Depresie si nimeni in jur

Buna ziua
Daca este cineva care ma poate ajuta, eu am momente in care chiar vreau sa ies la lumina. Aceasta este povestea mea.
Am fost odata o femeie tanara, puternica, educata. Radeam.. Ii faceam pe altii sa rada. Faceam 3 job-uri in unul. Ca mai toate femeile tinere, am avut o slabiciune. Dragostea. Am iubit un barbat, m-am casatorit cu el, desi era cu 11 ani mai mare, si am plecat in orasul lui, in casa parintilor lui, cu cumnata si cumnat in aceeasi casa. Aici nu cred ca are rost sa mai detailez. M-au mancat de vie. Un an mai tarziu, plecata din casa lor, dar cu sotul meu dupa mine, CU INIMA INDOITA, nasteam un copil. De ce cu inima indoita? Pt ca el nu mai era acelasi om. Bine, bine, dar atunci de ce n-am renuntat la sarcina, cat inca nu era prea tarziu? Pt ca mama mea insistase in genunchi sa nu avortez. De multe ori, pana m-a convins. "Eu ti-l cresc, eu ti-l cresc" facea...Cateva luni mai tarziu, intr-o zi rece si gri de aprilie, cand fiul meu avea jumatate de an, sotul meu a plecat pentru totdeauna. Mi-aduc aminte cum priveam pe geam cum isi incarca lucrurile in masina sorei lui. Rand pe rand si-a pus valizele, chitara, floarea-n ghiveci care-o adusese de la servici- doar era un sensibil- si jumatate din sufletul meu de fata ramasa singura la 27 ani intr-un oras strain, cu un copil. Am mai rezistat acolo 2 ani. Deoarece imi cumparasem acolo o locuinta, si aveam un servici bun. Dar, pentru asta, a trebuit sa rabd 2 ani insinuarile vecinilor, barfele si apropourile de la servici, singuratatea lucie (n-aveam nici macar o prietena). Si, tot pentru asta, a trebuit sa las copilul acasa, inca de la 2 luni. Insa nu era nici o problema, doar mi-l crestea mama... Mama, care pana atunci fusese obsedata de fratele meu, de problemele lui, de mic pana la 35 ani, ( ii ducea mancare cu sacosa chiar si cand era casatorit de ani buni..) Mama care incepuse acum, impreuna cu tatal meu, sa faca numai ce vor ei, si cu copilul meu, si cu casa mea. Fratele meu ii cam indepartase, si cum ei nu se simteau bine impreuna, si se certasera toata viata, eu si copilul meu am devenit principala lor preocupare. Din acest moment eu nu am mai fost luata in considerare ca adult de sine statator. Fiecare amanunt, care nu se putea face pe fata cum vroiau ei, se facea pe la spate. Fiul meu a fost ingropat in medicamente, intotdeauna incotosmanit, leganat pe picioare si la gradinita, rasfatat pana la Dzeu. Cand a crescut mai mare si a inceput sa mai inteleaga, i se plangeau lui de mine... ( "vezi ce-mi face, vezi ce-mi face?.." ii zicea mama, plangand si tinandu-l in brate), cat despre tata, ce sa zic, ma suna zilnic- la ce ora vii acasa, unde esti, la ce ora vii acasa... Odata a sunat la politie sa ma dea in urmarire generala fiindca eu nu ajunsesem acasa cu masina la ora la care spusesem.. Si uite asa viata a devenit din ce in ce mai trista, mai apasatoare. Dar inca nu era nimic, ... INCA mai aveam zambetul copilului meu.
5 ani mai tarziu, viata avea sa inceapa din nou pentru mine. Lucrasem in strainatate, cumparasem o garsoniera si eram linistita ca orice ar fi voi putea sa ii asigur copilului meu o casa, ... si cunoscusem un om. UN OM, am stiut asta de cand l-a luat in brate prima data pe fiul meu. Cred ca l-a iubit cu mai multa caldura decat ar fi fost in stare propriul lui tata sa-l iubeasca. Nu conta ca era mai putin educat, ca sorbea cu putere din lingura sau ca nu-mi dadea niciodata mana cand cobora din autobuz, ca taica-su se scobea in dinti la masa, ca isi dorea sa stea cu parintii si sora lui casatorita cu copii, .. ca si primul sot. Se spune ca oamenii invata din propriile lor greseli. Daca asa o fi, eu nu am invatat nimic din ale mele... Si uite asa, am ajuns iarasi intr-o casa cu socri, cumnati, nepoti, sot. Si, cum de data asta chiar doream sa-i fac sa ma iubeasca, imi petreceam aproape tot timpul pe langa ei, si-mi iubeam din tot sufletul sotul, de aproape, si copilul... nu asa de aproape... Fiindca, inca odata, statea la mama... dar nu era nici o problema nu.. doar era mama, mama mea.
Cand in sfarsit copilul meu a stat numai si numai cu mine, avea deja 7 ani. Era deja indaratnic, obraznic, superior, extrem de lenes, si, mai ales... mai ales : RECE. Dar totusi ne iubeam, eram o familie. Petreceam mult timp impreuna, deoarece situatia materiala ne permitea sa stam amandoi fara sa muncim.. Eeeheeee, si asa au trecut anii, si, in timp ce sotului meu parea ca ii convine de minune aceasta stare, eu simteam ca ma sufoc din ce in ce mai tare, neavand nici o activitate... Ne-am mutat la casa, am inceput s-o renovam, s-o extindem, dar cu bani extrem de putini. Casa ne-a ingropat banii, visele, si dragostea. Am lucrat la ea 8 ani. Si in prezent. Eu mi-am reluat la un moment dat activitatea, dar dupa 2 ani am renuntat. In tot timpul asta el statea acasa, si daca la inceput mai baga capul in pamant cand ii spuneam ca viata nu e facuta sa te trezesti dimineata la 9 si sa te uiti la televizor, la pranz sa stai iar la televizor, iar seara sa intri-n casa la 6 pm satisfacut ca ai batut 10 cuie, in ultimii ani a inceput sa uite onestitatea, bunul simt, si sa-mi intoarca spatele... Copilul meu insa era, si este, extrem de atasat de el. De ce? Fiindca il lasa in pace. Daca ii dadea sa faca ceva, si nu facea, nu era nimic. Daca ii dadea vreo lectie, nu-l si verifica daca a facut-o. Nu-l batea la cap sa facem lucruri impreuna... Nu-l intreba despre viata lui. Intr-un cuvant, era tot ce nu eram eu, mama lui... Si inca odata, baiatul meu s-a