Complicațiile injecțiilor intramusculare

Se crede că injecțiile în țesutul muscular s-ar fi efectuat încă din anul 500 d.Hr., dar începând cu sfârșitul anilor 1800, tehnica a fost dezvoltată și descrisă detaliat de primii medici care o efectuau. La mijlocul anilor 1900, asistentele medicale au început să pregătească materialele necesare pentru injecția intramusculară, ca parte a atribuțiilor lor delegate de la medici, iar până în 1961, procedura a devenit în esență efectuată în majoritatea cazurilor de către acestea. Deoarece  nu au existat proceduri uniforme sau educație specializată pentru asistenții medicali, complicațiile administrării necorespunzătoare a injecțiilor intramusculare au fost foarte frecvente, iar unele dintre ele deosebit de grave.

Injecțiile intramusculare au început să fie utilizate în vederea administrării de vaccinuri pentru difterie în 1923, tuse convulsivă în 1926 și tetanos în 1927. În anii 1970 se realizau ghiduri privind locul și tehnica injectării pentru a reduce riscul de complicații și efecte secundare ale administrării prin injecție intramusculară. Tot la începutul anilor 1970, toxina botulinică a început să fie injectată în mușchi pentru a-l paraliza în mod intenționat din motive terapeutice și mai târziu din motive cosmetice, făcându-se astfel tranziția spre procedurile de înfrumusețare.

Până în anii 2000, aspirarea după introducerea acului în mușchi a fost recomandată ca măsură de siguranță, pentru a se asigura că medicamentul a fost administrat într-un mușchi și nu accidental în venă. În prezent, acest lucru nu mai este recomandat decât pentru administrarea în mușchiul fesier, deoarece s-a demonstrat că nu prezintă niciun beneficiu pentru siguranța pacientului, prelungesc injecția, ceea ce provoacă mai multă durere.

Injecția intramusculară este o tehnică de bază  pentru administrarea parenterală a medicamentelor, pe lângă celelalte tipuri de injecții: intradermică, subcutanată, intravenoasă. Medicamentul administrat intramuscular acționează mai rapid decât cel administrat pe cale orală sau prin injecție intradermică sau subcutanată, dar mai lent decât prin injectarea intravenoasă.

Pentru injectarea intramusculară se folosește o seringă de maximum 5 ml, cu un ac lung de 4-7 cm, cu bizou lung și un diametru interior de 20-22 G, asigurându-se astfel administrarea medicamentelor adânc în stratul muscular și permițând absorbția rapidă a acestuia în fluxul sanguin.

Injecția intramusculară este indicată în situațiile în care medicamentele de administrat sunt soluții izotonice cristaline, uleioase sau coloidale, livrate sub formă de fiole, flacoane cu pulberi ce vor fi dizolvate în solvenții indicați de producător.

Locuri de elecție pentru injecția intramusculară

1. Muschiul deltoid

este  folosit în mod curent pentru administrarea vaccinurilor (vaccinul hexavalent, tetravalent, pentavalent, trivalent, pneumococ, hepatitic B, hepatitic A, meningococic, gripal, HPV). Prin excepție, la copiii sub un an se recomandă zona antero-laterală a coapsei (muşchiul vast lateral), dacă muşchiul deltoid nu este suficient dezvoltat. Datorită faptului că nu există pachete vasculare mari în zonele recomandate de vaccinare nu este necesară aspirarea (unele seringi nici nu mai permit acest lucru).

Nu este recomandată administrarea vaccinul în regiunea dorsogluteală (muşchii fesieri), probabilitatea de a intra cu acul în muşchi este mică şi, totodată, rezultă un răspuns imun mic (insuficient). Vaccinarea în muşchiul deltoid este calea cea mai uşoară şi comodă atât pentru copilul mic, cât şi pentru adult. Pentru evidențierea zonei se cere pacientului să țină mâna în sold, astfel,  mușchiul se relaxează și injecția se face cu ușurință.

Cele mai frecvente complicații ale unei injecții intramusculare în deltoid includ durere, eritem și inflamație în jurul locului de injectare, care sunt aproape întotdeauna reacții ușoare și durează câteva zile.

Injecțiile în mușchiul deltoid pot duce la lezarea neintenționată a nervului radial și axilar. În cazuri rare, atunci când nu este efectuată corect, injecția poate duce la o ușoară disfuncție a umărului.

2. Regiunea dorsogluteală

Cu pacientul așezat în decubit ventral se trasează o linie imaginară între articulația sacro-iliacă (sau porțiunea superioară a plicii interfesiere) și trohanterul mare, delimitându-se porțiunea situată superior și lateral (extern) fața de această linie. Nerespectarea acestei regiuni poate duce la lezarea nervului sciatic. Este indicată aspirarea înainte de injectarea propriu-zisă, pentru a nu introduce medicamentul pretabil administrării intramusculare într-o venă.

