Plecare copil la studii in stainatate imi este foarte greu si nu stiu ce sa fac

Raspunsul se afla in ceea ce ati afirmat deja: sa va gasiti drumul. Asa cum si fiica si l-a gasit. Prea multi parinti inteleg gresit ideea de parenting si se anuleaza pe ei ca persoane, odata cu venirea pe lume a unui copil. Sau, daca relatia cu partenerul de viata/sotul nu merge bine, de multe ori, celalat partener se "arunca" asupra relatiei cu copilul, sufocandu-l. Si cand copilul alege sa plece departe, parintele care a stat pana atunci in coasta lui, efectiv simte disperare, acel "si eu ce ma fac acum?", cand i-a plecat "obiectul muncii", copilul. A trai, gandi si simti in extreme, este patologic, iar dvs pare ca ati investit excesiv de mult efort si timp in relatia cu copilul, nu stim daca in forma de care el/ea avea nevoie, dar e clar ca asta a fost ce aveati dvs nevoie, de fapt. Din moment ce aceasta plecare normala din cuib, o priviti atat de greu si nu stiti ce sa faceti mai departe. Acum a venit momentul sa va ocupati mai mult de dumneavoastra. Sa va bucurati de libertatea de a experimenta lucruri noi, poate o limba straina, de a face excursii, de a cunoaste oameni, de a socializa, etc. Nu ne-am nascut doar sa facem si sa ingrijim copii, pana la moarte. Suntem fiinte umane, cu aceleasi drepturi si nevoi ca ceilalti.

E normal ca mamă să simțiți disconfort în momentul în care copilul e departe, acest lucru îl veți simți toată viața pentru că nu întâmplător se zice că un copil e legat de mamă prin cordonul ombilical chiar și după ce acesta a fost tăiat. Dar nu trebuie să exagerați. Spuneți că „este un copil extraordinar, vine in vacante, ma suna tot timpul” și asta ar trebui să vă facă fericită că ați făcut ce trebuie în educația copilul. Iar dacă ea poate funcționa independent e un lucru bun, pentru că mulți copii nu au rezistat departe de părinți și au renunțat la o carieră de succes. Asta ar trebui să vă facă fericită și gândul că-și poate realiza visul să vă dea aripi să puteți face ceva și pentru dvs. În general copiii copiază modelul părinților. Dacă ziceți că o iubiți, fiți puternică, preocupați-vă mai mult de dvs, faceți ceva ce vă place, fiți un model pentru fiică, în așa fel încât să-i dați forță în a realiza tot ce și-a propus.
Nu dați amănunte despre dvs.: ce vârstă aveți? dacă lucrați? mai locuiți cu cineva?
Din câte relatați pare o tulburare anxios-depresivă, dar un diagnostic sigur îl veți avea numai mergând într-un cabinet. Mergeți la o evaluare psihologică, continuați cu ședințe de psihoterapie până simțiți că ați depășit problema și apoi veți găsi resurse de a merge mai departe. Nu-i suficient să vrei, important e să și poți, iar momentan orice sfaturi ați primi, tulburarea de care suferiți v-ar limita posibilitățile de rezolvare. E ca și când unei persoane cu un sac de bolovani în spate i-ai cere să alerge. Cu ajutorul unui psihoterapeut veți depăși faza asta de neputință și veți găsi căi spre rezolvare.
Sunt convinsă că puteți. Succes!

Pai domnule xtreme07: de cand dau psihologii solutii?