instrainat si mai mult si mai mult.. de mine. Plus ca acum, putea oricand sa plece... la favoritii lui, bunicii. Mai ales daca se certa cu noi, bunicii il primeau cu bratele deschise. Daca noi ii luam telefonul, bunicul ii lua altul. Daca noi ii spuneam sa-si ia o adeverinta de la scoala, el ii spunea bunicului s-o ia. Adeverinta de la doctor, o lua bunicul. Bani de haine, ii dadea bunicul. A inceput sa nu mai invete nimic, si-a facut gasca. Sotul meu s-a hotarat sa lucreze. Dar nu in tara. Eu, pusa intre ciocan si nicovala, intre a-l tine, cum statuse atitia ani, pe langa casa, si a infrunta singuratatea. Am ales sa-l las sa plece. Si de atunci a inceput cosmarul vietii mele. Ce fusese pana atunci fusese parfum. Parintii mei iar s-au intors in viata si casa mea. De data asta erau 3, fiu-meu le lua in permanenta apararea. Cand in sfarsit am ajuns sa schimb yala de la poarta ( pur si simplu ma trezeam cu tatal meu in casa, fara telefon fara sonerie fara nimic ), i-am tinut pe ei departe, dar ce puteam sa fac cu fiul meu? Aproape ca devenise agresiv, venea si pleca fara buna ziua, trecea pe linga mine direct la el in camera, daca urcam la el se incuia in camera. Apoi a ajuns sa ma incuie el pe mine in camera... Apoi am ajuns la imbranceli in toata regula, eu cu el, ei cu mine.. Taica-meu ma suna in fiecare zi, de data asta pt "baiat" : " Unde-i baiatu"™? " zicea, fara sa dea macar buna ziua.. " A venit baiatu"™? Dami-l pe baiat". Odata, acum vreo 2 ani, a intrat in casa, fiul meu ii daduse drumul, si puteam sa-l aud cum ii spune copilului " Hai vino la tatae sa te mangaie tatae, sa ai si tu putina mangaiere in casa asta... sa ai si tu iubire..." Alta data taica-meu mi-a tras un pumn in toata regula peste fata, in curtea mea, de fata cu muncitorii.. fiindca il dadeam afara din curte. Eu in tot acest timp ma ocupam de constructia casei, singura cu 2 muncitori. Mi-aduc aminte cum caram odata, singura, niste panouri de rigips, de pe masina, in casa, si simteam cum sangerez. Iar fiul meu nu ma baga in seama. Cu toate astea n-am renuntat si am insistat mereu sa invete si sa invete. Am incercat sa ii cunosc prietenii, i-am chemat pe langa mine si mi i-am apropriat, am fost impreuna la mare, la munte. Insa fiul meu a renuntat la acestia si si-a facut alti prieteni. Sincer? Niste golanasi, baieti si fete " de cartier" obisnuiti sa stea pe strazi, prin parcuri, aproape repetenti si repetenti. Toata speranta mea ramasese in..sotul meu, cel care avea sa se intoarca... S-a intors, ce-i drept. Dar. Cum sa spun, parca nu s-a intors niciodata. A venit un strain, care nu mai avea chef de data asta de nici o complicatie. Si mai mult de atat, a inceput sa-mi scoata el mie ochii, pana si despre casa la care muncisem singura ( imi reprosa de exemplu cum de am pus faianta in baie asa prost- sau peretii nu stiu care asa strambi-lucruri facute cu mana mea!). Seara de seara se retragea undeva departe de mine. Fiu-meu undeva in camera lui. Si eu, inca o data si inca o data, .singura.
In prezent fiul meu locuieste cu ai mei. Nu ma suna niciodata, nu din ambitie. Pur si simplu, ma uita. Ne-a spus clar si raspicat ca lui nu-i place sa invete. Ca el vrea sa cante ( are trupa ), si ca nu renunta la prieteni. Caraghios e faptul ca, intr-un al doisprezecelea ceas, eu chiar crezusem ca eu si ai mei vom face front comun... Dupa ce de nenumarate ori ma certasem cu ei sa nu-l mai primeasca acolo, si sa-l trimita acasa, crezusem ca poate de data asta, cand chiar e cls a 12-a si nu mai exista alt tren, poate o sa inteleaga. Niciodata.
Sotul meu mi-a luat apararea, le-a spus ca pur si simplu mi-au furat copilul, ca din cauza lor si a copilului ne certam si noi incontinuu, ceea ce e adevarat, ca dezbina pur si simplu o familie, dar...Nu ai cu cine sa te intelegi. Ei spun ca atata timp cat nu ia droguri, si vine noaptea acasa, e baiat bun si sa nu ne mai luam de el. Si ca ei si-au pierdut speranta ca va mai da la facultate. ( Si probabil asta ar trebui sa fac si eu)
Si sotul meu imi spune ca si-a pierdut speranta. Si ca probabil asta ar trebui sa fac si eu. El acum nu-i mai duce lipsa. El e bine. A revenit iar la televizor-pe langa casa-televizor. Acum ma injura si el, ma imbranceste si el. Imi spune ca de ce nu ma duc eu sa muncesc. Singurele momente de tandrete sunt acelea cand ma bate pe spate. Nu-mi plang de mila... decat atunci cand nu ma vede nimeni, noaptea. Si eu il injur, ma dispretuieste, il dispretuiesc. Acum a uitat de anii cand a stat in casa mea, fiind escrocat de ai lui si ramanand pe drumuri, iar veniturile erau ¾ ale mele. Acum nu mai conteaza decat ultimii 2 ani cand a muncit el afara.
.Dragostea.?
Eeeheeee..
Eu?
Eeeheeee.
Eu nu mai sunt.
Dar ce sa fac cu trupul acesta, aceasta-i intrebarea? Sincer, ce sa fac cu mine, hidoasa asta cu cearcane pe care o vad in oglinda?.. Sa ies in lume: nu mai pot. Nu ies nici din casa. Nu mai vorbesc cu nimeni. Aveam vreo 2 prietene, dar mi-e rusine de ele. Sunt zile cand nici nu pot sa ma misc. Sa sper? CE?
Da, stiu faza cu soarele, cu diminetile, cu ciripitul pasarelelor, da, ma bucur de ele. Un pic. Si trece.
Eu am avut un scop in viata. Pentru mine nu exista resemnare. Chiar si daca fiul meu, sau sotul meu, ar reveni la un "normal" pentru mine tot e un tren pierdut. "Normalul" lor, nu e ceea ce am visat eu, si eu am trait numai pentru asta. Cat despre parinti.. ce sa zic, ii urasc pentru ca ma fac sa-i urasc si asta doare..
Unde sa ma duc si cum sa ma ascund si cum sa indur singuratatea si regretele pana la sfarsit?

