Grup de suport pentru TOC-CAP 15

Trebe ceva sa ne regleze chimia creierului ca lumea, nu asa...ce-i aia sa cazi iar dupa un an ? Inseamna ca ceva nu e ok in bibilica acolo, am citit ca daca depresia nu remite complet, ea are mari sanse sa revina.

r22, eu cred ca sotul, daca am inteles bine, ar trebui sa mearga sa vorbeasca cu un medic si sa stabileasca impreuna un plan de abordare. Trebuie sa existe asa ceva pentru pacientii care nu merg din proprie initiativa la medic.

Orice sfat am incerca sa dam noi, este inutil, cred ca va creea un nout val de tensiuni.

Este clar ca isi mentine cu tarie ritualurile si mai mult decat atat a reusit sa isi implice si membrii familiei.

Sanatate multa si tineti-ne la curent

Costy, depresia nu se remite deloc, niciodata, ea se amelioreaza cel mult, apoi revine si iarasi o iei de la capat.
Dezechilibrul din creier se echilibreaza numai cand primeste doza, cum spuneai si tu, cand nu o mai primeste, revine.
Insa eu n-as neglija nici psihoterapia care iti poate imbunatati semnificativ viata daca este facuta la un psihoterapeut bun, si pe termen cel putin mediu.
Nu stiu cum va este voua, dar pe mine ma deprima rau vremea asta, nu am mai vazut soare de 2 saptamani cel putin, oribil..

O primavara frumoasa va doresc, tuturor, dar cu precadere doamnelor si domnisoarelor de pe forum, am constatat ca s-a diversificat reteaua de suport si de conversatie...
Sunt bine, sesiunea a fost o placere si cea mai mica nota a fost un noua, unul singur, din cauza faptului ca n-am avut decat trei prezente la disciplina respectiva, din cauze obiective...
Eu zic ca a fost bine si ca perfectionismul anankast are si parti bune!

In privinta vremii, lipsa de lumina ne afecteaza pe toti, la care se adauga si primavara care e prin excelenta astenizanta...
Medicamentos, as recomanda ceva timostabilizator, de tip Orfiril Long...Multe fructe, ceva miscare, cam o ora, dar energica, salate de cruditati si daca e nevoie si ceva minerale si vitamine, asta ar fi varianta naturala.
Da, inca imi respect medicatia, nu stiu cata vreme, oricum nu o voi intrerupe decat la indicatia medicului, daca mecanismele biochimice se vor regla in timp(sunt adeptul teoriei biologice si/sau ereditare a depresiei).
Toate cele bune va doresc!

katy, cand spui ca depresia nu se remite deloc e o chestiune pur subiectiva.La mine s-a remis complet si nu o sa mai apara vreodata.Voi chiar nu intelegeti ca depresia nu tine de un dezechilibru in creier?Cand iti moare cineva foarte drag, supararea care o produce evenimentul e data tot de un dezechilibru in creier?eu nu cred.Traumele psihice sunt cauza, iar acestea nu se trateaza cu medicamente.Aveti de gand sa luati toata viata medicatie, doar ca sa fiti sedati si sa nu va mai ganditi la lucruri rele?Eu prefer sa fiu lucid, sa gandesc ce vreau.Voi detineti controlul asupra gandurilor, eul vostru, nu
neurotransmitatorii.

David, in toc nu este asa. Pur si simplu nu poti controla gandurile.Ele sunt cele care te controleaza pe tine.
Mai vorbim cu vindecarea depresiei, tu esti intr-un moment de liniste, dar poate reveni (Doamne fereste nu doresc nimanui asta). Cand o sa ajungi la 80 ani o sa mai povestim atunci cum a fost. Eu am avut pauza de la depresie 10 ani.
Pulberedestele multumim pentru urari si felicitari pentru sesiune.

Multumim Pulberedestele, o primavara frumoasa sa ai si tu, desi cu vrema asta ma indoiesc ca o pot numi primavara.

