Anxietate sub semnul intrebarii, 20 de ani.

26-10-2017

tony1997

Nu este medic/terapeut

Buna seara tuturor, va salut cu tot respectul. Sunt un simplu tanar, ajuns la varsta de 20 de ani. Am avut o copilarie destul de dificila, o sa detaliez absolut tot ce consider ca este necesar ca sa pot ajuta anumite persoane in cauza sa ma ajute la randul lor. In fiecare trecere de la sezonul cald, la cel rece, sufar o perioada imposibila. Parca din ce in ce mai grea, de la fiecare an. Totul porneste, cum m-am obisnuit, cu un atac de panica extrem de puternic, care parca da startul a ceea ce urmeaza pe toata perioada toamnei / iernii. In acest an scriam anumite documente la birou, cand pur si simplu am fost lovit de o ameteala puternica si o stare extrem de anxioasa, intepaturi in mana stanga, dureri de cap, palpitatii, si asa mai departe. Am consultat imediat medicul, urmand sa fac un set de analize complete ( EKG, Ecograf, Analize de sange, Computer Tomograf complet in zona craniana ), fara sa iasa absolut nimic in evidenta inafara unei deviatii de sept, minime. In ziua in care am primit rezultatele m-am simtit ca un nou nascut, nici un fel de simptom nu mai era prezent, apoi, treptat, gandurile au inceput sa apara. Daca nu au fost bune? Daca doctorul nu a tratat cu seriozitate cazul, si asa mai departe, revenind din nou la atacurile de panica. Mentionze faptul ca am avut o experienta in jurul varstei de 15 ani, cand mi-am pierdut tatal, dupa o lupta puternica a acestuia cu boala pe care o avea, vazandu-l la pat, chinuindu-se, in tot acest timp, ca intr-un final sa moara. Din acel moment am inceput sa am atacuri de panica si o fobie continua legata de faptul ca voi muri. Dureri de cap, neliniste totala. In momentul de fata am ca simptomatologie, migrene, presiune continua pe cap, ca niste socuri electrice, ameteala continuie, senzatii de decorporalizare si asa mai departe. Parca nu mai sitm absolut nimic, emotional. Doar sa plang, daca am noroc, si atunci ma simt mult mai eliberat. Au trecut sase ani de la decesul parintelui meu. Recent am trecut si printr-o despartire care m-a afectat, pot spune, destul de mult. Imi realizez afectiune si vreau sa lupt cu ele doar ca nu stiu exact de unde ar trebui sa pornesc.

Mentionez de asemenea ca am probleme de vedere de cativa ani buni, nu grave, din cate am inteles. Port ochelari de vedere inca din clasa a IV-A. Mentionez faptul ca, desi la recomandarea foarte insistenta a medicului, ultima pereche primita nu a fost purtata zi de zi, cum s-a recmoandat. Va multumesc anticipat pentru timpul acordat si astept raspunsuri.

5 comentarii

26-10-2017, ora 07:10

Psiholog Neacsu Virginia

Psihologie, Bucuresti

Buna dimineata!
Simptomele enumerate sunt similare reactiilor posttraumatice. Din tabloul descris, nu pare doar o tulburare din spectrul anxios (anxietate generalizata si/sau tulburare de panica)
Gandesc asa din 3 motive, cumulate, care sunt si criterii pentru astfel de reactii posttraumatice:
- declansat de pierderea cuiva drag
-numbing-ul (amortirea/ cum ziceati "nu mai simt nimic)
-senzatiile de decorporalizare
Un alt motiv, care nu este criteriu de diagnostic dar apare adesea in astfel de dituatii este re-declansarea/accentuarea crizelor cand persoana sufera din nou un eveniment ca acela care a declansat initial reactia (in cazul dvs. pierderea unei relatii cu o persoana draga, nu neaparat prin decesul ei)
In ce perioada a anului a avut loc decesul tatalui?

