psihoza

Am probleme de la 16 ani, acum am 31.
Trec printr-o faza prepsihotica: concrest am doua obsesii sau manii: imi este frica ca nu ma pot ingriji ( calca, spala, imbraca, asta din cauza ca imi vine foarte greu sa fac orice) si a doua tocmai faptul ca ma chinuie munca si orice activitate si de aceasta mi se pare viata foarte grea.
As merge la psihoterapie dar nu prea cred ca are cine si cum sa ma ajute.

Draga Anastasia,
si mie imi vine greu sa fac ceva, in general, as sta mai mult in pat de aceea beau multa cafea, ma binedispune si avand tensiunea mica ma energizeaza. De obicei imi fac un plan in cap cu ce am de facut si le iau pe rand, ma enervez uneori ca imi ia mult timp cate o activitate dar nu ma mai gandesc cat e de greu ma gandesc sa ma apuc de ea si sa fac cat pot.
Ti-am spus, daca ar fi dupa mine as sta mai mult in pat, asa imi vine, dar am si noroc cu soacra mea care trebaluieste mai mult si ma ajuta...insa, usor, usor mai fac si eu cate ceva.
Nu dispera ia-o incet, chiar daca nu faci mare lucru intr-o zi, palnifica-ti cate putin si faci cat poti, eu obosesc tare repede, m-am ingrasat de la pstilele astea 20 de kg si de abia ma misc, dar le mai si las pe maine ce nu pot azi.Sau imi fac o lista cu ce am de facut pe saptamana respectiva si le iau usor. Fa-ti o lista cu ce trebuie sa faci si taiele pe masura ce le faci sa vezi ce bine ai sa te simti! Succes si numai bine!

Multumesc., Mihaela, stiu ca tu ma intelegi!
Si eu imi fac cate un plan in fiecare saptamana cu ce as avea de facut in mare.
Azi deja ma simt mai bine pentru ca este frumos afara.
numai bine si tie.

nu stiu cat te inteleg, dar si mie mi se pare viata foarte grea si azi parca sunt la capatul puterilor, asa m-am saturat de tot si toate, mi se pare ca nimic nu mai are sens.ma simt ca un robot si parca ceva ma tine in loc, mi-e frica sa-mi doresc ceva sau sa imi fac planuri pentru ceva pentru ca renunt la cea mai mica piedica, imi pierd increderea si speranta. nu stiu, chiar nu stiu ce sa mai fac incotro sa ma indrept, unde as putea cere ajutorul, am impresia ca medicamentele astea nu-mi fac nimic. parca m-as invarti in jurul cozii. chiar nu stiu ce sa mai fac, chiar nu stiu unde as putea cere ajutorul.

Draga Mihaela, te rog, nu dispera.
Am trecut si eu prin momente cand mi se parea ca nu ma ajuta doctoriile, dar sa stii ca ele au efect dupa timp mai indelungat.
Mai concret, acum vreo sase ani si ceva mi s-au declansat halucinatii auditive, care au cedat de abia in doi ani si ceva de tratament cu neuroleptic. Dar au disparut fara urma.
sa stii ca in afectiunile psihice avem urcusuri si coborasuri, avem ani foarte buni si altii mai grei.
Important este sa ne menajam cat putem si sa nu disperam cand avem stari depresive.
Si eu am avut un episod depresiv pe la 16 ani, din cauza efortului intelectual si a predispozitiei genetice. A cedat dupa 5, 6 luni.
Eu te-as sfatui sa faci psihoterapie, si eu tot asta voi face, caut un psiholog bun si merg la el.
Nici tratamentul nu trebuie intrerupt, pentru ca, asa cum iti spuneam, ajuta si el chiar daca cu intarziere.
Iti doresc numai bine, fii mai senina, plimba-te prin parcuri, mananca ceva bun, asculta o muzica frumoasa si incearca sa nu te mai gandesti la rele, gandul si autosugestia au putere.
Am inteles ca ai un sot si o soacra buni, inceatca sa te bucuri de existenta lor.
Numai bine, sanatate!

multumesc anastasia, dar uneori am impresia ca prietenul si soacra mea sunt prea buni pentru mine, ca nu ii merit, dar incerc sa-i ajut cat pot si sa fiu alaturi de ei, sa nu-i supar desi starile astea proaste au fost cam dese in ultimul timp si stau foarte mult in pat.
incerc sa nu supar pe nimeni in jurul meu dar imi mai pierd rabdarea, ce-i drept nu prea ies la aer sa ma plimb, stau mai mult in casa si nu-mi gasesc ocupatii, nu am rabdare sa fac mai nimic si te mai saturi.
nu stiu si tratamentul asta o fi bun, nu stiu dar imi pierd uneori speranta, si mai si obosesc foarte repede.
multumesc pentru gandurile bune, iti doresc liniste sufleteasca si zile insorite.