Daca ai scris aici inseamna ca inca mai doresti si cauti deschidere fata de cineva care va fi sa fie in rezonanta cu tine.
Felicitari, nu esti atat de ofilita si cu trenul pierdut asa cum te simti!
Important este sa te recastigi pe tine insati pentru tine, nu in raport cu altii.
Oricum, tu nu te sfaturi ai nevoie, esti mult prea lucida.
Sanatate iti doresc si daca vrei dori candva sa mai schimbam o vorba sau vreo perspectiva asupra unor idei, ma gasesti aci, sau pe privat, sau email, sau cum doresti.
Numai Bine!

Nu mai suport citatele de care ma impiedic la tot pasul, toata lumea fiind, bineinteles, culta, dar am retinut intrebarea din urmatorul citat:
"Viata este grea! In comparatie cu ce? "

Buna ziua,
1. felicitari pt. ca ai scris. Esti o puternica desi, NU crezi sau/si NU vrei sa recunosti. Ai putea sincer sa-ti scrii viata intr-un roman...nu-frumos.insa, cu final super fain, da-sa stii!!!
2.parere:
- NU ai gresit cand, ai lasat fiul parintilor tai;
- ai gresit ca NU l-ai lasat definitiv la ei, probabil se "ocupau" de el mai mult decat TI SE PARE TIE CA te-ai ocupat tu, in casa cu al 2-lea sot company (familia lui largita) ;
- din primele luni vazand ca sotul tau al 2-lea e "aerian" si NU face nimic decat TV.trebuia sa-l parasesti.aveai un precedent;...apropo, NU zici nimic de tatal fiului tau...te-a ajutat cu ceva? si-a mai vazut fiul? ai stat de vb cu el despre comportamentul fiului? l-ar fi dorit CUMVA la el?..poate ne detaliezi.
- cu tinerii "nu te pune".asta si-a dorit, isi doreste...?!?...apropie-l mai bine cu binele (oare parintii tai, au fost super multumiti de ascendentul vietii tale?...poate SI ei ca parinti isi doreau ceva mai bun-pt tine...);
- NU esti singura, poti scrie aici si NU ai precizat daca lucrezi: chiat un job ti-ar face bine.sa iesi in lume.sigur esti ok...NU te supara tu pe tine..
- despre actualul sot ACUM, nu stiu CE sa-ti zic...ai o casa, ati "facut-o" impreuna cu el.asta e.mai vezi...mai scrii...mai vb.
3.
propunere:
- lasa-ti fiul DEFINITIV la parinti, dar cu inima deschisa, viziteaza-ti parintii...BUNI, RAI CUM SUNT, DOAR PE TINE TE IUBESC (indif. de ce zic.despre tine..sunt parinti...sangele apa nu se face.)si apoi tot esti fiica lor.ASA sa faci:
- roaga-te, DA roaga-te mult, iti va fi bine.va veni soarele SI pe strada ta.
ASA sa fie!
Iti doresc o zi binecuvantata de Dumnezeu! tie si celor dragi tie.
cele bune,

cred ca esti o femeie mult prea puternica sa nu iti refaci viata...gaseste-ti un loc de munca nu lasa pe nimeni sa te injoseasca sa te jigneasca nimeni nu are acest drept.in schimb tu ai dreptul de a spune GATA ma pun pe primul loc!copilul stiu e greu sa nu il ai alaturi de tine dar daca tu nu te vei respecta si nu iti vei da seama de valoarea ta nici el nu va stii ce mama deosebita are!!ce e al tau e pus deoparte mai bine singura decat rau acompaniata...invata tu sa te respecti si vei vedea cat de mult ti se va schimba viata...in bine te asigur schimba-ti look-ul fa ceva doar pentru tine ceva ce sa te faca sa te simti frumoasa ca desteapta si puternica esti daca ai reusit sa treci prin atatea greutati cu fruntea sus...multe in locul tau nu rezistau la atata durere.uneori e bine sa ai curajul sa o iei de la capat dar intotdeauna sa nu uiti ca tu esti cea mai importanta! succes si fii puternica!!!

Draga Alina, multa tristete razbate din mesajul tau.

Parintii aceia ai tai NU te iubesc cu adevarat, sunt egoisti si fara suflet, intr-adevar ti-au furat pur si simplu copilul!

Ti-au furat viata, ti-au deturnat-o, iar tot ce au facut pentru tine a fost de fapt pentru sufletul lor!
Iubirea adevarata este una in care nu faci rau, nu deturnezi destine, nu indepartezi copilul de mama!
Ei te-au inlocuit pe tine in sufletul baiatului, ti-au uzurpat rolul de parinte si, si mai rau, ti l-au strambat pe vecie. Daca baiatul este lenes, nu-i place cartea si nu are ganduri mari si frumoase, asta e si din cauza lor, ei l-au transformat si l-au educat prost, din asa-zisa prea multa iubire.

Stiu ca mi-e usor sa vorbesc din postura mea, dar daca as fi in locul tau, cred ca as face schimbari la 180 de grade.

Nu pot sa-ti spun direct, ca ar suna prea crud, dar iti dau un reper: pe cei care mi-au facut rau si mi-au rasucit viata, i-as elimina din sufletul meu mai intai, apoi si din calea mea.

Daca iti sunt parinti, nu inseamna ca si fac bine ceea ce fac si nu inseamna sa-i iubesti neconditionat pana la moarte!

