Tulburarea Afectiva Bipolara (Partea II)

Salutare tuturor.

Pentru cei care intra pe acest subiect de discutie pentru prima oara ii rog respectuos sa treaca in revista mai intai posturile din vechiul thread "Tulburarea Afectiva Bipolara (Psihoza maniaco depresiva)" - care poate fi gasit la pagina 4, pentru a evita aglomerarea prin postari repetitive si intrebari la care s-a raspuns deja. Consider ca daca cineva este interesat cu adevarat de aceasta tulburare atunci cu siguranta va dori sa se documenteze si sa parcurga tot ce s-a scris in legatura cu acest subiect pe forum.

Va multumesc anticipat.

Cu sinceritate,
Adrian

Mai ia cineva Abilify (aripiprazol)? La mine parca nu ajuta. Din contra. Ma simt tot mai deprimata. E drept, nu mai am starile de hipomanie, dar parca sunt o leguma. Oare viata asta sa fie o lupta continua?
Ce ziceti, un medic ar experimenta pe propria piele tot ce luam noi? Sunt prea deprimata ca sa continui. Maine merg la medic si voi cere antidepresive.

Sotia mea e diagnosticata din anul 2000 cu tulburari afective bipolare. A luat in decursul timpului Rispolept, care ii produce agitatie motorie la scurt timp sau la doze mari si Zyprexa (olanzapina) cu care se impaca mai bine, cu exceptia la "pachetul" de efecte secundare (ingrasare, somnolenta, scaderea libidoului etc). A avut perioade de timp cand a stat numai pe medicatia de intretinere - Convulex - alternat cu Carbamazepina. In ultimii ani s-a ameliorat situatia, nemaifiind nevoie de spitalizare. Din pacate odata cu venirea acestei primaveri timpurii si factorilor agravanti (stress cu sefa la servici, prietene mincinoase) a intrat de vreo 3 saptamani din nou in criza de expansivitate. Initial am sperat sa o trecem prin somnifere... pentru ca la inceput era doar problema insomniei si a luat Rivotril care a ajutat-o mult sa doarma. Daca nu ar fi aparut factorii de stress mentionati mai sus, poate am fi trecut cu bine... dar dupa ce in aceeasi zi a tipat sefa la ea si e in pericol sa piarda locul de munca, s-a agravat situatia si psihiatrul a trecut-o pe Zyprexa 5mg seara si a marit si doza de Convulex - 300 mg dimineata si 600 mg seara. Starea ei de ingrijorare din cauza locului de munca nu o lasa sa se odihneasca cum trebuie in concediul medical si psihiatrul a "simtit-o" cam prea vesela si considera ca Zyprexa nu mai isi face efectul... Sincer cam asa se pare... azi a adormit tot cu Rivotril pana la urma, ca fara abia a inchis ochii 2 ore pe noapte. Psihiatrul a spus ca ar vrea sa o treaca pe minunea asta de Abilify si dupa ce am citit ce ati scris mai sus... nu prea imi place ideea... ca am mai avut-o pe sotia ca o leguma acum cativa ani cand i s-a dat prea mult Rispolept de nu mai stia de ea. Am inteles ca ar mai fi sansa cu Lamotrigen (Lamictal)... dar nu inteleg.. asta nu e antipsihotic... nu mai spun ca acest medicament e compensat numai pentru epileptici... asa ca ar fi bine sa devin eu epileptic intre timp... ca asa e in Romania. Si da... dupa unii psihiatrii ar dopa la bolnavi pana e leguma si atunci "nu mai e problema"... dar nici viata aia nu e...

Glady: am vazut ca mi-ai raspuns la episod maniacal indus si iti multumesc. De atunci mi s-a schimbat diagnosticul in tulburare afectiva bipolara.
Cu tot tratamentul luat nu ma pot lauda cu sanatatea. Am momente cand sunt agitata si agresiva verbal, apoi regret, dar uneori este prea tarziu. In paralel cu asta am si cate un episod depresiv atat de violent as spune, incat ma gandesc chiar si la moarte. Noroc ca imi trece repede, apoi zac, nu mai sunt buna de nimic..

Spuneam ca imi trece apoi o iau de la capat.
Voi, ceilalti cum va mai simititi?

Cum se simte sotia mea? Pai o intreb acum si imi spune despre ea ca "este o persoana careia nu ii place sa se certe, din cauza aceasta acumuleaza frustrari pentru ca tine supararile pentru ea in loc sa le spuna altora si mai ales celor care o supara. Din cauza asta ajunge intr-o stare tensionata si la un moment dat explodeaza. Pentru ca nu vrea sa fie rea, atunci apare din interiorul ei si o parte buna religioasa care doreste sa mearga la biserica si sa comunice cu prietenii. Medicamentele stabilizatoare de dispozitie o ajuta sa iasa din aceasta situatie in 2-3 saptamani numai ca daca continua prea mult cu aceste medicamente, devine deprimata. Ce o ajuta f mult este in primul rand ca poate discuta orice cu sotul ei (adica cu mine sic!), in al doilea rand sa aiba o relatie buna cu familia si prietenii, vazand la acestia partile bune si mai putin bune si atunci cand este cazul, ajutor specializat - psiholog, psihiatru si sa gaseasca o preocupare prin care se regaseste, se simte utila".