Multmunesc si eu pentru cele urate.
Draga mea, daca Dumnezeu ti i-a dat ( pe prietenul si soacra ta ) a stiut El ce a facut, inseamna ca ii meriti.
Si eu ii mai necajesc pe ai mei cu starile mele, dar ei ma iubesc si nu se supara.
Incearca totusi sa iesi prin aer mult, ca sa nu mai zic ca ar fi bine sa faci gimnastica ( nici eu nu reusesc, pentru ca am senbzatia ca efortul mare ma chinuie, 0 Ma plimb insa mult, ajuta, pentru ca nici eu nu prea am rabdare de amre lucru.
Dar mergand pe afara mai vezi un om, mai vezi un magazin si iti distragi atentia, ca sa nu mai vorbesc ca miscarea prin aer este sanatoasa.
Nu te forta cu nimic si nu te acuza de nimic, nu esti tu de vina ca ai niste probleme.
Nici speranta nu ti-o pierde, in cazul meu mi-am revenit de doua ori cand nici nu mai credeam.
Asa, sa auzim de bine, te sarut.

Nu stiu, as mai face ceva, mi-as mai lua un serviciu, m-as apuca de ceva, o ocupatie care sa-mi placa si sa-mi ocupe timpul dar pur si simplu nu stiu ce. Ma mai uit prin ziar la job-uri part time, sa merg dupa serviciul asta, dar nu am gasit inca. Pentru ca simt ca mai vreau sa fac ceva, acasa, de bine, de rau face soacra-mea mai toata treaba si uneori ma simt inutila de aceea mi-as gasi o ocupatie in plus, dupa serviciu si pur si simplu nu stiu ce as mai putea face, poate imi dai o idee. Pentru ca trebuie sa fac si eu ceva in plus, daca astept sa termin tratamentul simt ca innebunesc, inca cel putin un an. Si chiar simt ca am energie de consumat, m-am gandit sa-mi iau o masina de cusut, sigur am sa-mi iau dar pana nu termin tratamentul nu voi stii cum am sa ma reglez cu greutatea, pentru ca vreau sa mai slabesc. La capitolul haine stau foarte prost, a trebuit sa-mi cumpar pentru noile dimensiuni si nu prea am.
Asa ca sunt in cautare de noi ocupatii, pasiuni...nu ma las pana nu gasesc chit ca ajung la spital, vreau sa ma conving eu de ceva. Cred ca daca faci tot posibilul sa te faci bine si sa mergi mai departe Dumnezeu nu te lasa, asta vreau sa fac si eu.
Te pup si numai bine!

Buna, Anastasia si Mihaela!
v-am urmarit comentariile si subiectele pe acest forum, si vreau sa va spun ca-mi pare rau pt suferinta voastra si ca va doresc sanatate si sa nu va pierdeti speranta. Am o intrebare daca se poate: cum va simteati inainte sa va imbolnaviti?Va era greu sau usor sa indepliniti acele activitati despre care vorbiti, gen calcat, spalat, imbracat;de fapt orice fel de activitate?

Pai, inainte sa ma imbolnavesc, eram plina de viata si nimic nu mi se parea imposibil, aveam multi prieteni si eram plina de elan si optimism, nu mi se parea nimic greu. In momentul cand am dat gres, am inceput sa-mi pun tot felul de intrebari si sa preget. Dar de ce sa fac cutare lucru, la ce imi foloseste si apoi cand am cazut si m-am ridicat destul de greu mi se parea totul inutil.Eu am facut ce am vrut pana m-am imbolnavit si tot ceea ce imi propuneam realizam, cu efort si credinta, de aceea cred ca si acum am sa-mi revin la fel cu munca si Dumnezeu si am sa fiu la fel cum am fost : plina de viata si optimism. Numai bine!

cu aceasta problema ma confrunt si eu lipsa placeri sau greutatea in aface lucruri obisnuite dar ma linisteste faptul ca nu sunt singura care sufar de aceasta boala eu am invatat un truc ma duc la spital in vizita si daca sunt nervoasa sau agresiva in limbaj ma duc la sectile de agitati unde sunt oameni mult mai grav bolnavi decat mine si atunci ma simt bine acelasi lucru se intampla si cu persoanele depresive incerc sa le scot la plimbare chiar daca mie ste greu cateodata si mie dar starea lor cere ajutor si asi fi vrut sa faca asa ceva si pentru mine cinev cand eram mai bolnava.

