lipsa de afectiune fata de copiii mei

Am o problema mai neobisnuita, dar nu am fost niciodata la psihiatru, desi sint sigura ca ar trebui: am 3 copii, de 10, 8 si 3 ani si nu ma pot apropia sufleteste nicicum de ei...Mai ales de baiatul meu(are 8 ani) pe care nu l-am dorit, a venit pe lume intr-un moment in care eram intr-o situatie foarte dificila (nu aveam unde locui, nu gaseam chirie)...nu numai ca nu ma pot apropia de el, dar citeodata simt ca il urasc de-a dreptul...Stiu ca suna oribil, dar asta simt! Si ma simt vinovata...A fost ce-i drept hiperactiv de la nastere, si asa e si acum; cind era bebe nu am avut nici o noapte in care sa dorm mai mult de o ora neintrerupt pina a implinit 2 ani.Din pacate cind avea 6 luni am fost nevoita sa ma intorc la munca pentru ca trecusem dintr-un concediu de maternitate in altul si trebuia sa "prestez" 6 luni de munca ca sa imi pot continua concediul, asa ca am trecut prin momente grele din cauza lui, de multe ori pur si simplu adormeam cu capul pe masa la serviciu...Nu m-a ajutat nimeni cu copiii, fetita cea mare avea 1, 6 ani cind l-am nascut pe el, iar sotul meu lucra numai de noapte iar ziua dormea.Asa ca am inceput sa il urasc pe copil din ce in ce mai tare, citeodata am avut chiar impulsul sa ii pun perna pe fata ca sa il fac sa inceteze cu plinsul continuu...Nu o data am vrut sa ma sinucid ca sa scap de oboseala! Mai mult decit atit:fetita cea mare, dorita si planificata, pe care am iubit-o enorm cind am nascut-o, a ramas neglijata total, pentru ca el imi solicita tot timpul si energia...si neglijata e pina azi, nu am putut sa ma bucur de momentele acelea mama-fiica pe care orice mama cred ca si le doreste...Niciodata nu am avut timp sa ii fac codite si costume de carnaval asa cum imi imaginam si imi doream, pentru ca el nici azi nu se descurca singur cu imbracatul, desi l-am tot incurajat sa fie independent, desi e destept...Asa ca diminetile mele sint un cosmar: niciodata nu am timp sa ma ocup de ea, ca el ma terorizeaza cu smiorcaielile lui...e dezordonat si aiurit si NU POT, oricit as incerca sa il iubesc...Mai mult decit atit, relatia cu fiica mea cea mare s-a deteriorat din ce in ce mai rau.e tare obraznica si nu ma mai pot apropia sufleteste nici de ea...Iar despre relatia dintre cei doi frati nu mai zic:ea il uraste atit de mult ca l-ar rani orideciteori ar putea daca am lasa-o...o deranjeaza tot timpul, ii strica lucrurile, ea e linistita si finuta, ar vrea sa se joace singura, e creativa, dar el este ca o furtuna in casa! Despre fetita cea mica pot sa spun ca e aceeasi fire agitata ca si fratele ei, nervoasa, nu suporta un refuz, tot asa de enervanta, dar parca am ceva urme de afectiune fata de ea, mai ales ca in momentele in care devine greu de suportat o ia sotul meu la plimbare...Sint din ce in ce mai nervoasa, am crize de nervi imposibil de controlat, provocate mai ales de baiat, de conflictul permanent cu sora lui mai mare, de agitatia din casa, de galagia continua...Cind sint numai eu cu fetita cea mare in casa, e raiul pe pamint! Amindoua sintem tacute si linistite, stam ore in sir una linga alta fara sa vorbim dar ne simtim bine amindoua...Nu imi doresc decit o viata linistita, dar e o utopie...Mi-e frica sa nu fac o prostie intr-o criza de nervi, caci efectiv nu ma pot controla, starea de nervi creste ca o furtuna de la un minut la altul, si dupa ce ma linistesc ramin cu o stare de depresie care dureaza si cite 2 zile...Stiu ca si copiii sufera, si mi-e mila de ei, dar nu stiu ce sa fac...Nu imi permit sa ma duc la un psihiatru bun, intr-un oras mare, iar la mine in oras...nu e cazul sa ma duc, ca ma duc degeaba! Daca i s-a mai intimplat cuiva asa ceva si ma poate ajuta cu un sfat, sau un medic sa imi spuna ce medicamente sa iau...sau ce sa fac, mi-ar fi de mare, mare ajutor! Multumesc anticipat!