Robymat, multumesc pentru precizari. Este dificil sa traiesti cu o persoana cu aceasta boala in zilele cand este in criza, mai ales faza expansiva. Imi vine sa ma catar pe pereti :)) Noroc ca in cazul sotiei mele este vorba de cateva zile pe an, poate vreo 2 saptamani si apoi totul este bine. Ar fi aiurea sa judeci un om pentru cateva zile pe an in care este altcineva. In perioada cand este depresiva (iarna de obicei) e mai usor pentru mine, dar mai greu pentru ea. Dar si atunci e greu sa o vad cum plange si e trista FARA NICI UN MOTIV. Adica nu exista logicain asta... nu ii lipseste nimic esential. Alti oameni "normali" nu inteleg asta si ii spun ca "de ce nu face un efort de vointa". Adica isi inchipuie ca e un moft al ei si ca se incapataneaza sa fie asa. Eu inteleg ca e de la boala. Doctorii spun ca e un "dezechilibru chimic". O fi... dar de ce este? Nu se stie... Atunci si ei ii vin idei de sinucidere... gen sa se spanzure (cel mai des), dar si sa se arunce de undeva... pastile etc... Ma bucur ca nu a facut totusi nici o tentativa. Am intrebat-o de ce (in zilele ei bune discutam totul "la rece" si analizam toate aspectele bolii pentru a o intelege si anticipa) si mi-a spus ca NU STIE DE CE VREA SA SE SINUCIDA. Adica asa ii vine sau uneori se simte inutila. Asta mai ales a suferit in perioada cat a trait cu fostul ei sot, care a parasit-o pana la urma. Mi-a povestit ca acela ii reprosa orice pana o facea sa se simta ca nu e buna la nimic (treburi in casa, gatit etc). Si parintii ei (foarte protectori) i-au cam indus aceeasi stare prin "supraprotectie si control". In urma discutiilor pe care le-am avut cu sotia deseori pe aceasta tema, situatia ei s-a ameliorat. Nu a mai fost spitalizata din anul 2005 si iarna aceasta care a trecut a fost singura (din 2000) in care nu a mai fost deprimata. Din pacate in aceste zile cand va scriu, ea se afla in faza expansiva... inca e mult mai bine decat in trecut, dar nu e usor. Chiar si in zilele cand e bine, ea ma sperie cu cate o "gluma" de genul vede vreun snur, cravata, esarfa etc. si imi spune "cum ar fi sa ma spanzur cu asta?"... dupa care trece peste asta ca si cum nu ar fi existat acesta idee in context.

Esti un om deosebit Glady si ma bucur afland ca exista si astfel de oameni, iar sotia ta este fericita ca te-a gasit.

Multumesc Robymat pentru frumoasele aprecieri si cuvintele de lauda. Si tu esti un om deosebit si o sa iti spun si de ce. O sa iti incep prin a iti spune ce am inteles eu din toata problema asta discutata la acest subiect pe forum. Specialistii apreciaza tulburarea afectiva bipolara ca fiind o boala psihica SEVERA, uneori asociata cu schizofrenia, care are deja un renume peiorativ. Cine aude asa ceva, (publicul larg, mai ales in Romania) se gandeste la tot ce poate fi mai rau si adauga automat eticheta de nebun fara sa gandeasca prea mult, adaugand dizabilitatii un HANDICAP SOCIAL. Adevarul este ca aceste boli lovesc in special oameni inteligenti, care insa sunt mai sensibili la energiile emanate de oamenii cu care intra in contact si de "mesajele" fenomenelor din jur. Aceste boli au nuante foarte diferite si deterioreaza personalitatea individului, dar NU in aceeasi masura, adica la unii mai mult si la altii mai putin. Deci nu orice bipolar sau schizofrenic este la fel de bolnav. Chiar si asa, descoperirea antipsihoticelor atipice a ajutat mult si numerosi bolnavi pot duce o viata aproape normala. Dar aceste medicamente actioneaza in sensul ca trateaza efectul si nu cauza. De aceea nu exista vindecare, ci doar ameliorare. Eu am remarcat la persoanele care sufera de aceasta boala (am fost in Canada la intrunirile unui grup de bipolari pentru ca am cautat sa inteleg aceasta boala, sa imi pot ajuta sotia) cateva trasaturi comune. In primul rand sensibilitatea emotiva excesiva, in al doilea rand o IMAGINATIE debordanta si de asemenea FRICA, ce pare a avea un rol important in declansarea crizelor. De ce nu se imbolnavesc de obicei de aceasta boala oamenii fara prea multe pretentii de inteligenta? Tocmai ca acesti oameni nu au prea multa imaginatie. Capacitatea de a dezvolta o imaginatie bogata este un DAR cu care ne nastem. Si acum ti-am spus Robymat de ce esti deosebita, ca si ceilalti care au foarte multa imaginatie si deci un potential creativ aparte. Problema e ca acest surplus de imaginatie dauneaza daca nu este tinut sub CONTROL si canalizat spre creativitate, cum ar fi arta, stiinta sau chiar si religia (aici ar fi multe de spus si deviez de la subiect). Controlul imaginatiei consta nu numai in a o limita, filtra, "dilua" (ceea ce se realizeaza cu ajutorul antipsihoticelor), ci si in aceea ca dupa ce se iese din criza sa se recurga la un tratament de EDUCARE a gandirii in sensul de a controla aceasta imaginatie care depaseste ceea ce e considerat "normal". Eu cred ca bolnavii de bipolar se sperie de acest surplus de imaginatie si frica este motorul care ii arunca in criza. Imaginatia trebuie acceptata asa cum este, chiar daca nu e usor si poate fi invinsa daca se invinge frica. Spre exemplu daca cineva "vede" o fantoma, un demon, un inger... ar fi bine sa il picteze, sa scrie o carte, o poezie despre asta, sa compuna o muzica, fiecare dupa talentul lui si nu sa ii fie frica. Si mai ales sa aiba grija sa nu spuna la toti despre asta, pentru ca oamenii nu sunt pregatiti sa accepte imposibilul. Cred ca e bine sa se poarte o "MASCA" pentru ca aceia care nu stiu decat sa faca misto etc. sa nu aiba ocazia si astfel sa raneasca. Toti oamenii purtam "masti" care ne ajuta sa nu fim vazuti asa cum suntem sau chiar noi sa nu ne vedem asa cum nu dorim. Dar cei bolnavi de bipolar am impresia ca nu folosesc aceste "masti" si atunci isi lasa descoperit sufletul si nu e bine. Dupa ce se obtine controlul imaginatiei, e momentul ca sa incercati sa gasiti si alte interpretari LOGICE ale sentimentelor create de aceasta imaginatie. Adica sa dati sansa la o explicatie mai simpla si mai putin dramatica a ceea ce se intampla. De ce spun asta? Pentru ca de obicei ADEVARUL este cu mult mai simplu decat ni-l inchipuim noi. Cred ca un bun psihoterapeut, psiholog poate sa ajute in INTERPRETAREA acestor fenomene, emotii, imaginatii care declanseaza crizele. Cel putin asa vad eu lucrurile. Subliniez ca nu sunt un specialist in domeniu si tot ce am scris mai sus se datoreaza IMAGINATIEI mele pe care o detin sub control, desi ar vrea ea sa ma sperie. :) Cat despre faptul ca sotia mea este fericita cu mine, Robymat, iti spun ca si eu sunt fericit ca am gasit-o, chiar daca nu e perfecta, pentru ca nici eu nu sunt perfect si la o adica ea este "si frumoasa, si desteapta si devreme acasa". Si stii de ce asta? Pentru ca boala asta face pe cei care o au (majoritatea) sa fie mai buni la suflet si modesti pentru ca se simt in inferioritate. Si doar se stie ca "o LADY trebuie sa fie modesta". Asa ca eu sunt cel care am castigat mai mult decat am pierdut prin faptul ca trebuie sa ii suport problemutele in zilele dificile. Numai bine va urez la toti de pe acest forum si sa reusiti sa controlati boala!