Daca iti este sot, nu inseamna ca trebuie sa accepti umilinte si mai ales NEFERICIRE!

Din pacate, omul e prins cu fire grele de partea materiala, altfel ar lasa totul intr-o clipita si s-ar duce acolo unde inima i-ar fi impacata si fericita.

Diferenta de educatie isi spune cuvantul mai devreme sau mai tarziu! NU poti tinde catre o viata frumoasa si inaltatoare alaturi de un grobian sau unul care nu are macar cam aceleasi valori si viziuni ca tine. Sunt aproape sigura ca nici macar nu-ti mai pasa de umilinte, asa de mult te-a transformat omul asta si comportamentul lui.

Dar cea mai dureroasa palma vine tot de la parintii tai. Ei ti-au transformat viata dupa viziunea si dorintele lor! E crancen sa descoperi asta si mai ales sa ai revelatia ca cei care ar fi trebuit sa-ti fie cel mai aproape, sunt mai rau ca niste straini. Aia macar nu se baga in viata ta.

Desi suna dur, nu cred ca baiatul ti-l vei mai recupera vreodata, mai ales ca ii are aliati pe parintii tai. Obisnuieste-te cu asta si mai bine fa ce se mai poate pentru viitorul tau! Ce dureros si nedrept trebuie sa fie, ca cei care trebuiau sa te ajute sa-ti fie TIE bine, ti-au furat practic viata!

Fa-ti un bilant, pune-i pe lista pe cei care iti amarasc sufletul si, daca nu reusesti sa faci un pact cu ei si sa ajungeti la un numitor comun, atunci elimina-i! Cum? Tu hotarasti granitele si conditiile.
Mai greu e cu sotul tau, ca te leaga de el o casa facuta impreuna.

Dar daca vrei sa traiesti linistita si in pace, exista solutii. Depinde ce alegi.

Draga mea, e usor de dat sfaturi... stiu asta. Nu stiu ce-ar trebui sa faci... stiu in schimb ca daca vrei sa incepi sa faci ceva trebuie sa ierti... PE TINE in primul rand, pentru tot ceea ce ai facut, sau n-ai facut... suntem oameni si gresim... ne ispasim greselile intr-un fel sau altul si o luam de la capat... si sa-i ierti apoi si pe cei din jur... uneori gresim fara sa vrem, din proasta judecata sau din prostie. Crede-ma e foarte importatnt sa te impaci cu tine si ceilalati. Nu stiu daca te pot ajuta dar daca vrei putem vorbi din cand in cand... poti invata uneori din greselile tale sau ale altora. -

Nici nu stiti cat de recunoscatoare va sunt. Aceasta e singura mea comunicare cu lumea exterioara, acum. Astazi a fost ziua mea de sfant, iar datorita voua, macar azi, n-am mai fost singura.
Va multumesc si va rog nu ma uitati. Daca nu depasesc "linia", as vrea, daca se poate, intr-una din zile, sa ne vedem, sa mai vorbim..

Oare cum o fi sa ierti pe cineva CARE NU-TI CERE IERTAREA?

Raspund tot eu: nu faci decat sa-ti mai adaugi inca o frustrare vietii tale, mai ales cand vezi ca "iertatii" nu se schimba deloc.



Alina, La multi ani!

Linisteste-ti sufletul si apoi ia masuri.
Exista rezolvare pentru problema ta, trebuie doar sa iei putin taurul de coarne.

Uite, ciocnesc virtual un pahar de sampanie cu tine, deci nu esti singura.

LA MULTI SI FERICITI ANI ! de ziua numelui.
sa ai bucurii si sanatate si TOT ce-ti mai doresti!
RAMAN
tot la ideile mele ca parintii au procedat bine, trebuia de la inceput sa le lasi fiul.
Decat ASA, cu alt tata..
NU ai raspuns la intrebarea despre tatal fiului tau.
imbratisari

Parintii au procedat bine????

Parintii i-au furat pur si simplu copilul!!

S-au asigurat pentru batranetile lor, calcand pe viata fiicei lor!

Daca o iubeau cu adevarat, o ajutau neconditionat, din umbra, si fara sa intervina major in educatia nepotului.
Daca ar fi procedat bine, atunci baiatul si-ar fi iubit mama!
Asa de bine au procedat bunicii, incat baiatul nu numai ca nu o iubeste, dar sunt aproape sigura ca nici dupa ei nu se omoara. Oricum, proba timpului le va arata ca au gresit enorm, facand aproape o crima morala: cand se vor astepta sa fie ingrijiti, nepotul le va intoarce spatele.

Ce nemernicie, sa furi copilul copilului tau doar ca sa aiba cine te ingriji la batranete!

Asa e in Romania, oamenii nu-si traiesc viata LOR frumos, ei trebuie s-o traiasca si pe a celor din jur!
Ne mai miram ca sunt atatia cu afectiuni psihice, iar medicamentele sunt cica singura rezolvare!...

N-ar fi exclus ca a doua oara, Alina sa fi ales gresit in casnicie tot din cauza lor, pentru ca in subconstient stia ca nu se poate baza pe ei sau chiar voia sa fuga de ei.

Nu, categoric au gresit, nu aveau dreptul sa deturneze relatia mama-fiu in halul asta!

I-au uzurpat si subminat autoritatea de parinte!

'Vezi ce-mi face mama ta?', spunea bunica cu lacrimi in ochi, desfiintandu-si fata in fata omuletului inca fara constiinta si repere clare si care tocmai primea informatia subtila si pe vecie ca mama lui e o netrebnica ce nici macar nu e de luat in serios!..

Si asta e numai un mic exemplu. Daca Alina s-ar apuca se ne scrie mai multe, sigur ar aparea informatii revoltatoare despre acesti bunici inconstienti si egoisti!