David vorbsti despre doua lucruri diferite, una e trauma, una e boala:-) Incurci lucrurile.Depresia este o boala psihica, pe cand trauma este pur si simplu o trauma, ca o rana care trece...Uite de exemplu si mie mi-a murit o persoana foarte apropiata, cu care traiam zi de zi in casa, deci clar a fost o trauma foarte mare care mai doare si azi, dar n-are nicio legatura cu depresia.
Depresie am facut dupa mult timp, iar la mine a fost ceva chimic la nivelul creierului, sunt suta la suta convinsa, pt ca intr-o dimineata m-am trezit si am vazut viata cu alti ochi, parca nu mai eram eu, am facut si un atac de panica si simteam ca nu mai am de ce sa traiesc...foarte ciudat ceea ce am simtit in ziua aia, parca imi umblase cineva in creier, nici nu pot explica in cuvinte ce am simtit, si era doar inceputul.Cum explici asta?Avand n vedere ca nu suferisem nicio trauma in perioada aia...Cred ca la persoanele cu toc este cu totul alt mecanism decat la cei fara anxietate, deci inca o data depresia este o boala, nu este cauzata de niciun eveniment traumatic neaparat :-) Si oamenii bogati, faimosi care au tot ce vor fac depresie, ce ar putea sa le lipseasca alora ?

Eu ma simt ok, sunt fericita ca am reusit sa invat un capitol intreg la bio si nu am tocit, am invatat foarte logic si din ce in ce parca mai usor mi se pare, se leaga totul :D

In depresie, de obicei, starea afectiva, afectul are de suferit, nu o sa-i ia nimeni coeficientul de inteligenta unui individ; pe aceeasi linie pot spune ca un deficit cognitiv este legat numai si numai de mecanisme psihologice care scad din cauza intensitatii depresiei(memoria, ca urmare a scaderii atentiei concentrate si distributive). O tristete de care vorbiti Dumneavoastra este pur si simplu normala, fireasca, ar fi patologic sa fie indiferenta afectiva...Daca totusi acest stress major al pierderii unui parinte trece in patologic, atunci mecanismele comportamentale firesti si resursele biologice sunt depasite si va dau doar exemplul asa numitului 'doliu patologic'. Exista teorii diverse, noi avem la dispozitie doar ganduri bine structurate, dar nu suficiente, referitor la mecanismul biologic al depresiei. Conceptul de stress presupune multe, dar daca dureaza prea mult si epuizeaza organismul poate deveni nespecific, nespecificitatea luand variate aspecte, in plan somatic si in plan psihic.

Andreea, faptul ca ti-ai stricat parul vopsindu-l de prea multe ori, nu putem spune ca ti-a creat o trauma psihica, care va trece in momentul in care parul isi va reveni?Poate nu am folosit eu termenul foarte bine, poate era mai bine sa zic stres psihic sau nemultumire sufleteasca, desi o trauma poate fi produsa si de pierderea unui loc de munca spre exemplu nu doar de un abuz in copilarie sau pierderea unei persoane dragi.
Daca depresia e ceva chimic la nivelul creierului, de ce nu trece cu antidepresive sau cu orice alt medicament psihiatric?
Sistemul endocrin este strans legat cu sistemul nervos.Daca ar aparea un dezechilibru chimic in creier atunci ar deregla automat si sistemul endocrin.Cum iti explici atunci ca in cazul bolilor psihice analizele hormonale ies bine?
Poate te-ai simtit rau in dimineata respectiva pt ca nu ai dormit suficient sau ai dormit iepureste.Atunci da, intr-adevar este un dezechilibru chimic ca nici analizele hormonale nu mai ies bine.Am facut acum cativa ani analize pt testosteron si mi-a iesit 21ug/ml, ceea ce e foarte bine, iar la cateva luni le-am facut iar, dar dormisem 2-3ore in noapea aia, iar rezultatul a fost 6ug/ml.Deci in cazul in care analizele ies bine, creierul n-are nici pe naiba.