Ceea ce ai scris tu este atat de frumos incat mi-a incantat sufletul!
Si asta nu pentru ca ai scris despre mine ca sunt o persoana deosebita, ci pentru ca mi-am adus aminte ca uneori, in perioadele mele depresive imi trecea asa, cate o idee prin cap, luam pur si simplu un pix si o foaie de hartie si scriam, fara sa ma gandesc ca ma ajuta la ceva, vroiam pur si simplu sa nu-mi uit ideea care mi se parea extraordinara.
Problema mare este insa cand depresia se accentueaza, scapa de sub control, iti doresti moartea, automutilarea, etc.Te abtii si atunci, eu de cateva ori am plans in nestire, am mai ajuns si pe la urgente pentru cate un calmant.
Si mai este si perioada maniacala cand canti, asculti muzica, dansezi, razi, cat de fericita am fost atunci!...Norocul meu ca eram in week-end si n-am avut nici o opreliste...Apoidevii din ce in ce mai agitat, mergi din nou la doctor si ciclul se repeta. Cel putin eu asa am patit.
Intr-o perioada atat de scurta de la debutul bolii am trecut prin atatea, incat mi-ar trebui pagini intregi sa scriu ce am experimentat, pt ca, da, simt uneori ca cineva, o forta nevazuta face experiente cu mine, ma pune la incercari la care eu trebuie intr-un fel sau altul sa le fac fata. SI va trebui sa le facem cu toti fata! Indiferent cat de greu este, ne mai impiedicam, mai cadem, dar musai trebuie sa ne ridicam cat mai repede!
Ma opressc aici deoarece se inserereaza si odata cu inserarea devin tot mai depresiva si anxioasa. Curaj si mie si voua!

Robymat, sa stii ca exista ceva bun in orice lucru rau. De asemenea sunt sigur ca poti sa faci multe lucruri bune si sa gasesti o preocupare care sa iti alunge gandurile negre. Nu se poate sa nu fie ceva care ti-ar placea sa faci si sa nu poti sa aloci din timpul liber in acel scop ca sa mai uiti de probleme. Cauta sa comunici cu cei care au gusturi asemanatoare cu ale tale, idei asemanatoare si nu se poate sa nu iti faci si ceva amici, poate chiar un prieten intim si sa ai o familie a ta. Incearca sa te iubesti un picut mai mult si sa ai grija de tine, de ceea ce crezi ca ti-ar place sa faci, sa imbraci, sa mananci... nu ezita sa te rasfeti un pic si ai sa vezi ca se imbunatateste si dispozitia. Priveste catre cei care o duc mult mai rau ca tine si totusi nu isi fac atatea probleme. Accepta viata asa cum e si TRAIESTE-O tocmai pentru ca intr-o zi oricum murim. Mie asta imi da putere, pentru ca nimic nu da mai multa putere decat ideea ca nu ai nimic de pierdut. Adica ce ai de pierdut in a te ancora in prezent si a trai viata, macar din curiozitate pentru ca dupa ploaie vine soare si tot asa...

Da, foarte frumos obiectat punctul tau de vedere, Glady.
Ai toata stima mea pentru atitudinea ta pe care ai adoptat-o in ceea ce priveste pe cei cu aceasta afectiune.

Uneori ma surprind zambind la anumite lucruri pe care le citesc aici pentru ca imi aduc aminte exact de ceea ce am trait si eu cu multi ani in urma: depresii severe, un gand de tenativa, maniile exacerbate, internarile, certurile, efectele secundare (pacatoase in cazul rispoleptului), luarea in greutate sau scaderea libidoului..
Pana si sedintele la psihoterapeut acum ma amuzau, cand trebuia sa imi notez visele sau indiferent de ceea ce imi trecea prin cap, notam deoarece imi puteau fi de folos in tratarea bolii.

Revin cu un sfat tuturor care cititi:
Va recomand cu multa caldura sau mai bine zis va rog sa nu mai pierdeti timpul si incepeti sa procurati Litiu (Carbonat de ltiu). Pentru cei cu tulburarea bipolara este de un real folos si nu are nici un efect secundar major. La ora actuala, Litiul, combinat cu valproatul de sodiu si olanzapine sau seroquel, devine cel mai eficient tratament posibil care are rezultate vizibile pe termen lung.

Mult succes tuturor si s-auzim de bine.

Sanatate,
Adrian.

Robymat, esti la inceput si, ca orice "inceput", este greu.
In timp vei reusi sa iti stapanesti boala, sa iti tii emotiile in frau, sa iti controlezi starile, sa recunosti imediat simptomatologia unei eventuale depresii sau manii si vei vedea ca, invatand din fiecare episod in parte (care nu seamana deloc unul cu altul) vei ajunge un adevarat maestru in a remarca orice modificare a starii tale de afect.

E ca si cum dai un impuls unui pendul, acesta oscileaza si oscileaza dintr-o parte in cealalta dar in final se opreste si se stabilizeaza intr-un echilibru perfect.

Multa sanatate si echilibru interior.
Adrian.

