I-F-I-C-I-U. Asta inseamna o familie, sacrificiu din partea amandorura. Da nu este usor cu un copil mic si fiecare trebuie sa aiba o perioda de timp in care sa se ocupe de copil. Barbatul avand si servici, mai putin timp, dar si el avand partea lui.

Mai mult, eram cu vreo 30 de ani in urma, am avut un ajutor foarte mare la cresterea copiilor din partea socrilor. Da! Daca v-ar ajuta ca sa puteti iesi in unele weekenduri ar fi un ajutor salutar. Eu si sotia datorita acestui ajutor de la socrii, nici nu am simtit cum au trecut anii cand copii erau mici. Si asta a fos ca un "CEC" in alb, adica daca aveam o situatie care putea degenera imi aaduceam aminte de ajutorul care ni l-au dat si lasam de la mine. Am ajuns sa-i indragesc ptr jertfa lor, desi ptr ei a fost ceva natural, ii iubeau si era o placere sa stea cu ei oricat.

Este foarte bine ptr nepoti cand bunici se implica cat de putin si ajuta familia in aceasta perioda grea(dar si frumoasa).