David, cat timp se urmeaza un tratament, pacientul este stabilizat, cand il intrerupe, depresia revine.
De aceea trebuie mentinut tratamentul.
E simplu.
Si asta datorita dezechilibrului de la nivelul creierului.

katy, oamenii care consuma alcool ca sa scape de griji si de suparari tot dezechilibru in creier au?Ca dupa ce se imbata sunt cei mai fericiti.Cum a trecut betia problemele revin.De asta zic ca tratam simptomele si nu cauza.Cauza poate sa fie si la nivel de subconstient si noi sa n-avem habar de ea.

E, sunt fericiti, sunt drogati, ca si alcoolul tot drog este.
Da sunt si oameni de genul asta, iar cand sunt bauti numai isi amortesc depresia, nu inseamna ca le si trece.
Nu vad nici o legatura cu dezechilibrul.
Parerea mea este ca merg direct la cauza (antidepresivele), adica substantele pe care organismul nu le mai produce corespunzator sunt inlocuite cu pastilele antidepresive.

Oamenii care consuma alcol, sunt oameni bolnavi. Sunt zugraviti negativi dprin prisma boacanelor care le fac atunci cand alcoolul le altereaza constiinta. Unii pot comite adevate tragedii.

Sunt curioasa, daca tot anihilam tratamentele alopate, ce solutii sugerati?

Medicamentele psihiatrice tot droguri sunt, unele mai slabe ce-i drept, care la fel ca si alcoolul, doar amortesc depresia.A demonstrat stiinta ca in creierul unui depresiv este prezenta o cantitate mai mica dintr-un anumit neurotransmitator?Astea sunt numai teorii.E plina stiinta de teorii care nu au mai nimic concret la baza.
Sunt persoane care au comis tragedii dupa ce au luat medicamente psihiatrice, care ar fi trebuit sa le faca bine.Singura solutie care da rezultate pe termen lung este credinta, care mai poate fi combinata si cu meditatia, sportul.Acestea fac adevarate minuni in astfel de afectiuni.Acum fiecare isi alege drumul.

Katy, depresia trece cu un tratament bun si cu conditii de mediu potrivite tie, 66 % din depresii remit complet, ideea e ca vulnerabilitatea ramane, asa ca la alt eveniment negativ poti pica iar. Putini discuta de vulnerabilitate, nu fac distinctia intre vulnerabilitate si depresie care este doar consecinta vulnerabilitatii la evenimente negative din viata.
Insa vine iar o intrebare interesanta, cum echilibram smecherezul sa nu mai pice ! Ca asa asta nu e viata sa stai mereu intr-o centrifuga unei boli care iti ia viata, ori trece ori...ne jucam si nu e bine deloc, asta ptr cine doreste viata cu adevarat, cine nu.poate sta si asa.
In momentul in care vulnerabilitatea se elimina din creier corectand chimia in asa fel incat sa fie ca la unul sanatos, orice eveniment negativ ai avea, tot bine o sa fie, o sa ai asa suparare pe moment, insa nu simptome depresive care sa-ti umbreasca viata si prezentul.

Prozac, solutia pe care o dai e foarte buna si e prima la care te gandesti cand vezi cum merg lucrurile. Si ai dreptate cand spui ca i-a angrenat pe toti ai casei. Dupa perioada de remisie aproape totala noi am tratat-o crezand ca boala a trecut dar cu timpul, de cate ori a aparut o obsesie i-am permis si compulsia, ritualul, crezand ca avand confort psihic se va opri. Dupa ce au aparut crizele de furie si isterie am cedat tren pentru ca ne era rusine de vecinii care auzeau sau de rudelel si prietenii care ne intrau in casa. Acum ne e frica doar sa nu isi piarda serviciul si familia; doar noua pentru ca ea e gata sa sacrifice totul in favoarea osesiilor. Sigur ca parintii vor fi totdeauna cu ea dar sotul ar putea ceda la un moment dat. Daca totusi s-ar duce la un medic si ea ar afla, o spun din nou, poate ca pleaca iar de acasa iar daca se afla la locul de munca...mai ales ca acolo, desi isi face bine datoria si isi ascunde ritualurile, manichiura o da de gol. In afara de asta nu stiu cati medici accepta sa dea sfaturi unei persoane pentru alta si si nici cat de departe merge secretul medical.