Adrian Daca vrei sa scrii cartea ta si sa-i ajuti cu adevarat pe altii, iti dau un sfat: vindeca-te si apoi povesteste-le si celorlalti cum ai facut! Sfideaza astfel tot ce spune lumea medicala despre boala ta. Nu exista boala incurabila! Omul este puternic daca isi foloseste cat mai mult din capacitarea cu care a fost inzestrat. Probabil stii ca noi folosim cel mult 5% din capacitatea creierului. Restul pentru ce este oare? Nu cumva in restul de 95% sta si forta de a ne vindeca atunci cand e nevoie? Spui la un moment dat ca "nu exista miracole". Schimba-ti gandurile! Doar asa pot intra miracolele si in viata ta. Tot tu spui: " daca doctorii specialisti nu reusesc sa ma vindece, cum ar putea mersul la biserica si mataniile sa o faca". Nimeni nu vindeca pe nimeni. Singuri ne-am imbolnavit, deci singuri putem sa ne vindecam.Nu trebuie sa crezi 100% in medicina si specialisti. Toti sunt limitati. Cauta vindecarea si pe alte cai si vei fi surprins de ce poti afla. Nu uita ca suntem atat corp fizic si minte, cat si spirit. Cand unul sufera, intregul corp sufera. Te vad dornic de cunoastere. Studiaza mai mult despre medicina alternativa, latura energetica. Afla despre metode de vindecare cu ajutorul energiei. In lume sunt clinici unde oamenii se vindeca numai folosind aceste metode iar la noi, din pacate, nici nu s-a auzit de asta. Este atat de trist sa vad cati sufera din lipsa de cunoastere! Accepta ca exista leac pentru orice boala si il vei afla. Daca noi nu stim despre un anumit lucru, nu inseamna ca acesta nu exista. Citeste despre vindecarea prin meditatie si vei ajunge sa accepti la nivel mental ca, daca altii au reusit asa, oricine poate sa o faca. Tine minte un lucru: nici o mie de carti nu valoreaza cat experienta practica. Te poti vindeca pe aceasta cale, depinde doar de tine daca vei avea incredere sa pasesti pe ea. Binenteles ca mesajul meu este valabil pentru oricine! Va recomand sa cititi cartea "De la medicatie la meditatie " de OSHO, editura Mar. Succes!

Buna ziua celor prezenti! glady, ma intereseaza urgent parerea ta in privinat urmatorului caz ( mi-ar de extrem ajutor si parerea unui medic ) : prietenul meu, diagnosticat ca maniaco-depresiv aproximativ in anul 2002 - atunci nu eram impreuna, a intrat in manie acum aprox 1 saptamana. intrerupsese, nu stiu de cand, din proprie vointa, fara sa spuna nimanui, tratamentul cu litiu si l/a reluat acum cateva zile sub supravegherea mea. dar. din pacate, de-bia a avut timp sa ia 2 sau trei zile litiu si o zi carbapazepina. de sambata a plecat de-acasa, cu un cutit, in stare de alienare - spunea ca este Isus... altele asemenea, stii despre ce vorbesc. doctorita care ii stia starea, l-a vazut vineri seara, la ea acasa, si mi-a zis ca e grav si ca trebuie sa ia litiu de 2 ori pe zi si carbamazepina de trei ori. de sambata seara nu stiu nimic de el, cred ca innebunesc si eu...

-.va rog, sunt, efectiv, disperata, am nevoie de un ajutor!!!!

maytrei1984, in primul rand, daca nu reusesti sa dai de el sub nici o forma si avand in vedere starea lui, ar trebui cat mai curand sa spui la politie ca sa il poata ei cauta. Sa le spui tot ce crezi ca ii poate ajuta ca sa afle de el. Povestea cu Isus, din pacate imi este cunoscuta, deoarece si sotia mea in faza expansiva are idei asemanatoare. Se pare ca religia are un impact special asupra bolnavilor psihic. Ce pot sa spun, fara sa fiu medic, este ca dupa cate stiu tratamentul cu Litiu este dur, in sensul ca exista antipsihotice ATIPICE si Litiul daca e luat in supradoza, devine mortal. De aceea eu spun ca daca reusesti sa il recuperezi pe prietenul tau, convinge-l sa incerce si alte medicamente... alt psihiatru... inteleg ca el nu are incredere in tratament.

buna. vreau sa intreb daca aveti cunostinta de pacient bipolar care a facut atac cerebral ischemic. m-ar interesa informatii despre cum a decurs recuperarea.
cineva apropiat a facut asta in anul trecut.
eram cat de cat in cunostinta de cauza despre tulburarea bipolara (de cativa ani lua doza de mentenanta de olanzapina, primavara/toamna avea episoade controlabile -si in functie de expunerea la stress - o data cam la 2 ani o internare).
acu recuperarea post AVC implica o medicamentatie, sunt urmarile AVC-ului de luat in considerare/tratat; insa cum e intrata si intr-o faza depresiva, medicamentatia pentru depresie indicata de medicul psihiatru de cateva zile am observat ca ii diminueaza progresul facut de dupa AVC, incat medicul neorolog momentan ne-a recomandat sa oprim partial medicamentatia anti-depresiva.
mi se pare asa un caz complicat...ma gandeam ca ar trebui sa mai cerem alte pareri, fiindca nu merge asa bine in ultimele saptamani. stiu ca fiecare din medicii care au consultat-o pana acu are bunavointa, insa pentru cazuri din astea cred ca mai trebuie un supra-specialist care sa coordoneze toate directiile; sunt aproape 4 luni de la AVC, si vreau sa sper ca se poate o recuperare post AVC si in cazul asta.

cine are informatii despre sindromul personalitatii borderline?

ce nu inteleg- de ce acuzati atat de mult perioadele de depresie, spunand ca sunt insuportabile?
am suferit de depresie timp de 6-7 ani. de pe la 11-12 ani ma gandeam care e cea mai buna metoda de a ma sinucide. am ajuns sa fiu dependenta de starea depresiva, identificandu'ma cu ea. altfel nu stiam sa fiu, oridecateori incercam o stare mai normala ma simteam vinovata si reveneam la depresie, disperare, etc. desi am 20 de ani, am senzatia ca nu am varsta. am dezvoltat in ultimii 3 ani sindromul personalitatii borderline- am fost la medic, mi'a dat pastile, nu le'am luat ci le'am adunat si am incercat sa ma sinucid. dupa acest incident n'am mai atins pastilele. si totusi, acum sunt cat de cat bine. poti face un singur lucru- sa lupti, sa lupti pana la ultima picatura de putere din tine. sa lupti cu tine, sa iti educi mintea. nu e usor, dar alta cale nu e. eu nu mai pot sa ma las infranta, nu imi mai dau voie sa gandesc astfel. desi de depresie n'am scapat, revine in fiecare luna, nu stiu ce inseamna sa fii bucuros ca traiesti, totusi nu renunt. pt ca nu pot sa renunt. john nash si'a invins schizofrenia- deci, se poate.
nu spun ca de tulburarea maniaco-depresiva se poate scapa, dat fiind ca are cauze in genetica, dar cel putin se poate educa mintea sa gandeasca asa cum trebuie.