Este o idee si asta, vezi, fiecare om isi gaseste solutiile lui.
E bine ca incerci sa ajuti oameni bolnavi, daca poti si nu te indispun.
Pe mine ma indispun toti cei bolnavi ca mine si din mila si din sugestie, imi aduc aminte de rau.

Salut! ma bucur ca am accesat site-ul si ca v-am gasit post-urile, pentru ca m-ati ajutat sa inteleg ca ce se intampla cu mine e doar un aspect al bolii de care sufar. Sunt in aceeasi situatie. In perioada depresiva era o demotivare totala de a trai, acum ca iau antidepresive am inceput sa ies si sa intalnesc oameni, dar motivatia pentru munca nu a reaparut, ceea ce face ca dintr-un student clasat in primii patru din 250 sa ajung unul cel putin prost. Efortul intelectual imi este efectiv imposibil, e ca si cum m-as teme sa ma apropii de lucrurile pe care le faceam inainte de a avea ultima recadere. De fapt procesul a inceput gradat, de anul trecut, dar atunci, chiar in criza fiind inca mai eram in stare sa fac sinteze. nu sunt in stare nici macar sa citesc o carte, si spune asta un om care si-a gasit singurul refugiu in carti inca din copilaria frageda. problema e ca ma autoinvinovateam de acest fapt, ceea ce imi facea viata mizerabila, credeam ca era ceva ce nu faceam eu, nu ca e un aspect al bolii. Nu stiu cum o sa ies din asta, dar am incredere ca nu e ceva incurabil, e doar un mod de a se revolta al psihicului meu chinuit.

Draga Karibda, si eu am trecut prin astenie nervoasa de la efort intelecutal. nu te mai invinovati, este o tendinta a celor depresivi sa se acuze si le face foarte rau. Daca Dumnezeu te iubeste, iubeste-te si tu.
Sigur ca depresia nu este vesnica, mai ales sub tratament cedeaza.
Incearca sa te odihnesti, uite, eu am intrerupt liceul doi ani si pana la urma l-am terminat cu bine.
multa sanatate!

buna! problemele voastre si ma regasesc in multe din ele.ce pot sa va spun ca viata nu a fost prea blinda cu mine si totusi de fiecare data am renascut din cenusa fara ajutorul medicilor.toti trecem prin greutati care uneori ne marcheaza viata iar puterea de a merge mai departe o regasim in noi.trebuie sa avem vointa si motivatie nu sa ne complacem in situatia ca sintem bolnavi si cel mai bun medicament e psihicul nostru pe care noi insine trebuie sa-l manipulam.pentru mine o motivatie importanta e viata si ma trezesc dimineata spunind ca e frumoasa si incerc sa profit de ea atit cum pot.cind ma apuca depresiile i-mi dau singura suturi in fund impunindu-mi sa zimbesc chiar daca e greu si credeti-ma nu e imposibil.gasitiva activitati care sa va placa si impuneti-va sa le duceti la bun sfirsit, umpeti-va timpul cu lucruri utile si spuneti-va in gind :nu am nimic sint sanatos-stari proaste oricine are.cunosc o persoana care toata viata a fost depresiva si sa vaitat pe care sotul a parasit-o pentru ca nu mai rezista linga ea.e greu pentru cei din jur si rabdarea lor ajunge uneori la limita.soacra mea toata viata a facut crize si a fost depresiva si sotul meu a ramas marcat de ele in schimb am facut-o sa renunte la medici si pastile iar atunci cind o apuca vorbesc cu ea ore in sir si i-i dau suturi ca si mie iar la final i-mi da dreptate.are peste 1 an de cind nu se duce la doctor si nu are nimic iesit din comun e mult mai normala.daca nu are chef de nimic nu o mai ajut pentru ca i-i fac rau stiind ca are cine sa faca treaba si face ca doar nu sta sa moara de foame s-au sa o manince viermii.nu uitati creerul nostru este propriul nostru vindecator.sa aveti multa sanatate!