Psihiatru bun la serviciu de Sarbatori

Buna ziua,

V-as ruga sa ma ajutati daca se poate cu un sfat: exista vreo sansa sa gasesc un psihiatru care lucreaza pana de Revelion in Bucuresti?

Detaliile problemei: am cu sotia probleme serioase in casnicie. Nu sunt recente, s-au agravat in decursul anilor. Bineinteles, fiecare cu argumentele lui. Nu dau mai multe detalii, nu caut un diagnostic online. Dar e vorba si de doi copii la mijloc, suntem pe cale sa ne despartim definitiv (deja sta de cateva luni la mama ei in timp ce eu am tot sperat), ea are un program la serviciu extrem de incarcat (inclusiv in weend-uri) asa ca drept ultima incercare i-am propus sa vedem amandoi un psihiatru. Vedem lucrurile prea diferit ca sa fim amandoi 'normali'. A acceptat dar insista sa-l vedem in vacanta asta de iarna, pentru ca la anul reia programul haotic si nu mai are timp de asta. Ca sa pun punctul pe i, ne suspectam reciproc de paranoia.

Am zero experienta cu psihiatrii, am multa cu alti oameni in halate albe. Nu vreau 'consilier marital' sau alt personaj de film, vreau om bazat pe Stiinta, nu un Dalai Lama care ne da la amandoi dreptate si ne taie la amandoi chitante separate perioada lunga. Nu exclud ca amandoi sa fim afectati, dar probabilitatea e foarte mica si sigur o sa cer si 'second opinion' in cazul asta cu sanse minime.

Intrebari:
1) Exista vreo sansa sa gasesc psihiatru bun la munca pana de Revelion? Unde?
2) Astia lucreza in spitale, ca neurochirurgii, sau in cabinete individuale, ca stomatologii?
3) Discuta de obicei cu amandoi deodata sau separat?
4) Exista vreo 'clauza de confidentialitate' implicita de care am auzit in filme? Prin ce lege? Trebuie semnat vreun contract inainte? Nu de autoritati mi-e teama, ci de colegii nostri, de vecini, rude, etc. Indiferent care e gasit bolnav. In societatea noastra stigmatizarea e garantata deci probabil agraveaza situatia.
5) Vreo sansa sa dea un diagnostic pana de Revelion, deci de la prima intalnire? Gen 'cu o probabilitate de 90%, X are paranoia, dar trebuie sa ne mai vedem'?
6) Sigur de psihiatru e nevoie? Sau psiholog? Chiar nu ma pricep.

Multumesc anticipat pentru orice raspuns.

Bună ziua,

este tot atât de probabil să găsiţi un psihiatru de serviciu, pe cât este să găsiţi orice alt medic, în fapt psihiatria este o specialitate medicală. Psihiatrii sunt "la fel de medici", să folosesc această sintagmă, ca orice alţi medici.
Confidenţialitatea consultului şi a tratamentului eventual este aceeaşi ca în orice altă specialitate medical, nu există nici o altă explicaţie (e vorba de drepturile pacientului). "Ăştia", aşa cum le spuneţi, lucrează atât în spital, există spitale de psihiatrie chiar, cât şi în ambulatoriu (policlinică) sau C.M.I. psihiatrie. Noi, ceilalţi, mergem la ei cu programare şi Doamne - Fereşte de o urgenţă, nu doresc nimănui, caz în care pacientul poate fi internat.
Dacă nu daţi nici un detaliu, sunt tentat să cred că nu există nici o urgenţă, deci nu ştiu la ce vă trebuie un consult urgent. Dacă problemele sunt vechi, nu puteţi cere medicului să vi le explice şi să vă şi pună un diagnostic de certitudine în câteva clipe (poate nu este vorba despre o tulburare psihică). Sigur, numai Dumneavoastră ştiţi ce vreţi.
Stigma stă în atitudinea noastră, nu în ceilalţi.
Revizuiţi felul de a privi tulburarea psihică, dacă nu puteţi sau nu vreţi, consultaţi un psiholog.

Pentru ce vreti Dvs. ar fi bun un consult la o clinica privata, cam toti medicii din spitale dau consultatii si la clinicile deja cunoscute, unii si la cate 2-3 in paralel !