Tulburarile de personalitate general validate (DSM-IV) sunt urmatoarele:


tulburarea paranoida;
tulburarea schizoida a personalitatii;
tulburarea dissociala a personalitatii;
tulburarea borderline a personalitatii;
tulburarea histrionica a personalitatii;
tulburarea anxioasa (evitanta) a personalitatii;
tulburarea dependenta a personalitatii;
tulburarea anancasta (obsesiv-compulsiva) a personalitatii.

Exista si tulburari de personalitate partial-validate (tulburarea schizotipala, tulburarea narcisica si tulburarea emotional - instabila a personalitatii); tulburari de personalitate in curs de validare, (tulburarea depresiva si tulburarea pasiv-agresiva a personalitatii) si tulburari de personalitate controversate (schimbarea persistenta a personalitatii dupa o traire catastrofica si schimbarea persistenta a personalitatii dupa o boala psihica).

Ceea ce la varsta adulta numim tulburare de personalitate, la varsta copilariei este denumita tulburare de comportament, deci este improbabil ca diagnosticul de tulburare de personalitate sa fie potrivit inainte de 16-17 ani. Tulburarile de personalitate apar la adultul tanar, dar nu toate tulburarile de comportament ale copilariei devin tulburari de personalitate.

Tulburarea borderline prezinta trasaturi si manifestari clinice nespecifice, provenite din principalele arii nosografice ale nevrozelor, psihozelor si tulburarilor de personalitate. Aceasta tulburare a fost numita de-a lungul timpului sindromul de granita (intre psihoza si normalitatea psihica), stare de granita, caracter psihotic, psihoza de granita, schizofrenie pseudonevrotica (George Ionescu - "Tulburarile personalitatii").

Tulburarea borderline este ilustrata in plan clinic printr-un "pattern pervaziv de instabilitate a relatiilor interpersonale, a imaginii de sine, a afectelor si o impulsivitate accentuata" (DSM-IV).

Trasaturile caracteristice ale tulburarii de personalitate borderline sunt urmatoarele:


Intensificarea si versatilitatea relatiilor interpersonale: acestea sunt intense si trec rapid de la o extrema la alta;
Binomul dispozitional in raportul interpersonal: fata de aceeasi persoana, se poate manifesta o stare de admiratie nelimitata sau furie si rejectie;
Reactii impulsiv-agresive la incitatii minime, cu dezlantuiri agresive, incontrolabile;
Intoleranta solitudinii, care duce la disconfort si anxietate;
Sentimentul de vid interior (imensa plictiseala, zadarnicie);
Sentimentul inconsistentei si dispersiei identitatii.

Trasaturile facultative sau asociate ale tulburarii borderline sunt urmatoarele :


comportament imprevizibil;
acreditare afectiva exclusiva;
acte autodistructive repetitive.

Tulburarea de personalitate borderline poate prezenta numeroase complicatii, dintre care: episoade psihotice, simptome psihotice propriu-zise, episoade depresive majore, tentative de suicid, alcoolomania.

Credintele fundamentale ale acestor pacienti sunt: "nu detin control asupra mea" si "nimeni nu ma intelege", iar atitudinile de baza: "daca nu fac ceea ce doresc altii de la mine, ma vor abandona", "nimeni nu doreste sa fie cu mine, daca ma cunoaste cu adevarat" si "daca nu reusesc sa-mi controlez emotiile, este catastrofal".

Abordarea psihoterapeutica este esentiala in cazul tulburarii de personalitate borderline, dar trebuie remarcat faptul ca acesti pacienti sunt mai greu de tratat, datorita rigiditatii si negativismului lor. Ei prezinta probleme care se repercuteaza asupra tuturor sectoarelor vietii: profesie, dispozitie afectiva si relatii interprofesionale, iar gandurile lor automate sunt: "voi fi intotdeauna singur", "suferinta mea este intolerabila", "am gresit ca am avut incredere in aceasta persoana, care acum ma dispretuieste".

Se recomanda psihoterapie individuala intensiva, avand in vedere ca cei cu tulburari borderline sunt rezistenti la terapia de grup. Deasemenea, avand in vedere ca ca aceste persoane provin din familii instabile, tensionate, abuzive, este recomandabila si terapia de familie.

In urma studiilor efectuate, Pretzer si Fleming au elaborat in 1989 un ghid practic de terapie cognitiv-comportamentala pentru pacientii cu tulburari de personalitate.

sURSA TOPSANATATE.RO

Pentru Glady,

M-a impresionat mult cuvintele tale si faptul ca mai sunt si astfel de oameni iubitori pe lumea asta. Sotul meu a avut in urma cu cateva luni un episod psihotic, nu sunt prea bine informata despre aceasta boala dar fac tot posibilul sa o inteleg si sa-mi ajut sotul. Uneori am impresia ca nu fac suficient pentru el ca nu il ajut suficient pentru ca chiar nu stiu cum. El nu prea vrea sa vorbeasca de boala lui si nici de lucrurile tragice care s-au intamplat in urma acelui episod, iar eu nu stiu cum sa-l fac sa aiba incredere in mine. As vrea atat de mult sa-l pot ajuta mai mult dar nu stiu cum si de aici pornesc multe frustrari. Poate cu ajutorul lui Dumnezeu vom putea face fata pentru ca avem doi copii care au atata nevoie de tati...

Pentru andrusca13,

Scuze de raspunsul meu intarziat... abia azi am vazut ca mi-ai adresat personal un mesaj... sunt f ocupat zilele astea cu treburi in casa si am si examene de pregatit la facultate. Ceea ce pot sa iti spun este ca nu ai inca motive de ingrijorare atat de mari, deoarece e vorba de un singur episod si au trecut de atunci luni de zile. Ceea ce ma intriga mai mult este faptul ca ACUM te simti in imposibilitate de a-l ajuta. Sa inteleg ca ai anumite semne care te fac sa crezi ca va recidiva curand acel episod? Care sunt "lucrurile tragice care s-au intamplat" atunci? Oricum sa stii ca pentru a-l putea ajuta, trebuie sa ii castigi increderea si sa discutati "la rece" ce s-a intamplat atunci si ce se poate face pentru a preintampina sau ameliora o eventuala criza.

buna progr, si eu iau Abilify, pentru tulburare schizo-afectiva.
la mine are un efect ciudat: nu simt mai nimic, nici nu sunt vesela, nici nu sunt trista, sunt pe undeva la mijloc, si asta de 2 ani.
la inceput eram deprimata, asa am tinut-o vreo 6 luni, dupa care am ajuns la starea pe care ti-am mentionat-o
tu pentru ce iei Abilify?