26-10-2017, ora 07:43

Psiholog Croitoru Marinela

Psihologie, Bucuresti

Buna dimineata,

Va sfatuiesc saincepeti cat mai curand o psihoterapie, in care sa lucrati ca si tema decesul tatalui, sa puteti ajunge sa integrati acest eveniment astfel incat sa puteti merge mai departe cu viata dvs si deasemenea, puteti lucra si travaliul de despartire de prietena. Daca simtiti nevoia unei ameliorari rapide a starilor pe care le aveti, puteti merge si la un consult la dr. psihiatru pentru a va prescrie un tratament medicamentos, insa in paralel, mergeti la psihoterapie sa va lucrati evenimentele pierderilor suferite. Nu le lasati sa se adune si sa se suprapuna un eveniment traumatic peste altul pana simtiti ca nu mai puteti, ca sa ajungeti sa mergeti la psihoterapie.

Toate cele bune!

26-10-2017, ora 12:06

Psiholog Cristina-Mihaela Stoian

Psihologie, Bucuresti, sector 1

Buna, din ce ne expui mai sus, nu am inteles clar intrebarea care te framanta: intrebi daca ai sau nu o tulburare anxioasa cu adevarat? Adica, eu am inteles ca te indoiesti de diagnosticul primit. Ok, in acest caz, poti merge asa cum ti s-a recomandat mai sus, la un psiholog, de preferinta clinician, care sa te re evalueze si sa afli daca ai sau nu o tulburare anxioasa, ori altceva - sau la alt psihiatru. Dar, tot ce ai prezentat aici, arata foarte limpede o simptomatologie a unei tulburari anxioase. Si eu iti recomand sa urmezi un program psihoterapeutic si sa iei tratamentul prescris - daca ai primit asa ceva. Medicamentele in paralel cu psihoterapia, te vor ajuta mult mai mult, decat daca ai lua doar pastilele, pt ca ai tipare de gandire care nu te lasa sa functionezi eficient si pe care psihoterapia te va ajuta sa le modifici. O legatura evidenta intre gand si simptom, pot face doar daca iau in calcul ce ai simtit tu imediat dupa ce ai generat acele intrebari, de tipul: "daca nu au fost bune?". Evident ca toate evenimentele de viata prin care ai trecut, si-au pus si ele amprenta pe psihicul tau si peste ce era deja acolo, biologic vorbind - pentru ca nicio tulburare nu apare din senin, fara sa aiba si un substrat biologic. Altfel spus, ai avut un "teren fertil", o predispozitie innascuta pentru a dezvolta o tulburare anxioasa, iar cu prima ocazie cand psihicul tau a fost mai slab (din cauza evenimentelor de viata), vulnerabilitatea innascuta a devenit tulburare - asa cum se intampla cu imunitatea: cand e scazuta, toate "bubele" apar. Asta nu inseamna ca tu ai fi mai slab, asa e la toata lumea, o mare parte din populatie tinde catre a dezvolta tulburari anxioase, alta catre cea depresiva, sau altfel de tulburari. Cam nimeni nu scapa de ceva, de-a lungul vietii, traim toti cel putin un episod depresiv(mai soft sau mai hard), ori avem anxietate in anumite situatii, etc. Ai si o varsta la care inca ai intrebari existentiale, iar teama de moarte poate veni din o astfel de dilema existentiala, dar in esenta, o avem cu totii, numai ca o mascam bine(evident, o facem inconstient, nu ne propunem asta), sa ne putem adapta cerintelor vietii si sa mergem mai departe. Pe scurt, ce traiesti tu, se poate trata cu ajutorul psihoterapiei si a medicamentelor, dar e nevoie sa fii foarte motivat si perseverent, pt ca asta sa se intample.

26-10-2017, ora 16:03

clara_p

Nu este medic/terapeut

@ tony1997

Mergi la un psiholog clinician sa te evalueze si daca nu iti ajunge doar psihoterapia, mergi si la un psihiatru pentru tratament.
Sanatate multa!

28-10-2017, ora 02:56

tony1997

Nu este medic/terapeut

Va multumesc din suflet pentru comentarii. Zilele astea am fost mai bine, am incercat sa imi pun ordine in ganduri. Luni o sa ma prezint la un psiholog din orasul meu, mi-am facut deja programare. Ca sa raspund la intrebarea adresata, decesul tatalui meu a avut loc undeva in luna Aprilie, desi vremea din acel an se apropia mai mult de mijlocul anotimpului de toamna. Frig si ploaie.

Adaugă un comentariu / răspuns