Nu stiu cati ani au fetele care scriu aici... nici eu n-am f multi... dar am o experienta care ma face sa spun ca daca n-ai puterea sa ierti nu poti fi fericit... nu poti merge mai departe. Poate parintii nu "i-au furat" copilul... poate l-a pierdut ea... s-a lasat furata de grijile vietii, de visele, de nazuintele zilnice si "l-a abandonat". Cate mame nu fac asta, fara nici cea mai mica rea intentie ?... doar din dorinta de a asigura copilului ei confort material "sa aiba tot ce-i trebuie". Ori cred ca stim cu totii copii au nevoie in primul si-n primul rand de atentie, de dragoste. Spune asta sufletul meu de copil "abandonat"de mama prea preocupata de a avea, de a face, de a dovedi ca-i mai buna ca altii si... de tatal... preocupat de ale lui. In fine. Si eu am iubit-o pe bunica mult, mult mai mult decat pe mama... ea era buna si stia sa ma asculte, o preocupa mai mult sufletul meu, grijile mele puerile.
Draga mea s-ar putea ca ai tai sa fie intradevar mai "speciali", mai egoisti, sa fi facut totul premeditat ca sa te indeparteze de puiul tau... dar s-ar putea sa nu fi fost asa... s-o fi facut doar din dragoste... o dragoste si-o grija inteleasa in felul lor.
Nu suntem facuti la stanta... nu semanam unii cu altii deloc... nu gandim unii ca altii si nu avem aceleasi nevoi. Nu exista doar UN NORMAL... fiecare avem "normalul" nostru si NU-L PUTEM IMPUNE celorlalti.
Parintii tai au dreptate... copilul tau nu e un copil pierdut. important e acum ca nu bea, nu se drogheaza. O meserie poate face si mai tarziu si chiar o facultate. Important e sa ti-l apropii...sa-i spui ca-l iubesti (fii sincera si recunoaste ca nu i-ai mai spus demult asta), are nevoie de asta, sa-i spui ca-l apreciezi, ca el poate tot ce-si pune in gand. si poate idealul ar fi ca discutia voastra sa inceapa prin ati cere iertare pentru toate zilele pe care le-ati pierdut nefiind impreuna. Nimic nu-i pierdut definitiv. E nevoie doar de DRAGOSTE si nu de reprosuri.
Ce-a trecut oricum nu se mai intoarce.
Draga mea, eu am uitat, am iertat... si am putut sa-mi iau viata de la capat... fara resentimente, fara ura... pe nimeni... mi-am gasit linistea si SUNT FERICITA. E drept ca a trebuit sa ma apropii de 50 ca sa pot intelege toate astea... dar mai bine mai tarziu decat niciodata.
Ti-am mai scris... daca vrei poti sa-mi scrii.

Doamneee, cand citesc din astea gen "cu alt tata nu e bine" nu-mi vine in minte decat imaginea unei femei care a fost traumatizata de o mama chinuita la randul ei de un barbat si de o viata in care a fost sclava unui barbat care n-a respectat-o si ea suferit in tacere. MENTALITATE ROMANEASCA PRIMITIVA, , , , Pai tata nu iti e ala de a dat din fund si el o data, ci ala care are grija de tine, te iubeste, te educa, te creste! E ca si cum ai spune "decat cu o a doua mama, mai bine la orfelinat". important este copilul, NU ce cred vecina sau tzatzta Leana sau gura luminii. Important este si sufletul tau, nu numai teama de a spune ce gandesti, nu numai teama de esec, nu numai ideea "taci si rabda" care ciunteste vieti si destine.
Ma scuzati ca m-am ambalat.


La muti ani iti urez si eu si iti doresc sa ai zile tot mai bune!

Elina, multumesc si eu pentru filmul recomandat! Acum l-am vazut la recomandarea ta si DA, ne-a placut, e, intr-adevar un film ce merita vazut! Da, ajung mereu la aceeasi concluzie: acolo unde nu esti fericit acolo nu e locul tau, iar locul tau sta gol si astepta.
Sanatate tuturor!

Si eu va recomand un film aparte si superb: Hachi: A Dog's Tale. Si nu, nu este vorba numai despre un caine, ci despre cel mai profund sentiment.