Buna seara tuturor! - in privinta acestui comentariu, chiar astept orice parere (a unui medic psihiatru fiind cu atat mai binevenita)

Am scris acum ceva timp pe acest forum, ii multumesc celui care l-a creat si va felicit si eu, la randu-mi pentru felul in care traiti. Toti cei care au scris aici sunt oameni puternici, curajosi si inteligenti. Eu am intrat pe aceasta pagina pentru a afla mai multe ca urmare a unui tragic eveniment, posterior disparitiei iubitului meu am descoperit ca sufera de aceasta afectiune. Din pacate nici pana in acest moment nu stiu nimic de el, cautarea fiind cu atat mai dificila cu cat nu a plecat cu nici un act de identificare la el. Pe scurt, acestea sunt faptele :

Nu stiu exct cand anume am aflat ca boala de care sufera Paul este maniaco-depresie, tot ce stiu foarte clar este ca acest fapt s-a intamplat dupa momentul disparitiei lui (29 martie 2008, aprox ora 20:30). Cand l-am cunoscut eu pe Paul, in aprilie 2005, mi-a spus ca a avut la un moment dat o depresie ( a legat acest eveniment de perioada in care a fost student in Elvetia - 2 ani, la Facultatea Fribourg, una dintre cele mai bune facultati de Drept din lume). Mi-a spus ca a intrat in acea depresie ca urmare a mai multor aspecte din viata lui la acel moment, cele mai importante fiind :
- facturi peste facturi pe care le primea la domiciliu, care il faceau sa se gandeasca la eforturile familiei de a-l sustine financiar
- teama ca nu va putea face fata scolii si exeperientei de acolo in general
- faptul ca de Craciun a vrut sa vina in tara si tatal lui i-a zis sa ramana acolo si sa invete.
Post acest eveniment Paul n-a mai mancat, n-a mai vorbit si tatal lui a mers cu el acolo la spital, i-au spus ca il pot vindeca definitiv dar ca il va costa... o suma de bani consistenta. Parintii lui l-au adus in tara si Paul a ajuns in grija doamnei doctor Constantinescu Doina.
Eu am vazut-o de doua ori pe aceasta doamna. Familia lui Paul are o relatie aproape familiala cu dansa, in sensul ca o viziteaza de Sarbatori, iar Paul o ajuta sa-si rezolve problemele familiale. Sotul dansei e paralizat si Paul mergea des sa il ridice sau o ajute pe doctorita ori de cate ori aceasta ii cerea ajutorul ( mai ales pentru drumuri cu masina - nu foarte frecvente, totusi).

Acum cateva luni am gasit intr-o borseta a lui Paul un pumn de pastile rosii. L-am intrebat ce e cu ele si mi-a spus ca nu-i nimic deosebit. N-am dat importanta evenimentului, pentru ca m-a asigurat ca nu-i absolut nici o problema. Dupa ceva tipm (aproximativ o saptamana, o saptamana-jumatate i-am spus bunicii lui Paul ca avem cev aprobleme de comunicare eu si Paul si m-a intrebat daca isi ia pastilele). Ulterior am aflat ca Paul trebuia sa ia Litiu. Nu cunosteam seriozitatea acestui fapt. Apoi m-a nedumerit spre nelinistit faptul ca Paul a inceput sa fie hiperactiv, nu se putea odihni si totul a culminat cu afirmatia cum ca el e Mantuitorul. I-am povestit mamei lui, ea a zis ca si colegii ei manifesta simptome ale asteniei de primavara si a zis ca trebuie sa mergem la doamna Constantinescu (cea care il vindecase de depresie). Am mers cu Paul la doamna doctor acasa pe 28 martie, seara, in jurul orei 20:00. La sfarsitul intrevederii dansa mi-a spus ca Paul e foarte grav bolnav, fara sa-mi mentioneze si diagnosticul. Am intrebat ce e de facut si mi-a spus ca trebuie sa ia Litiu in continuare (aflasem cam de miercuri ca Paul trebuie sa ia Litiu - din pacate n-am avut inspiratia sa ma informez mai mult cu privire la acest medicament, in ce conditii se ia, de ce, etc., fiind ocupata cu scoala) si Carbamazepina. Litiu de 2 ori pe zi, dimineata si seara, iar Carbamazepina de trei ori pe zi. Am mers acasa, i-am spus lui Paul ca vom reusi impreuna, ca vom invinge acest obstacol si el a zis ca isi va lua medicamentele. Pe care le-a luat pana sambata seara, cand, la putin timp dupa, a spus ca el stie ca eu si doamna doctor vrem sa-l pacalim. Eu i-am spus ca nu, ca pastilele sunt pentru el, ca sa se faca bine si sa putem duce la indeplinire toate planurile. El a raspuns ca tot ce spun eu e de fapt invers de cum spun, a luat un cutit, a inceput sa tipe cum ca de ce nu am crezut in Sfantul Ioan Botezatorul, tipa, spunea ca tipa ca sa auda si vecinii. a spus apoi ca daca vine cineva, se omoara. Vorbea la fel de tare, energic, revoltat, a spus

: "-De ce n-ati crezut?
- Paul, sunt doar eu aici!
- Ba nu, sa auda si ei!
- Paul, de ce faci asta? Gandeste-te la Gabi ( sora mea mai mica)..
- Gabi a avut oricum o mie sapte sute de vieti deja pana acum
- Cere-ti iertare !
- Iarta-ma!
- Nu, spune, : Iarta-ma Mantuitorule!
- Iarta-ma, Mantuitorule!
- Esti iertata!
- Tu o sa scapi! O sa ma cauti patru ani. O sa fim fericiti dupa ce imi aduci capetele parintilor tai si parintilor mei. ( Era extrem de impresionat de credinta mayasilor, iar conform calendarului lor in 2012 va fi apocalipsa, in decembrie)

A spus inainte sa plece : " tu o sa vii cu mine", iar eu am raspuns " paul, eu te astept aici". "bine, lipsesc trei ore". Si-a cautat un fes (l-a revoltat putin ca are doar fesuri negre si a ales unul in cele din urma), in timpul asta m-am prefacut ca totul e normal, am aranjat ceva pe canapea. A spus " la revedere", eu nu l-am putut privi, mi-era prea teama, apoi a iesit. Era aproximativ 20:30. 29 martie.