Cu siguranta orice medic pune un diagnostic de la prima intalnire altfel nu poate recomanda un tratament ! Unde exista acuze repetate sau gelozie complet nejustificate aproape sigur este vorba de un sindrom psihotic ! Eu insumi am descoperit aici pe forum la sectiunea de psihoterapia cuplului, o gramada de paranoici atat barbati cat si femei !

Deci bafta ! :)

Omule, daca vrei parerea unui 'om bazat pe STIINTA', medicul psihiatru ar fi cam ultimul la care ar trebui sa apelezi, pt. ca psihiatria este o pseudostiinta, un fel de ruleta ruseasca.Cel mai indicat ar fi sa apelezi la un psiholog/psihoterapeut.
Iar psihiatrii nu sunt ' la fel de medici ca toti ceilalti medici', ci sunt pseudomedici, care habar n-au ce si cum trateaza.
Sau poti merge cu incredere la un specialist care are dubla specializare, psihiatrie+psihoterapie.O sa constati ca astia sunt mult mai descuiati la minte si mai cu picioarele pe pamant, decat cei care sunt doar psihiatri, care nu stiu altceva decat sa prescrie pilule...

Stevens,
nu chiar de la prima întâlnire, poate nu ai experienţa mea, dar uneori e nevoie de o viaţă să recunoşti o faţă a psihozei: de exemplu, o depresie bipolară poate evolua mult timp, până când pacientul intră în viraj maniacal, există astfel destui depresivi sau pacienţi în manie, cu cicluri foarte lungi. Uneori nici nu mai au longevitatea necesară pentru a demonstra că în fapt nu era depresie, ci boală bipolară. Poate sau nu poate, depinde de o infinitate de factori, Stevens.
David90,
nu ştiu experienţa ta de viaţă, dar gândeşte mai simplu, tu te vezi pe tine, un medic cu experienţă a văzut mii sau zeci de mii de cazuri, are o experienţă terapeutică şi este competent în a pune un diagnostic. Bănuiesc că trebuie să cunoşti faptul că cercetarea ştiinţifică în psihiatrie se bazează, ca în orice ştiinţă, pe date validate statistic. Nu văd ce este rău în a folosi un tratament medicamentos modern, nu trăim în secolul trecut.

Tratament medicamentos modern, in psihiatrie...cred ca glumesti.Tu ai citit, de curiozitate, un prospect al unui banal antidepresiv?! In viitor, psihiatria va disparea cu totul, ca ramura a medicinei, iar 'tratamentele moderne' vor fi folosite doar pt a tine cazurile irecuperabile ce reprezinta un pericol pt familii si pt societate, sub control, nicidecum sa trateze tulburari psihice.Tulburarile psihice nu se trateaza cu 'droguri moderne', ele pot fi decat tinute sub control, intr-o oarecare masura, cu aceste droguri, pe principiul 'poti fi pus la locul tau cu medicamentul potrivit', dar daca vrei sa tratezi cu adevarat tulburari psihice, daca vrei sa 'vindeci' chiar, trebuie ceva mai mult decat o 'pilula magica'...

p.s. Mi se pare strigator la cer cu cata usurinta se prescriu aceste 'tratamente moderne' chiar si minorilor...

Sunt subiecte colaterale acestea, daca tratamentul doar controleaza boala sau o vindeca ori daca diagnosticul este de finete sau mai general ! E doar o chestiune de timp pana se pune un diagnostic exact din experienta sau intuitie sau se gaseste prin incercari succesive un tratament eficace chiar daca total atipic ! Am gasit pe forumuri cazuri de anxietate care nu au raspuns la tratamentul obisnuit cu anxiolitice ci la 15 mg de Zyprexa, de exemplu !!!
Important e ca avem medici suficienti si o accesibilitate foarte mare fata de multe tari considerate ca dezvoltate ! Cu toate astea, tin sa spun din nou si din nou, am avut un presedinte paranoic timp de 10 ani, votat tocmai de milioanele de paranoici sau maniaci care traiesc printre noi si nu stiu ca filtrul lor rational si emotional este perturbat serios !


Pt un suferind de psihoza, chiar daca e compensata sau bine disimulata, este un pas foarte mare sa stie ca sufera de o boala si accepta un tratament, altfel problemele pe care le provoaca in anturajul lor par fara sfarsit si de nerezolvat !

