Vaccinul antihaemophilus influenzae tip B (HiB)

Vaccinul antihaemophilus influenzae tip B (HiB) este inclus în programele naționale de imunizare ale peste 170 de țări din întreaga lume, astfel  că în multe dintre statele civilizate, incidența infectării este foarte mică.

Vaccinarea antihaemophilus influenzae tip B (HiB) la copii

Vaccinul împotriva Haemophilus influenzae tip B se administrează intramuscular conform Schemei Naționale de Imunizare, la două, patru, șase luni și la un an. Dozele multiple se explică prin faptul că organismul copilului nu este capabil să dezvolte anticorpii care să lupte cu această infecție dintr-o singură încercare. (1) Odată însă administrat numărul complet de doze, imunitatea împotriva HiB este foarte ridicată, peste 90%. (36)

Vaccinul HiB, de natură inactivată, a fost aprobat în anul 1987  în formula în care se distribuie și  astăzi.
Trebuie reținut că după infecția și vindecarea infecției cu HiB a copiilor cu vârste sub 2 ani, e necesară repetarea vaccinului, pentru ca protecția să fie asigurată. (36)

Efectele adverse provocate de vaccinarea HiB sunt foarte rare și în orice caz, minore: înroșire și senzații locale de durere, la scurt timp după vaccinare. Posibilitatea de a dezvolta boala însăși în urma vaccinării este nulă, pentru că vaccinul conține doar o parte din bacteria haemophilus influenzae B. (36)

Ca și în cazul altor vaccinuri, nu este recomandat celor care au manifestat anterior alergii la vreunul din ingredientele conținute de vaccin, cât și celor bolnavi grav din alte cauze, fiindu-le recomandată amânarea imunizării (pentru ca sistemul imunitar să poată răspunde corespunzător noilor antigeni introduși prin vaccin).  Similar, vaccinul nu ar trebui administrat nou-născuților sub 6 săptămâni. (36)

Vaccinul HiB este disponibil pe piață  adesea împreuna cu vaccinul DiTePer sau cu cel antihepatita B, sub mai multe denumiri comerciale: ActiHIB, AMC, HbCV, Hibest, Hibrix, HibTITER, OmniHIB etc.

Infecția cu haemophilus influenzae  tip B

Haemophilus influenzae B  afecta, la începutul anilor 2000, peste 8 milioane de oameni anual, cazuri din care peste 300.000  se soldau cu decese în rândul copiilor , notează Organizația Mondială a Sănătății (OMS). (37)
Bacteria de cinci tipuri diferite. Tipul B este însă cel mai întâlnit și cel mai agresiv, fiind responsabil pentru 95% dintre tulpinile infecțioase.
Bacteria HiB se răspândește pe calea aerului, de la persoană la persoană, prin contact direct ori prin intermediul strănutului și tusei. Odată contactată se localizează de obicei în gât, însă poate înainta și spre plămâni, ori chiar să  ajungă în sistemul circulator, cauzând infecții foarte puternice.(36)

Perioada sa de incubare, după care devine simptomatică, este de doar câteva zile. Simptomele diferă în funcție de  zona în care se localizează infecția și bolile pe care le produce.

Cea mai frecventă afecțiune pe care o provoacă HiB este meningita (în aproape 60% din cazuri), o infecție localizată la nivelul meningelui (foița care învelește creierului), care în 2-5% din cazuri este fatală. Meningita se manifestă prin febră, gât înțepenit, precum și prin încentinirea proceselor mintale.
Boala lasă uneori urme chiar și după vindecare: aproape 30% dintre persoanele care au suferit de meningită rămân oarbe, surde sau cu retard mintal.

Atenție! Meningita poate fi cauzată și de alți patogeni decât HiB, de aceea vaccinarea antiaemophilus influenzae tip B nu garantează o protecție 100% împotriva acestei boli. Protecția împotriva dezvoltării meningitei este asigurată doar din punctul de vedere al expunerii la bacteria HiB.  (36)

Despre meningita bacteriană acută, puteți să vă informați în detaliu accesând acest articol.

O altă posibilă urmare a infecției cu haemophilus influenzae tip B este epiglotita, o afecțiune care duce la blocarea căilor aeriene, care poate fi letală. Citiți mai multe despre epiglotită.

Alte posibile localizări ale infecției cu bacteria HiBN sunt: pneumonia, infecții ale pielii, oaselor, sângelui, inimii și ale traheei. (36, 37)

Diagnosticul infectării cu HiB se face, de regulă, prin prelevarea de sânge sau de lichid spinal. În cazul în care infectarea este depistată, se recurge de regulă la administrarea antibioticelor, care reușesc de regulă să țină sub control boala. Totuși, în 6% din cazurim, mai ales atunci când copilul suferă de meningită, infecția poate fi letală. (36)