Astept orice idee sau sfat. Va multumesc! Multa sanatate si intelepciune tuturor!

trebuie sa adaug ca nu am mentionat numele doamnei doctor cu vreo rea intentie, sunt sigura ca in fond, nu este vina nimanui ca lucrurile s-au petrecut asa. am scris numele fara a vrea sa directionez in vreun fel. probabil ca ceea ce s-a intamplat a fost surprinzator pentru toti cei implicati in acest eveniment, care, Doamne ajuta! sa speram ca se va rezolva cu bine. Nu stiu cum altfel as putea ajuta decat vorbind cu cei care poate inteleg mai bine aceasta boala. Eu de-abia acum o descopar, dar sper ca aceia dintre voi care simt ca ar putea sa ma ajute, o vor face.

o intrebare totusi : stiu care sunt factorii (in general) care "ajuta" la intrarea in stare de manie sau depresie. dar cum iesi dintr-o criza maniacala? se poate sa intri in remisie fara tratament? stiu cazul unei persoane care si-a pierdut memoria - nu si pe cea functionala, adica putea face absolut orice, doar ca nu avea avea idee cine este. A ratacit 9 luni pana a ajuns la TV, fiind recunoscut de fratele lui. Am citit despre acest caz in Readers Digest, e vorba de un barbat casatorit, din SUA. Jeff Ingram, 39 de ani. David Spiegel psihiatru la Universitatea Stanford spune ca aceasta a fost o " fuga disociativa" - o oprire a memoriei insotita de ratacire intentionata, departe de casa, pentru a fugi, se presupune, de un eveniment stresant. "Este probabil o combinatie intre factori de personalitate - unele persoane tind sa nu se confrunte cu problemele, alungandu-le din minte". Situatia nu este aceeasi cu a lui Paul, pentru ca el spunea ca are o misiune, legand aceasta misiune de 2012 si de ideea ca atunci va reveni, dar poate fi facuta o legatura vaga?. Nu stiu... voi ce parere aveti?

Ma gandesc atunci cand incerc sa inteleg povestea asta, cum e posibil sa dispara un om matur, in plin oras, la o ora normala, cu un cutit in mana, pus pe "propovaduit mantuirea" si nimeni sa nu stie nimic de el de o luna de zile si cum a ramas neremarcat din clipa cand a iesit pe usa? In ce jungla traim noi? Ma mai gandesc la cati tineri ajung sa dezvolte boli psihice pentru ca parintii i-au fortat sa faca "educatie inalta". Si ma mai gandesc la ce-o fi si cu obsesia asta cu "vine apocalipsa", atat de vehiculata, doar in ultimele cateva sute de ani... si uite ca nu vine cand "vrem" noi... si "semnele" si "profetiile implinite" etc... eu unul spun sa va linistiti. Cat despre intrebarea reformulata - "De ce se intra in criza de manie sau depresie? " Eu consider ca in cazurile patologice (deci atunci cand nu este o situatie considerata ca in ea orice om normal poate fi afectat si reactiona ca atare) se produce o exagerare a unui sentiment, a unei idei sau intamplari din cauza unei sensibilitati deosebite intr-o zona a creierului. Aceasta sensibilitate e cauzata genetic sau ca urmare a unei traume craniene sau boli care a afectat tesutul nervos sau in cazul cel mai frecvent si mai greu de observat, datorita unei "supraincalziri" a fibrelor de neuroni, "arderea" invelisului protector de mielina, datorita suprasolicitarii creierului in urma necesitatii de a gasi o rezolvare la o situatie stresanta. Zonele afectate produc "scurtcircuite" intre zonele din creier care in mod normal nu ar interactiona in starea de veghe (in somn, aceste interactiuni sunt normale si produc visele). E ca si cum lipseste o bariera, care la oamenii normali actioneaza ca o frana in luarea deciziilor, pentru ca oricum gandurile nu le putem stapani. Lipsa acestei bariere de control este cu atat mai sesizabila la oamenii cu imaginatie puternica, care au de "luptat" cu mai multe ganduri decat la ceilalti. Din pacate tratamentele actuale nu vizeaza cauza, ci un efect intermediar - inhibarea neurotransmitatorilor, fie ea si selectiva. In final, celora care citesc aceste randuri trebuie sa le precizez in caz ca au vreun dubiu, ca nu citesc parerea unui om de specialitate, ci doar parerea mea bazata pe intuitie si ceva "notiuni".

Si ca sa raspund si la intrebarea daca cineva poate iesi SINGUR din criza maniacala, cred ca e posibil, deoarece sotia mea a iesit. Pe atunci nu era sotia mea... si a plecat cu un grup la Taize (pelerinaj Franta), dar acolo, influentata de atmosfera... a luat-o razna... s-a crezut un fel de sora sora mai mica a lui Isus... a "botezat" preotii... si ei au luat-o in serios (parerea ei), ceea ce i-a agravat criza... apoi s-a despartit de grup care a urcat in turnul Eiffel... ea nu a avut bani... a inceput sa umble haihui... s-a pomenit in Italia pe la Tripoli... si deoarece a dormit pe o banca si-a revenit in sensul ca deodata si-a dat seama ca e seara... ca se afla intr-o gara plina de ciudati... ca nu mai e cu grupul etc... pana atunci nu avusese instinctul de conservare, fiind luata de "val". Desi i-a fost frica, a reusit sa se adune si sa ia un autobuz care a dus-o unde avea intalnire grupul si s-a reintegrat in el in Italia deci... si a ajuns acasa, pe cand parintii deja o dadusera disparuta ca nu mai stiau de unde sa o ia. Am discutat cu sotia despre ce a fost atunci si ea considera ca faptul ca a adormit pe o banca, i-a dat posibilitatea sa isi revina din expansivitate. Eu cred ca a avut noroc, deoarece in alte crize ea nu reusea sa doarma mai multe zile sau foarte superficial, chiar cu somnifere. Pe de alta parte, cred ca depinde de la caz la caz, de gravitatea bolii si de specificul ei. Pentru ca o criza maniacala a unui bipolar cred ca difera de una a celui bolnav de schizofrenie de pilda. Cred ca depinde si de conjunctura in care apare criza, adica de "mesajele" pe care le intalneste bolnavul in criza si de modul cum le interpreteaza. In concluzie eu as zice ca exista sanse ca un bolnav sa iasa singur din criza, mai exact sa aiba momente de luciditate, dar pe de alta parte, daca nu intervine nimeni si nici nu isi revine, situatia se poate doar agrava, parerea mea. Schizofrenia spre deosebire de bipolar are tendinta sa progreseze in sens negativ, pana la completa deteriorare a personalitatii. Oricum eu nu cred ca aceste boli se vindeca 100% vreodata. Am acest scepticism si considerentele mele. Dar de asemenea consider ca o combinatie dinamica si continuu reevaluata intre medicatie, terapie psihica si un mediu cat mai putin stresant pot oferi ameliorare foarte ridicata si o calitate a vietii aproape de normal, fara insa a ajunge vreodata la "ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic".