P.S. Puteti merge inclusiv de sarbatori la medicul de garda al unui spital de psihiatrie !

Stevens,
ai dreptate, dar ce descrie amicul nostru în prima postare, nu prea seamănă a înţelegere a unei probleme sau alta, e doar ce i se pare lui că este suferinţa psihică, părerea mea este că n-o înţelege şi nici nu are vreo legătură cu ea. Dacă totuşi există, sfaturile tale sunt foarte bune!
David90,
de la biostatistică la prospect e o cale foarte lungă, nici nu am chef să-ţi explic care este, cheltui energia degeaba. Medicamentele nu se dau pentru sedare şi nici pentru a ţine un pacient în contenţionare chimică. Acest lucru se făcea demult. Psihiatria nu va dispărea, pentru că maladia psihică este în creştere ca număr şi nu dă semne de regresie. Orientările în psihiatrie sunt de inspiraţie germană, au evoluat mult, s-au umanizat, ceea ce spui tu nu face decât să creeze curente de opinie false şi să întreţină stigma. În fapt de unde şi până unde spui tu că psihiatria va dispărea, ai studiat asta, ai scris o lucrare ştiinţifică riguroasă, cunoşti ştiinţele şi cum merg lucrurile în cercetare sau îţi dai doar cu părerea?

Maladia psihica este in crestere ca numar si nu da semne de regresie tocmai pt ca psihiatria este ineficienta, fiind o pseudostiinta, iar asta ii va aduce sfarsitul...

Altfel spus, numărul tulburărilor psihice este în creştere pentru că determinanţii socio-economici ai stării de sănătate nu sunt grozavi, iar societatea românească este una anomică, psihiatria este văzută ca Cenuşăreasa sănătăţii şi nu există nici o determinare politică pentru a schimba acest lucru. Dacă ar exista o strategie privind sănătatea mentală, lucrurile s-ar îmbunătăţi!
Ce nu există? Centrele de Sănătate Mentală sunt puţine şi nu se găsesc în mijlocul comunităţii, lipsesc echipele multidisciplinare, adică medici psihiatri, asistente, psihologi, sociologi, jurişti, asistenţi sociali, medicamentele sunt scumpe şi uneori nici nu se găsesc cele ieftine, foarte mulţi dintre cei afectaţi nu au o asigurare de sănătate sau sunt asiguraţi, dar din cauza stigmei nu merg la medic, echipele mobile lipsesc cu desăvârşire, iar legislaţia statuează drepturi care nu se respectă.
La toate acestea se adaugă un curent medical şi social antipsihiatric cum n-am mai văzut, se folosesc antipsihotice vechi şi cu foarte multe reacţii adverse, pentru că cele atipice sunt scumpe sau unii medici au rămas cantonaţi în trecut, spitalele n-au bani pentru antidepresive moderne şi antipsihotice atipice şi abia găsesc resurse de a asigura o masă decenta şi condiţii hoteliere mai bune.
Dacă noi nu găsim resursele de a avea o altă atitudine faţă de pacientul cu tulburări psihice, care este pur şi simplu un pacient, nu un demon şi nici un om lipsit de resurse intelectuale şi afective, degeaba avem bani. Astfel, mentalul colectiv trebuie să lase în urmă spectrul bolii psihice văzută ca pierdere a minţii şi trebuie să apeleze la ceea ce caracterizează o societate modernă: toleranţa, respectul faţă de pacientul cu tulburări psihice, abandonarea resentimentelor şi o viziune care să arate că nici un pacient nu este aşa pentru că ar fi greşit cu ceva, ci pentru simplul fapt că societatea a greşit faţă de el (în nordul Europei ca şi în Europa Occidentală, societatea şi-a asumat deschis răspunderea faţă de alcoolici, faţă de oamenii fără casă şi cu atât mai mult faţă de pacientul cu tulburare psihică).