Va multumesc tuturor, inca odata. Regret ca n-am incercat sa-mi scriu povestea mai demult. Dar cum sa scriu eu, ca adult, ca ceea ce ma face pe mine sa sufar mi se trage de la parinti..., e condamnabil, rusinos, adolescentin... Risti sa primesti de fapt acuze si tu stii ca asta chiar n-ai mai putea duce, tu vrei o mana intinsa. Asa ca taci...
Parintii mei nu sunt speciali sau egoisti. Cred ca sunt bolnavi. Cred ca au dezvoltat o afectiune psihica, sunt anormali. Sunt amintiri care-mi revin in memorie, si sunt ca niste revelatii, acum. Le-am uitat ca multe alte lucruri urate, care mi s-au intamplat. Nu inteleg cum de le-am uitat, poate dintr-un instinct de aparare al organismului.Dar m-am chinuit astazi sa-mi aduc aminte diferite situatii, nu concluzii de ale mele, fiindca concluziile mele pot fi subiective sau gresite. Asa, fiecare citeste si interpreteaza singur. De exemplu :
Sunt adolescenta, e dupa-amiaza, mama iar se cearta cu tata. El o face nebuna, o da dr... ea il blesteama. Ea e in bucatarie. O vad. E cu o sticla langa ea, sta pe jos, langa aragaz. Usa de la cuptor e deschisa si ies gazele. Opresc gazele, ea tipa la mine sa plec.
Sunt in casa mea, baiatul are aprox 3-4 ani, , e seara, am venit de la munca. Mama n-a facut nimic de mancare, dar cand ma vede ca intru in bucatarie sa-mi fac ceva, intra peste mine sa faca ea. Zic, mama, daca n-ai facut pana acum, acum pot sa-mi fac si eu, lasa-ma pe mine. ' Dar ce atata, aaa, ma uit si eu la un amarat de serial, ce, nici atata n-am voie ?' Mama, tu te uiti la toate serialele, nu doar la asta, acum sunt eu aici, asa ca lasa-ma ca-mi fac eu.
Nu mai zice nimic dar nici nu pleaca. Ne lovim una de alta prin bucatarie.Mama te rog, vezi ce face copilul.
In acest moment tranteste vasele in chiuveta, m-apuca de o mana si ma impinge intorcandu-ma in fata ei. ' Uita-te la mine, uita-te in ochii mei'-si arata amenintator cu degetul- 'colo sus in deal, colo, langa mama, cand m-oi vedea, sa-ti aduci aminte cum te-ai purtat cu mama ta'... Copilul da sa planga cu ochii la noi in usa. Il iau in brate si ma inchid in dormitor, sa-l legan pe picioare-asa l-a obisnuit mama- ca sa se linisteasca si sa adoarma. Deschide usa cu putere, vine si-l ia de pe picioarele mele, el incepe sa planga, si iese din camera.
' Lasa sa doarma cu mine ca se trezeste noaptea'.
Eu raman naucita si ma gandesc: ori ma duc dupa ea si i-l iau din brate, si mai provoc cine stie alt scandal, si mi-e mila de el saracul ca nu-i minge de ping pong, ori renunt. Si renunt, si ma culc cu un gol in stomac si-n suflet.
Alta data. Sunt in casa lor, vreau sa-mi iau baiatul acasa sa stau doar eu cu el. De nu stiu cat timp tot dau telefoane sa mi-l aduca acasa.Nu vor sa mi-l dea decat daca vin si ei sa stea cu mine. Dar eu nu mai vreau asta, mi-am ordonat lucrurile la servici si chiar vreau sa nu mai fiu decat eu si copilasul meu..Deja ma cert cu ei de ceva vreme, fiindca nici nu vor sa auda ca vreau sa mi-l iau.
'Cu cine-l lasi? 'Il duc la cresa. ' ' Cum sa-l duci la cresa, ce mancare ii dau aia acolo?' ' Nu stiu, mai sunt si altii ca mine, vad eu ' ' Ai tu timp sa ai grija de el' ' Da, am ' ' Tu n-ai timp nici de tine' Intre timp se pun intre mine si copil ca sa nu ajung sa il pot imbraca si lua. ' Va rog dati-va la o parte, e copilul meu. ' ' Copilul nu pleaca de aici' zice tata. ' Tata, e copilul meu, te rog ' Ma imping amandoi spre usa. Copilul plange. ' Tata da-te la o parte, te rog' Ii imping si eu, dar nu razbesc fiindca-s destul de slaba si oricum ei sunt 2. Lacrimile-mi curg siroaie pe fata, nu stiu cum ies pe usa si iata-ma afara, cui sa-i cer ajutorul? Ma duc la o sectie de politie, sunt dezdanajduita. Ajung la un ghiseu, dar din pricina plansului, nu pot sa vorbesc, si mi-e si rusine de mor. Asa ca ies, ma urc in masina, si plec inapoi spre casa. Si plang, plang, plang.. mi-e tare dor de el si-l am in fata ochilor cum a ramas plangand.

E vara. Fiul meu are 14 ani. Sunt recasatorita de mult, si acum suntem in camera de hotel unde s-au cazat parintii mei, la tratament in statiune. Fiul meu doarme cu ei in camera. Eu ii fac patul pe jos. Mama nu-l lasa. " Cum o sa doarma el pe jos? Lasa ca dorm eu pe jos" " Mama, e ditamai baiatul, cum o sa dormi matale la 76 de ani pe jos?" El deja se instaleaza in pat. Sotul meu il pune sa se dea jos din pat, si iar insistam sa se culce ea in pat. A doua zi, fiul meu nici nu-mi raspunde la buna dimineata. Ce ai mama? intreb.El imi intoarce o privire cu ura, si nu zice nimic. Ma doare.
...
Nu-mi face bine sa rascolesc amintirile. Iertati-ma, dar mai bine incetez. Oricum, poate ele sunt relevante numai pentru mine, cine stie...

Nu stiu cum sa-ti spun, dar parca am in fata ochilor doi dintre cei mai egoisti si, DA!, bolnavi parinti!

S-au substituit tie, ti-au furat nu numai copilul, ci si viata! Ti-au deturnat destinul, calea, au facut totul numai dupa capul lor, iar pe tine nu te-au tratat ca pe un adult, ci ca pe o carpa! Iarta-ma ca scriu asa, dar asta e senzatia pe care o am.

Nu cred ca mai poate fi remediat ceva cu asemenea oameni, cred ca singura solutie ar fi sa rupi legatura cu ei, altfel vei fi un nimic in fata lor pana la moarte, iar frustrarile pe care ei ti le creeaza cu fiecare atitudine, se rasfrang numai si numai in sanatatea ta! Am senzatia ca nu au fost doi parinti, ci doi tirani!

Stii ce? Ai scapat usor! Zi mersi ca nu te-ai ales cu o grava tulburare psihica si cu vreo dependenta de alcool sau droguri!
Ei sunt genul de parinti care isi duc copiii la nebunie, pe asemenea oameni ii vezi in fata spitalelor de psihiatrie, impingandu-si copiii inauntrul lor, pe mana psihiatrilor, in timp ce ei raman satisfacuti afara, ca si-au facut "datoria" si ca problema cica ar fi la copii si nu la ei!

Iertarea e buna ATUNCI CAND ITI ESTE CERUTA!

Dar ei nu ti-o vor cere niciodata pentru ca ei nici macar nu constientizeaza ca ti-au gresit!
Sunt atat de afectati psihic incat cea care greseste esti tu, si nu ei!

Daca ii ierti fara sa ti-o ceara si mai ales fara sa isi dea seama in al 14-lea ceas ce rau ti-au facut, atunci nu faci decat sa târăsti mai departe aceleasi si aceleasi dureri....in timp ce comportamentul lor va fi neschimbat iar ranile vor fi numai in sufletul tau, nu al lor!

Sunt genul de parinti aproape nebuni, care fac copii ca sa le manipuleze viata pana crapa!
Nu le ajunge viata lor, o vor si pe a altora!!
Sunt vampiri de suflete, sunt fiinte pentru care demnitatea, dorintele, aspiratiile, durerile celorlalti NU CONTEAZA! Conteaza numai ce vor ei!

Ar mai fi o varianta, sa treci peste tot si sa nu mai lasi sa te afecteze comportamentul lor. Dar tare ma indoiesc ca vei reusi! La fiecare gest al lor, acelasi pe care l-ai vazut probabil o viata, ti se vor rascoli amintiri dureroase si te va cuprinde iarasi revolta!