Permite-mi sa te contrazic un pic, Glady, fara pic de rea-credinta..
Stima mea fata de tine ramane acceasi.

Si acum:
1. Nu cred ca cineva a iesit vreodata COMPLET din mania odata declansata.
Spune-mi, te rog, "viitoarea" ta sotie de atunci era diagnosticata cu TAB sau a fost primul ei episod? Era in tratament deja sau ...?
Nu cumva era prima oara cand i s-a intamplat acest lucru?

Te intreb pentru ca in cazul meu, dupa primul episod psihotic (maniacal bineinteles), cand nu stiam ce se intampla, au trecut aprox. 3 luni pana au observat si s-au hotarat ai mei sa ma duca la un consult de specialitate.
Pot sa spun ca pana sa fiu diagnosticat am "iesit" din manie si depresie de mai multe ori, "SINGUR". Lucru cat se poate de fals. Aveam doar impresia si atat.
Asta pana cand organismul a slabit, dormeam maxim 3 ore pe noapte timp de cateva luni.. inainte de a adormi, pierdeam 2-3 ore meditand (cateva tehnici de respiratie yoga pt linistea mea, asa credeam atunci, ca imi sunt de ajutor) pana am ajuns la o "uzura" a creierului aproape ireversibila.

Asa ca iesirea din manie se petrece cu adevarat (doar parerea mea) numai sub supraveghere medicala, de obicei atent spitalizata.
Nu vorbesc de hipomanie, care este o stare de afect plina de exuberanta, plina de talent productiv, dinamism si creativitate care depasesc numai un pic normalitatea sau echilibrul obisnuit.
Majoritatea personalitatilor si geniilor din arta, ex. istorie, literatura, pictura, sculptura, matematica, fizica, chimie s.a., sunt "suspecte" de a fi avut repetate crize de hipomanie.
Este o stare frumoasa, care poate fi tinuta sub control dar care poate provoca si dependenta, manifestand tentatia de a "o cauta" (mai ales cand subiectul este deprimat) si a o provoca, a o chema, "a fi in ea", cu ea...
Stiu, suna prea plastic...dar asa simteam in pre-manie..
Mi-aduc aminte ca incercam sa raman hipoactiv si imi autoprovocam de multe ori stari premergatoare, cautam factori provocatori (in general excitanti) numai cu intentia de a intra in acea stare cat mai repede, sa scap de depresie cu orice pret..
Numai cine a trecut prin boala si toate fazele aceasteia stie despre ce vorbesc...bineinteles si apartinatorii deopotriva..
Cat despre delirul mistic, cum spunea o efervescenta autoare prezenta pe forum, si anume Anastasia Miu, l-am experimentat si eu...numai ca eu nu m-am crezut "mantuitorul", Ioan Botezatorul sau alti sfinti...aveam DOAR impresia ca acestia comunica cu mine si ma asigura ca ei exista... exista, dar doar in conceptia fiecaruia..
Atunci m-am bucurat, crezand ca iata, Mantuitorul vorbeste cu mine si ma asigura ca El exista si ca o sa vina sa NE mantuiasca.

De atunci il tot astept. :-)

Fiind o fire energica, dinamica si temperamentala, viram brusc (in max. 2-3 zile) in manii severe, spitalizate in final, insa fara vreo forma de violenta fizica sau verbala.

2. Citez din postul de mai sus al lui Glady:
"[Dar de asemenea consider ca o combinatie dinamica si continuu reevaluata intre medicatie, terapie psihica si un mediu cat mai putin stresant pot oferi ameliorare foarte ridicata si o calitate a vietii aproape de normal, fara insa a ajunge vreodata la "ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic"]".
Te rog sa ma crezi ca am zile, saptamani consecutive cand uit ca am aceasta boala.
In afara de momentul cand trebuie sa-mi iau "doza" de seara, nici macar nu exista momente care sa ma duca cu gandul la boala... asa se explica pauzele mele lungi si lipsa de pe forum..
Citatul tau de mai sus sustine TRATAMENTUL perfect si daca este urmat corespunzator, sansele sa redevii ceea ce ai fost sunt maxime.
Ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat nu are cum sa fie... In urma unei rani a unui organ uman raman cicatrici.
Cortexul nu face exceptie dar are puterea sa stearga amintirile care nu-i fac bine.
Asta face din creier cel mai complex organ care ar putea sa existe pe pamant intr-un organism.
Pana data viitoare, numai bine si nu va faceti griji prea mari: orice, intr-un final, trece.
Cu stima,
Adrian.

Buna Mihutu, si eu sufar de tulburare schizo-afectiva, de 3 ani fac tratament si de 1 an cu abilify. Totul a inceput acum 3 ani cand am avut un episod psihotic acut. Am avut halucinatii, credeam ca am microfoane in casa, ca sunt protejata de Dias si ca imi asculta telefoanele. Starea mea de acum e buna, am unele zile cand sunt trista si am atacuri de panica insa s-au mai rarit.Ma cam doare sufletul in unele momente si nu stiu ce sa fac cum sa trec peste ele.
Noapte buna tuturor!