Politica noi o facem Pulberedestele (asta parca e un film ?! :) prin ceea ce votam ! Imi pare rau sa spun dar Romania este o tara de PROSTI ! Este incredibil ce se intampla la noi, unde un popor de muncitori simpli, asistati sociali sau de niciunele, voteaza permanent oameni si politici de dreapta care le restrang sansele de integrare in munca sau intr-un Program National ! Eu am trimis o asemenea propunere care ar fi pus cap la cap o multime de deziderate enumerate in Strategia Nationala (parca asa ii spune) pt sanatate mintala, insa cand paream sa mergem spre un sistem social si de sanatate precum cel francez (unul din cele mai complexe si generoase din lume) tenebrele din mintea noastra, populismul, securismele si dezinformarea generala iar ne-au tras cu 10 ani in urma, spre fascism si incaierare sociala !
Ori nu se poate construi nimic atata timp cat cei care ar beneficia de o politica social-democrata (adica masele mari) voteaza impotriva interesului lor ! Acum sunt foarte sigur ca pt cel putin un an nu mai am cu cine sa discut macar teoretic propunerea mea !

Raman la parerea mea, aceea ca psihiatria isi are zilele numarate, tocmai din cauza ca si-a demonstrat in timp ineficienta.Om trai si om vedea...

Printr-o suita neprevazuta de evenimente am ajuns la un psihiatru. Sotia a capatat o "eczema", azi a fost chemata din scurt la medicul de familie ca s-a eliberat o programare, acolo i s-a spus ca e probabil pe fond nervos si ca ar fi bine sa vada un psiholog. Miracol, era chiar unul in cladire cu timp liber. Pac trimitere intre colegi. Ma suna nevasta, "hai ca am gasit psihiatru!". Fug si ajung. Intram amandoi. Incepem sa ne spunem povestea gradual, psihiatra zambeste incercand sa para cat mai impartiala si pune intrebarile clasice "dar tu ce parere ai..?", ajungem la problema care ne framanta, noua cariera a nevestei care ne va da peste cap viata, cariera cu sanse maxime de foamete, la care psihiatra imi spune zambind "pai asa suntem noi femeile, voi sunteti mai pragmatici. Calculati prea mult... daca ea va avea totusi succes? Nu e mai important ca face ceva ce-i place?". Whaaaaaaat? :-|

Ca a mai cunoscut cupluri in care el lucra si ea avea o profesie liberala prost platita dar era fericita. Bai, daca ma angaja tata la firma lui, nu aveam nici eu nici o problema sa-mi iau o pierde-viata, dar amandoi provenim din familii cu venituri medii, situatia financiara nu e roz, e criza afara, deci nu accept pitziponcisme drept criza de varsta a II-a. Mi-a zis "sa stiti ca multi pacienti au program incarcat, haotic, lucreaza pana seara tarziu". Si-mi venea sa-i zic "inseamna ca le merge foarte bine daca au venit si ei la psihiatru.". M-am abtinut.

Ne terminam de spus povestile, fiecare cu vechea lui opinie, si incerc voalat sa aflu macar o parere, auzisem doar intrebari "dar ce crezi despre asta?". Raspunsul ei a fost "mda, exista intr-adevar probleme, bine ar fi totusi sa va impacati, sunteti doi oameni inteligenti si civilizati, cred ca puteti ajunge la un numitor comun". Fuck, daca credeam asta nu mai pierdeam timpul aici, nu? I-a dat nevestei si o reteta pentru un sirop naturist calmant si un complex de vitamine. Am intrebat care ar fi urmatorul pas, ne-a recomandat sa mai consultam si alt psihiatru, si ne-a dat numarul unei colege. WHAT. THE. FUCK??

Am plecat usor zambind cu (inca) nevasta de tot consultul si a fost de acord ca nu poti gasi rapid ceva multumitor. A spus ca o sa faca eforturi sa se invoiasca, deci termenul s-a prelungit. Ramanem despartiti, dar.

Si acum povestea, ca vad multa curiozitate pe aici, desi e putin probabil sa primesc opinii obiective prezentandu-va doar punctul meu de vedere:

1999: ne luam, aproape zero experienta anterioara.
2000: nevasta face o facultate. Una buna, grea, intr-o era a plagiatului si-a facut singura toate temele, niciodata nu a copiat, e plina de informatii, are si o memorie foarte buna, ii spui un citat si iti spune din ce carte e. Dar n-a folosit la nimic facultate aia, ca doar traim in Romania. A lucrat in domenii care nu aveau nici o legatura.
2008: apare primul copil, programat.
2010: apare si al doilea. Greu al dracu, prinsi la 2 camere pentru ca niste planuri au picat, era planificat sa ajungem la 4 camere dupa primul copil.
2010-2013: femeia se chinuie cu copii, o ajut cat pot (ca tata), mai mult ca backup, ne ajuta si soacra. Perioada presarata de reprosuri ca nu fac tot ce pot, ca nu am luat 4 camere pe credit ca altii in 2008, etc.
2011: o prinde pasiunea fata de o meserie "liberala", face tot felul de cursuri, de 2-3 ori pe saptamana. Ia vreo 4 diplome, igienice, de la diferite SRL-uri. Isi da seama ca vrea hartie de Stat, se baga fara sa ma consulte la o facultate de stat. Pregatiri draconice, pleacata de dimineata de la 10, vine seara pe la 10 sau chiar la 2 noaptea. Intre timp copii la soacra, mai mult ii vizitam, eram prins cu munca. Ea mama feroce, se ducea si dormea mai mult pe la soacra, la copii. Vazand cat de mult de incurca noua ei pasiune-ex-hobby, i-am spus sa luam o pauza, pana la sfarsitul anului, sa se decida ce vrea. Si-a luat totul si s-a mutat de tot la maica-sa. I-am zis ca nu asta cerusem, ci o simpla pauza, deja statea mai mult pe acolo, imi imaginam ca are deja cam tot ce-i trebuie acolo. Deh, propunerea mea a fost prin email, ca nu mai reuseam s-o vad de loc fata in fata. Asa ca textul s-a interpretat in alt mod decat am intentionat, a crezut ca "am dat-o afara din casa pentru ca nu am suportat noua cariera". Degeaba am contrazis-o, nu m-a mai crezut. Au trecut 3 luni, din lipsa de comunicare lucrurile s-au agravat, am asteptat sa-si dea seama de greseala I-am propus chiar sa ma bag la credit pe pielea mea dar sa-mi garanteze ca dupa maxim un an de facultate abandoneaza total cariera daca nu scoate cu ea macar in salariu mediu. Si-a dat seama ca sansele sunt minime, ar lucra doar la stat, daca are noroc, cu 1200 lei in primii 3 ani cel putin. A refuzat si asta, mi-a zis ca nu-mi poate garanta, s-ar putea sa aiba programul asta haotic toata viata. Recunoaste ca despartirea a afectat-o, ca are lipsuri pe care inainte nu le aprecia deloc, dar nu s-ar intoarce nici un ruptul capului de teama sa nu-i blochez noua cariera. Stie ca ii va fi greu, ca sansele sa mai gaseasca pe cineva mai portivit decat mine si mai bun ca tata sunt aproape nule, ca copii vor fi afectati, dar refuza orice impacare. Isi doreste sa am o relatie cu o alta femeie, ca sa o apreciez astfel cat de buna a fost ea. Nu cad in capcana asta, ar suferi enorm sa ma vada cu alta, chiar daca e ruda venita in vizita. O stiu foarte bine.