Daca vrei sa nu innebunesti si sa ajungi pe medicamente, redu contactul cu ei cat se poate de mult. Partea proasta e ca ti-au acaparat, ti-au furat si ti-au modelat copilul dupa caracterul lor, dar trebuie sa te acomodezi si cu nenorocirea asta.
Inchipuieste-ti ca baiatul se va casatori, deci oricum tot va trebui sa-l lasi sa plece de langa tine.

Cred ca cea mai buna solutie pentru tine este sa nu cumva sa incerci sa schimbi pe cineva, pentru ca nu vei reusi, ci sa incerci sa te salvezi pe tine!

Poate mai reusesti sa-ti salvezi casnicia. Daca nu mai ai nici acolo de ce sa te agati, atunci curata-ti viata pur si simplu.

Ai dreptul sa fii fericita, ai dreptul sa fii iubita, respectata si sa insemni CEVA pentru CINEVA!

Eu nu te sfatuiesc sa ierti pentru ei ci pentru tine. Sa te impaci cu situatia ca sa poti merge mai departe. Nu-ti dai seama cat de greu atarna ura si neiertarea de suflet. Asuma-ti partea de vina... gandeste-te ca a fost soarta ta, ca nimic din ceea ce a fost nu mai poate fi schimbat... si mergi mai departe... ideal cat mai departe de ei... Roaga-te pentru ei, pentru binele lor... gandeste-te ca vor muri intr-o zi, sunt destul de batrani dupa cate inteleg, si daca n-ai reusit sa te impaci inainte vei continua sa suferi fara sa mai stea in puterea ta sa schimbi ceva. Alina, eu nu sunt o simpla credincioasa care intra din cand in cand intr-o biserica, dar am gasit ca mare intelepciune se afla in "si iarta-ne noua greselile precum si noi iertam gresitilor nostri"; iti doresc putere sa faci ce-i bine pentru tine si copilul tau

felicitari SMARALDE.
pt TOT ce i-ai scris...
si DOAR din experienta TA de viata...
ai aratat unde a gresit
si ea.
tot pe a ei o tine
ca parintii "i-au furat copilul"?!?
of..
IERTARE tuturor!

Eu nu spun ca nu 'i-au furat copilul'... eu nu acuz pe nimeni...n-am trait in preajma lor... si nici nu ajuta acum acuzatii impartite intr-o parte sau alta. Ce poate face de aici inainte conteaza... ca sa-si ajute copilul sa nu se piarda iar ei sa-i fie BINE. E tanara si merita tot ce-i bun

Maria, esti inversunata impotriva unei doamne pe care nici macar nu o cunosti!

Tu dai lectii? Tu, care inveti romancele sa stea sa sufere, dar sa nu divorteze sub nici o forma si sa tina cu dintii de o familie disfunctionala, care le aduce numai dezastru in suflet?!?

Imi cer scuze ca sunt dura, dar mesajul tau rautacios m-a facut sa reactionez.

Nu stiu cum se face, dar sunt cam satula de indemnurile astea la iertare, iertare si iar iertare. Da, foarte bine, asa este, in viata TREBUIE sa si ierti!
Insa cand cel care ti-a facut cel mai mare rau, nu numai ca nu-ti cere iertarea, dar si persista in a te imbolnavi sufleteste, mai merita atentia ta?!???

Iertarea asta trebuie si ea facuta cu cap, ca altfel, daca tot ierti si ierti fara sa primesti uneori si tu in schimb o farama de ceva, risti sa ajungi la balamuc!


Eu asa vad iertarea: o situatie in care ambele parti se aduna, discuta, isi recunosc greselile, realizeaza din suflet ce-au facut, se caiesc din inima si apoi, ABIA APOI, se iarta! Altfel, cel care daruieste iertarea fara sa-i fie ceruta, se umple de frustrari, mai ales cand vede ca nimic nu se schimba in viata sa si in relatia cu cei care i-au facut rau.

Asta cand e vorba de cei apropiati, cu care-ti intersectezi mereu viata.
Ca daca e vorba de straini, ce usor e sa-i ierti...

Alina, trebuie sa uiti tot ce a fost urat in viata ta si ori sa ceri ajutorul cuiva (un apropiat sau un specialist), ori iti rezolvi singura viata. Iti stii suferintele, stii probabil si ce vrei de-acum incolo, asa ca rezolvarea e in mare parte in mana ta.

Iti doresc multa liniste si mult curaj, o sa ai nevoie de asta pentru niste decizii.

Ciorapel draga, eu sunt la a treia casatorie deci n-as sfatui pe nimeni sa stea sa sufere intr-o relatie (cu sotul, cu socrii, cu parintii) mai mult decat poate duce. Probabil amandoua vrem sa spunem acelasi lucru... uita si mergi mai departe... dar crede-ma daca nu reusesti sa te impaci cu situatia, s-o tratezi ca atare NU POTI UITA SI NU POTI MERGI MAI DEPARTE