r22, tacerea dvs eu nu o vad o solutie constructiva si benefica pe termen lung. Va ganditi s-o protejati pentru ce?
Daca la serviciu isi ascunde cu bine trairile, acasa rabufneste, pentru ca acumuleaza foarte multe tensiuni interioare.

In privinta sotului, el cat credeti ca o sa mai reziste? Si de ce? O sa se gandeasca intr-o buna zi ca poate merita o viata mai buna, oricat de mult isi iubeste partenera. In fond, orice om, indirect implicat merita o viata linistita.

Dvs ca si parinti sunteti poate, cei mai afectati ca e copilul dvs si in fata situatiei va simtiti neputinciosi si prinsi intr-un cerc vicios, dar trebuie sa faceti ceva ca s-o ajutati. Nu ajungeti nicaieri continuand s-o "protejati" asa, caci boala i se agraveaza.
Nu stiu, daca aceasta e cea mai buna solutie, dar din ce povestiti, un specialist va poate spune cum poate fi tratata.

R22, trebuie neaparat s-o convingeti sa mearga la psihiatru si la psiholog...De exemplu mie mi-a facut mai bine psihoterapia, abordam problema cu psihologul meu intr-un mod foarte realist si m-a facut sa vad unele lucruri cu alti ochi, desi va dati seama ca acele crize nu trec asa usor, dar imi era mai usor sa le gestionez.
Exact asta mi-a zs si ea, ca la un momentdat prietenii mei si toti oamenii din jurul meu o sa se sature de un om isteric si o sa se gandeasca ca merita ceva mai bun, mi-a zis ca o sa-mi fie greu sa ma angajez, sa-mi fac prieteni, sa termin scoala si asa mai departe...Asta poate o pune pe ganduri si pe fiica dumneavoastra, desi crizele acelea nu o sa treaca, sau vor trece decat pe moment si apoi odata cu obsesia apar si crizele acestea.

Si app de vecini, de mine vorbeste tot blocul, mi-e rusine sa mai ies cu nasucul prin lume :))))) Dar na, pana la urma am o problema si vecinii sunt foarte putin importanti in viata mea...

prozac, te rog sa ne scuzi, lamurim pe privat de acum incolo aceste lucruri.
Andreea n-ar trebui sa te intereseze parerea celor din jur despre tine.Cel mai important e ce crezi tu despre tine.

Costy, dar ce crezi tu ca ar trebui sa facem ca sa corectam chimia din creier? Ai vreo idee?
Parerea mea este ca ea nu se rezolva. Doar se poate ameliora cu antidepresive.
Daca este dezechilibru, dezechilibru ramane. Si numai ceva tehnici de relaxare si de a "amana" anxietatea si obsesiile.

Andreea, mie imi este pur si simplu greu sa inteleg crizele astea, poate si pentru ca nu le am, iar cand ma uit la pozele tale in care vad o fata absolut ok din toate punctele de vedere, si mai greu mi se pare.


Prozac, ce mai faci, nu am mai vb de ceva vreme.

Stiu ca nu intelegi, Katy...Nici nu stiu cum sa-ti explic, ca nu se poate descrie in cuvinte.
Si tu ai toc, imagineaza-ti ca sunt niste obsesii mult mai chinuitoare, pe care simti ca nu poti sa le controlezi si fara compulsii...E pur si simplu o stare de disperare, ca o durere sufleteasca...Ca si atunci cand te doare ceva fizic plangi si tipi...Pe mine crizele astea ma deranjeaza mai mult ca orice, dar in ultima perioada sunt mai rare:-)

Asa o fi, ma depaseste.
Vezi k ti-am scris in prv.