Nu-s deloc de meserie, dar punanadu-le cap la cap mi-a iesit "paranoia".
- rigiditate comportamentala (are idei fixe): checked, nimic nu pare sa o puna macar pe ganduri. Nici macar copii pe care ii iubeste enorm si vede ca deja sunt afectati. Mi-a zis ca a simtit ca de mici i-am indepartat si ca au suferit din cauza asta. Am fost socat. Copii au fost ok, nimeni nu s-a plans de nimic, rezultate bune, prieteni, etc. Dar pe ea o obseda ca din cand mai scapau cate un cuvant urat. Eu nu am pedepsit drastic cuvintele urate de exemplu, pana la 3-4 nici macar nu le inteleg sensul. Abia dupa 5-6 ii poti cere sa se controleze. Dar cuvinte urate tot vor auzi, mai ales in medii pe care nu le controlezi (parc, scoala, etc) deci e absurd sa faci din scandal monstru daca un parinte scapa un "la dracu" in fata copiilor.
- egocentrism: checked. "Doar eu am facut, am dres, tu nu. Vreau cariera asta, am dreptul sa aleg ce vreau!".
- impenetrabilitate la critica: checked. O scoate din minti orice forma de critica. Daca ii fac 2 critici si 10 laude, uita total laudele, sufera din cauza criticilor.
- este hiper-orgolioasa: checked. Nici un dubiu.
- se supraapreciaza: checked. Mereu aud ce buna e in noua cariera. Sigur, e posibil sa fie buna, dar stiind ca va avea un program haotic si un salariu de rahat, asta daca are noroc, atunci nu ma incalzeste cu nimic. E genul care se bucura ca e prima la orice.
- are erori importante in judecarea faptelor celor din jur: checked. Meritele mele le subapreciaza, desi am fost cat se poate de sincer cu ea e convinsa ca o mint si ca de fapt am eu un plan diabolic de a o recastiga. Chiar mi-a zis ca am o obsesie pentru ea, ca o vreau inapoi pentru cat am "investit" in ea. Fuck no, da, o iubesc, imi place sa petrec timpul cu ea, imi place cum arata, sufar cand sufera (desi o cred hipersensibila, mai ales la critica), dar daca despartirea o face fericita, sunt de acord cu asta. Prefer fericita la distanta decat nefericita langa mine. Dar dupa cateva luni de despartire vad ca e si mai nefericita, ca nu-si imagineaza ca va gasi vreodata alt barbat, etc. Si mai sunt si copii afectati.
- este neincrezatoare total in cei din jur: checked. E convinsa ca o mint, oricat de sincer as fi si oricate argumente as aduce.

Extra: mai nou se teme de mine, fizic. Am vrut sa discutam putin in privat, a refuzat, chiar asta a fost motivul, "mi-e frica de tine, fizic", a insistat sa ne vedem intr-un loc public. Niciodata nu am atins-o, tonul insa l-am ridicat de cateva ori. L-a ridicat si ea de mult mai multe ori, nu am considerat-o o problema, e o forma umana de exprimare, atata timp cat nu e in fata copiilor.

Recent am aflat ca m-a iubit extrem de pasional, ca orice ridicare de ton a mea sau repros o raneau puternic. Ca de ceva vreme, cativa ani, a incetat sa-si mai arate gandurile sau sentimentele, "de teama de a nu fi ranita". O intrebam "ai patit ceva?", imi raspundea "a, nuuu, nimic" dar se pare ca ea se macina puternic. Nu stiu daca chiar se macina, sau e o imagine noua, distorsionata asupra trecutului. Cand ajungem la intrebari practice, "ok, si ce se intampla cu copii?" primesc raspunsuri gen "nu stiu, stiu ca o sa fie greu, o sa ma straduiesc, dar cu tine nu ma mai impac orice ar fi".

Avand in vedere si faptul ca e gata sa riste viitorul copiilor deja afectati, eu sunt 99% convins ca e paranoia. Din ce am citit 1/4 persoane au tendinte, deci nu e chiar ceva rar. Evident, o forma usoara, dar tot trebuie sa fie ceva. Nu?

Habar nu am cum se trateaza, daca se trateaza. De aceea caut un psihiatru/psiholog/ceva/orice care sa confime sau sa infirme care greseste. Dar sa nu mai aud "asa suntem noi femeile" cand vorbim de viitorul unor copii, de ani irositi pe inca o cariera inutila, etc.

Nu exclud ca amandoi sa avem probleme, atunci se va pune intrebarea ce se poate trata.

E cumva posibil, ca din punct de vedere medical, doi oameni sa vada anumite situatii in mod total diferit si mai ales, sa vada bineinteles si solutii total diferite? Stiu ca e in firea umana, stiu ca sunt copii raniti zilnic de despartitile parintilor, dar asa ceva nu e o conditie medicala? E normalitate...???!?!

Pareri?

@Soldatul : Interesanta poveste de viata. Se pare ca sotia ta, fiind o femeie foarte inteligenta si egocentrista, sufera de anumite frustrari legate de cariera.Asa se intampla cand avem anumite standarde, avem tendinta de a nu mai gandi si actiona corect daca respectivele standarde nu sunt indeplinite.Problema ei si a voastra, ca si cuplu, e rezolvabila.Consultati cu incredere un psihoterapeut! Sunt cativa, chiar foarte buni, care activeaza aici pe forum.Psihoterapeutul este mult mai bine pregatit decat psihiatrul, in rezolvarea acestui gen de probleme.