Smaralde, cata dreptate aveti, si tu si Ciorapel. Stiu ca trebuie sa poti sa ierti.. Lucrurile neiertate iti tin sufletul in tensiune chiar si cu anii. In final te macini singur.. Dar si atunci cand iertarea devine apanajul unui om calcat in picioare care nu a gasit puterea sa riposteze e parca la fel de rau... Iar sa ma iert pe mine parca imi e chiar imposibil. as vrea sa dau timpul inapoi.Acum pentru mine nu vad solutii, vad doar pasi mici, de pe o zi pe alta, pe care ar trebui sa pot sa-i fac, si nici pe aceea nu gasesc puterea sa-i fac. Si varsta poate, (am 45 ani), e de vina... nu stiu
Teodora, iti multumesc mult, " viata e grea. in comparatie cu ce..".. da..., e o reflectie care merita tinuta minte. Eu nu prea cred ca sunt asa " lucida". cum spui tu.. dar insusi faptul ca tu ma vezi asa ma incurajeaza parca..
Amailia, da, asa e, sunt constienta ca infatisarea exterioara si respectul de sine conteaza... De aceea sunt si asa descurajata si parca " paralizata".., cum sa-mi aduc copilul inapoi in fata unei mame triste si lipsite de reactie, care numai plange si plange.. care "cerseste mila" (vorba sotului meu).. ? Trebuie mai intai sa fac ceva cu mine, sa ma pun cumva cat de cat pe linia de plutire. Dar e greu, pentru ca, cum sa spun, insasi nucleul meu este pus la pamant, nu m-au ranit si desconsiderat un strain, un prieten, un sef sau o ruda oarecare, ci tocmai cei care erau mai aproape de sufletul meu.
Cat despre Maria123, pe cat de frumos ai inceput pe atat ai dat cu bata-n balta la sfarsit, iarta-ma ca-ti spun. Mi-ai scris ca trebuia sa-mi las DEFINITIV copilul la parinti. Am vazut ca si altora le recomanzi sa-si duca copilul la parinti si sa-l LASE acolo. (postarea lui ianna7 parca), si sa-l viziteze.Ca tu asa ai facut. Cum poti sa-i recomanzi unei mame sa-si lase copilul definitiv altcuiva? Ca orice mama isi lasa copilul, la parinti sau in alta parte, DE NEVOIE, si pe perioade scurte, e una, dar de aici si pana la a-l lasa deliberat spre crestere altcuiva e, cum sa spun, impotriva firii, nu numai extrem de egoist, as zice eu.
Iar partea cu " ea o tine pe a ei... "parintii i-au furat copilul" ?!?" - nu numai ca e o formulare ofensatoare, dar e si insotita de critica, nici macar voalata. Acesta este un loc unde oamenii se intalnesc pentru a se incuraja reciproc, unde oamenii asteapta in primul rand o vorba buna. Cei care posteaza aici n-au nevoie de critici, nu-ntind mana ca sa iei tu liniuta sa le dai peste ea. Iesirea ta din acest topic ar fi binevenita, pentru mine, sunt aici destule persoane care, fara a avea veleitati de profesoara, chiar daca imbarbateaza sau chiar daca dojenesc, stiu cum s-o faca. Imi pare rau.

Draga alina eu te inteleg si stiu sigur prin ce momente treci dar ce pot eu sa iti spun e ca "ce nu te omoara te intareste" si oricat de distrusa te simti sa nu uiti ca esti o femeie puternica care e destul sa vrea si va reusii sa se ridice din abisul in care a cazut!!incearca sa vb cu tine sa iti spui tu tie "da vreau sa fiu fericita si vreau sa ma vada copilul meu o femeie puternica "pentru ca poate si puiul tau asta si-a dorit dintodeauna sa vada ca mama lui lupta pentru el ca mama lui e o femeie puternica care nu se lasa dominata!!succes si numa bine

Alina draga, 45 de ani e o varsta la care inca poti face multe. Eu atunci am divortat, dupa aia am plecat din tara, m-am recasatorit si mi-am luat viata de la capat. Pot sa-ti spun ca m-am apucat si de scoala intr-o limba pe care acum cativa ani aproape n-o mai cunosteam. Si crede-ma nu sunt o curajoasa, nu scilpesc de desteptaciune nici n-am nu stiu ce intelepciune. Cred ca m-a ajutat mult Dumnezeu. Apropo de asta... inainte de a hotara sa divortez eram disperata si am ajuns din intamplare (poate, poate nu) la un preot din Toplita (Dumnezeu sa-l ierte si odihneasca ca a murit intre timp) si acolo am invatat ca rugaciunea trebuie sa vina din suflet ca trebuie sa pui atata incredre atunci cand spui "Doamne ajuta-ma !" sa fii sigura ca cineva acolo iti preia grija si problema si te ajuta. Eu cred ca asa am facut primul pas. Ai toate sansele sa-ti rezolvi toate problemele... nimic nu e fara rezolvare pe pamantul asta crede-ma... poate doar moartea.
Asa ca nu te mai invinovati... crede-ma toti gresim... tot ce putem face e sa tragem invataminte. ce-a fost e trecut si nu se mai intoarce.
Zilele trecute imi povestea o tanara cum era sa-si piarda baiatul, cum se indepartase de ea nu-i mai vorbea... singurul refugiu era calculatorul... si ea a inceput sa se joace cu el... sa se preocupe de jocurile lui tocmai ca sa poata avea un subiect comun. si m-am gandit la tine. Trebuie sa gasesti ceva care lui ii place sa te cobori la anii lui si asa sa incerci sa-ti reconstruiesti relatia. Nimic nu-i imposibil. Si cand prinzi momentul iubeste-l, spune-i ca-l iubesti neconditionat...ofera-i bratele tale fara sa te gandesti o clipa la ceea ce a fost inainte. Si nu-i reprosa... tinerii n-au rabdare de reprosuri... aminteste-ti. Doamne ajuta !

Si inca ceva... nu asocia iertarea cu neputinta, cu slabiciunea... nu poate ierta decat un om puternic... doar el poate merge mai departe

ce frumos
multumesc
cum trec zilele, nu-i asa...
pe fereastra camerei mele vad mereu cerul asta gri..si varfurile unui copac uscat..
Ma uit la ele si parca toate sunt departe..

imi pare rau sa vad ca nici un sfat nu te-a ajutat sa iesi din depresia in care te aflii...chiar daca nu crezi viata e mult prea frumoasa sa stai si privesti pe geam...nu te lasa...daca in primul rand nu ne ajutam noi sa trecem peste un hop nimeni nu ne va impinge de la spate!!!o zi placuta sa ai!!!

Alina... trezeste-te... zilele chiar trec si e pacat. Cu anii astia nu te mai intalnesti. Esti tanara, desteapta, frumoasa... asculta la mine nu serveste la nimic sa stai sa-ti plangi de mila. Gandeste-te putin la cei bolnavi, care sunt obligati sa stea in pat sa se uite pe geam.
Daca ai nevoie de incurajari... apeleaza la noi... mi-s dragi fetele de aici.
Pup, ai grija de tine

A venit baiatul meu!! A venit baiatul meu! La naiba si am o criza de astm bronsic, ma dor si urechile si de-abia vorbesc. A venit pe fuga, dar tot e bine. Cand a deschis usa nu m-am putut abtine si l-am strans cat am putut in brate, si parca-aveam 2 tasnitoare-n ochi... Taica-sau facea din sufragerie" hai in casa, ce stai pe hol" si el " pai stai sa-mi dea maica-mea drumul", dar eu nu i-am dat... Imi pun dop la ochi pana maine, cand pleaca..
He he