Andreea,
iti marturisesc ca si eu am trait 'durerea psihica' sau 'durerea morala', mai trecea atunci cand stateam de vorba cu psihiatrul sau cu un bun prieten de-ai mei, medic, in cazul tau si cu psihologul. Iti marturisesc, de asemenea, ca fiecare traieste in mod individual aceasta durere, asa ca eu nu pot sa-ti zic, stiu, a trecut la mine etc., e ceva personal si te inteleg. As vrea sa stiu daca aceasta durere se insoteste si de senzatia de a fi nelinistita, tendinta de a merge continuu, de a-ti framanta mainile sau ceva asemanator, plans nejustificat sau altele...Ma gandesc sa nu fie o tulburare depresiva, complicata cu o tulburare de anxietate, exista posibilitatea asta, iar atunci trebuie neaparat tratament medicamentos. Cineva spunea aici ca tratamentul psihiatric e facut 'sa sedeze', 'sa amorteasca' etc. Nu este adevarat, nu acesta este rolul lui, rolul lui e 'sa faciliteze', 'sa activeze', 'sa induca', 'sa corecteze' si chiar 'sa vindece'...Imi aduc aminte ca o doamna psiholog, care mi-a salvat zilele mohorate dintr-un spital, cu lungi discutii zilnice si carti imprumutate, imi spunea ca si durerea somatica este foarte grea, ca n-a putut indura aceasta durere intr-un spital de urgenta in care a lucrat si s-a intors la oamenii cu tulburari psihice, pe care ii numea oameni sensibili si de foarte multe ori inteligenti si bine educati!
Doresc numai bine, sanatate, fericire, iubire de 8 martie, tuturor doamnelor si domnisoarelor de pe forum! Trebuie sa ne bucuram de primavara si de lucrurile frumoase din jurul nostru sa le (re)descoperim si sa le pretuim!

Pulberedestele, esti sigur ca medicatia si vindeca?
Mie nu imi prea vine a crede, cel putin din exeprienta mea (si a altora), m-am simtit binisor numai cat am luat-o, pe urma a revenit (ce-i drept, dupa o perioada).

Pulberedestele, da, cand tipam si plangeam mergeam mereu prin casa, ma simteam mai mult decat nelinistita, o neliniste puternica, atat de mult ma consumam incat adormeam pur si simplu instant cand puneam capul pe perna...

Si cica de ce mi s-a rarit parul.

Da, depinde de o infinitate de factori daca se va ajunge si la acest 'sa vindece' sau se va opri la 'sa amelioreze', enumerarea mea nu a fost deplina, se mai pot adauga alte cateva verbe. Pana la urma, e greu de spus ce inseamna 'sa vindece', dar exista si cazuri care au revenit la o stare care poate fi numita vindecare, cel putin in acceptiunea proprie, daca nu si a medicului.
Andreea, eu zic ca trebuie sa ai legatura permanenta si cu un psihiatru, daca nu te deranjeaza ideea si daca iti va fi benefica; nu trebuie sa spui colegilor ca iei un tratament sau ca mergi la psihiatru/psiholog, la noi stigma este inca foarte mare; a fost un film foarte interesant referitor la depresia in adolescenta, tot il repetau pe Cinemax. Mesajul era foarte bun si optimist! Neaparat sa-ti pastrezi stima fata de propria persoana si increderea in capacitatea ta intelectuala, n-au legatura cu tulburarea psihica...

Costy,
mi-a placut explicatia legata de vulnerabilitate, mediu si conditia medicala, pana la urma totul trebuie interpretat holistic!

N-as vrea sa intram acuma, intr-o morisca a polemicilor, daca eu apreciez pe cineva, asta nu inseamna ca sunt in dezacord sau nu inteleg pe altcineva!

Pentru mine ramane oricum un mare semn de intrebare daca antidepresivele chiar vindeca.