Locul de injectare dorsogluteal este asociat cu un risc mai mare de leziuni ale pielii și țesuturilor, fibroză musculară sau contractură, hematom, sângerare prelungită și infecții precum abcese, supurații, flegmon. În plus, injecția în mușchiul fesier prezintă un risc de atingere sau lezare a nervul sciatic, care poate provoca  pareze, paralizii, dureri la tracțiune sau senzație de arsură. Acest accident este cauzat de eroarea de determinare a locului corect de injectare în mușchiul fesier sau puncționarea mușchiului sub un unghi oblic.

Lezarea nervului sciatic poate afecta capacitatea unei persoane de a-și mobiliza piciorul pe partea afectată dar și alte regiuni ale corpului pe teritoriul inervat de nervul sciatic. Aceste accidente pot prevenite prin utilizarea regiunii ventrogluteale în locul mușchiului fesier, prin efectuarea injecției la unghiul corect de 90º și prin alegerea dimensiunii și lungimii corespunzătoare a acului pentru injecție intramusculară.

3. Regiunea ventrogluteală

Pacientul se așează în decubit lateral, se pune mâna cu eminența tenară pe trohanterul mare, indexul pe spina iliacă antero-superioară și mediusul larg deschis pe creasta iliacă. Spațiul delimitat între degetele 2 și 3 corespunde locului injecției. 

  

4. Fața antero-laterală a coapsei, vastul lateral

Regiunea este folosită de obicei la copii. La utilizarea acestul loc de elecție există riscul lezării nervului femural sau al atrofiei musculare.
Regiunea folosită pentru injecție (treimea mijlocie a mușchiului) e situată pe partea laterală a coapsei, la un lat de palmă sub trohanterul mare și un lat de palmă deasupra rotulei.   

Injecțiile intramusculare pot provoca frecvent durere, eritem și edem sau inflamaţie în jurul locului de injectare. Aceste reacții adverse sunt în general ușoare și nu durează mai mult de câteva zile. Rareori, nervi sau vasele de sânge din jurul locului de injectare pot fi deteriorate, rezultând dureri severe sau paralizie. Când nu se efectuează în condiții adecvate de asepsie și antisepsie, injecțiile intramusculare pot duce la infecții localizate, cum ar fi abcese și gangrenă.

Injecțiile intramusculare sunt în general evitate la persoanele cu număr scăzut de trombocite sau probleme de coagulare, pentru a preveni vătămarea cauzată de deteriorarea potențială a vaselor de sânge în timpul injecției. De asemenea, acestea nu sunt recomandate persoanelor care se află în șoc hipovolemic, cu miopatie sau atrofie musculară, deoarece aceste condiții pot modifica absorbția medicamentului. Afectarea mușchilor cauzată de o injecție intramusculară poate interfera cu precizia anumitor teste cardiace pentru persoanele cu suspiciuni de infarct miocardic și din acest motiv sunt preferate alte căi de administrare în astfel de cazuri. La persoanele cu infarct miocardic activ, scăderea circulației poate duce la absorbția mai lentă a medicamentului administrat intramuscular. Locurile specifice de administrare pot fi, de asemenea, contraindicate dacă locul de injectare dorit prezintă semne de infecție sau inflamație. Astfel, injecția intramusculară nu trebuie administrată în zonele cu  iritație sau roșeață, semne de naștere, alunițe, echimoze, acnee, furuncule sau pe zone cu țesut cicatricial.

Deoarece o injecție necesită străpungerea pielii, există riscul de infectare cu bacterii sau alte organisme prezente în mediu sau pe piele înainte de injecție. Acest risc este minimizat prin utilizarea adecvată a tehnicii aseptice pentru pregătirea injecției și igienizarea locului de injectare înainte de administrare.

Alte complicații rare ale injecției intramusculare pot fi: cefalee, febra moderată, necroză, reacții alergice până la anafilaxie.

Necroza este cauzată de injectarea unor medicamente care provoacă necroză aseptică tisulară (sindromul Nicolau), precum clorura de calciu. În aceste situații, la locul injectării poate apărea o durere severă imediată, decolorare lividă a pielii, urmată de eritem, edem, căldură locală inițial dură, apoi moale ca un abces, cu dezvoltarea gangrenei de țesut muscular. Dacă este depistată precoce, se infiltrează local lidocaină. Dacă s-a format zona de necroză, este necesar un bandaj subțire pentru a preveni infecția ulterioară, iar dacă necroza este mare, poate fi necesară o incizie.

Anafilaxia este o reacție sistemică de hipersensibilitate care se dezvoltă atunci când pacienții sunt expuși la un antigen specific la care au fost sensibilizați anterior. În literatura științifică medicală au fost citate cazuri de anafilaxie la administrarea intramusculară de Midazolam și Diclofenac manifestată prin panică, neliniște, anxietate, frică erupții cutanate, urticarie la nivelul extremităților superioare și inferioare, precum și angioedem al feței și limbii, eritem, edem Quincke.