E carierista nu paranoica ! Paranoicii nici nu prea vor sa auda de medici ! Poate personalitate de tip paranoid ! Asta se discuta la psiholog ! Psiholog CLINICIAN !

Iar erori de judecata/apreciere au toate femeile ! Sunt exemple de femei care au muncit in mod voluntar pana la epuizare ! Ceea ce ne duce tot spre un fel de paranoia pana la urma !

:)

Eu nu cred că este vorba de o tulburare psihică, pur şi simplu femeia îşi doreşte o carieră, apreciere socială şi în familie, este dispusă să muncească din greu pentru asta, în plus cred că trebuie psihoterapie de cuplu, dacă se va găsi un compromis în acest sens. Cu cât respingeţi şi nu valorizaţi ceea ce face, cu atât mai mult o veţi îndepărta de Dumneavoastră. Există pe lumea asta şi altfel de femei, cu asta trebuie să vă obişnuiţi. Ajutorul Dumneavoastră poate suplini ceea ce soţia nu mai are timp să facă, dacă sunteţi dispus să-l acordaţi. Nu sunt psihoterapeut, pur şi simplu am văzut astfel de femei, nu vă ascund că am chiar un sentiment de admiraţie pentru ele! Nu mai demonizaţi biata femeie! Nici unul dintre voi nu are o suferinţă psihică, este doar o criză pe care nu mai ştiţi să o gestionaţi!

Buna ziua,

Parerea mea de femeie, totusi: are deja o facultate, ati spus domnule 'soldat' ca a facut-o f serios (ca majoritatea din acei ani, se facea scoala f serioasa, chiar severa, f severa uneori, si nu era deloc epoca 'plagiat', aici nu va dau dreptate deloc si s-ar putea discuta, dar nu e subiectul principal).
Mi s-ar parea mai ok sa isi vada in primul rand de casa, de familie, de copii si nu in ultimul rand de sot! Dezvoltarea personala e 'pasionala', dar sunt prioritati in viata.
Eu, de exemplu, mi-am mai dorit sa fac la un moment dat a doua facultate, dar ceva probleme au intervenit in viata mea si chiar daca apoi diversi apropiati m-au incurajat in acest sens, nu am mai facut-o si nici nu aveam atatea obligatii directe ca si sotia dumneavoastra. Ma gandeam ca la 30 de ani +, altele ar fi activitatile principale. Dar trebuie sa recunosc ca m-am simtit f bine cand cei din jurul meu au intuit potential in mine pentru o a doua profesie.

Nu mi se pare ca sunteti 'paranoic', doar putin rigid si cu mici preconceptii.

PS. Puteti incerca si la un medic psihiatru barbat. Vedeti daca se schimba abordarea.
Cu bine,

"The truth is rarely pure and never simple." "• Oscar Wilde.

Cu ocazia zilelor libere de Craciun, am apucat sa mai discutam nitel. Lucrurile s-au mai calmat, nu in sensul impacarii ci in sensul acceptarii situatiei. Desi i-au atras mai multi cunoscuti de ai ei atentia ca e gresita calea pe care a luat-o, totusi nu vrea sa renunte la cat a investit pana acum. Dar a spus ca daca un psiholog confirma ca greseste profund, isi va reconsidera pozitia si e dispusa chiar si la un tratament daca e cazul.

N-a vorbit cu absolut nimeni despre framantarile ei, nici cu prietene, nici cu familia. O consider o alta greseala.

Eu de pe alta parte, cunosc atatea cazuri de "nebuni functionali", oameni pe mana carora sunt lasati copii, dar care te-ar soca daca ti-ar arata casa proprie, incat imi dau seama ca e probabil fie intr-adevar o "criză pe care nu mai stim cum să o gestionam". Dupa ani de izolare, lipsa de comunicare reala si acumulari de frustrari, e greu sa mai intelegi ce simte celalalt. Memoria tinde sa uite suferinta celuilalt si sa o dezgroape doar pe a ta.

O sa cautam un psiholog, mai incercam inca o data si acolo si... ce-o fi o fi. Eu cel putin stiu ca am incercat. Chiar daca am gresit, prin eforturile de impacare facute, consider ca "m-am izbavit". E nevoie de doi pentru un cuplu.

Sa vedem peste ce psiholog dam...