Am uita sa spun ca relatia dintre sotul meu si baiat nu e grozava desi sotul meu il iubeste: adica efectiv il scoate din sarite cu prostiile lui! Tot timpul sare, topaie, strica ceva, sparge, isi baga nasul peste tot si pe ce pune el mina sigur poti sa iti iei adio de la obiectul respectiv...Niciodata nu stie unde ii sint cartile, caietele, hainele sint in fata lui si el urla si miorlaie "nu stiu unde mi-e..."Dar a luat numai medii de f.b.!
Din pacate si sotul meu e cam impulsiv, si cind face prostii il plezneste fara mila, citeodata nici nu intreaba ce s-a intimplat, doar il capaceste si copilul sufera efectiv de lipsa de afectiune, ca eu trebuie efectiv sa fac un efort sa il imbratisez, pur si simplu nu pot, parca e un strain, iar tatal sau in clipa asta il pupaceste si peste 10 minute urla la el sau il plezneste...Mi-e mila de el si mi-e ciuda pe tatal lui ca nu e cum as vrea sa fiu eu, adica calm si afectuos, ca sa suplineasca raceala mea fata de el! Stiu ca pare nedrept ce spun, sa pretind de la altul ce nu fac eu, dar eu pur si simplu NU POT, nu stiu daca cineva ma poate intelege, adica simt chiar repulsie la apropierea fizica fata de copil! Deci e clar deranjat ceva la mine la mansarda...Fetita cea mica inca mai suge la sin din cind in cind, desi are 3 ani, si am inceput sa am o repulsie si fata de apropierea fizica de ea, dar e legata de alaptare, adica nu suport s-o mai alaptez.Pe cind in cazul baiatului chiar din primele zile dupa nastere il luam in brate cu ciuda si fara sa simt caldura aceea pe care am simtit-o cind luam in brate pe fetita cea mare, ca parca ma topeam de dragul ei, abia asteptam sa se trezeasca s-o iau in brate! Pe cind la el il alaptam cu ciuda si abia asteptam sa il pun inapoi in patut, sa scap de el...Comentariul meu e cam lung, sper sa aiba cineva rabdare sa il citeasca.scuze! Mi-am spus oful care ma apasa de atitia ani...

buna mara
eu cred ca nu este drept ce ti se intampla dar daca nu faci nimic nici nu astepta vreo minune
ai facut un prim pas ca ai scris aici
eu nu sunt medic dar am si eu probleme si stiu ce inseamna sa suferi
sfatul meu ar fi sa mergi la un psiholog si sa ii spui tot ce ai scris aici
daca mergi la psihiatru precis o sa-ti dea medicamente antidepresive sau altele care dau dependenta
la inceput e de preferat sa iei ceva de la naturiste ca sa fii mai calma si mai linistita
daca nu merge -apelezi la psihiatru

si cred ca ar fi bine sa fie consultat si baiatul tau
este pacat ca o familie frumoasa sa traiasca in suferinta
ai putea apela in primul rand si la medicul de familie-daca ii spui tot ce ai scris aici sigur o sa te ajute si o sa te indrume la un medic care ar trebui sa te ajute in problema ta
si iti spun din proprie experienta ca ar trebui sa va schimbati comportamentul unii fata de ceilalti
de exemplu eu nu imi bat copilul si nici nu tip la el.eu vorbesc cu el si il fac sa inteleaga anumite lucruri
daca ii spun ca nu are voie sa faca ceva ii explic si de ce nu are voie.
binenteles ca si eu am alpicat asta dupa cativa ani (si eu l-am batut si am tipat la el si nu am ajuns nicaieri) dar acum e cu totul altfel
nici eu nu tip la el si nici el nu se smiorcaie sau sa ma faca cu nervii
al meu e un pic mai mare acum dar eu de mai multi ani aplic tehnica asta fara urlat si tipat -se pare ca da rezultate f bune.(cel putin in cazul meu)
stiu ca e foarte greu sa incerci sa schimbi ceva dar trebuie incercat
azi un pic, maine un pic si apoi apar si rezultatele

sfatul meu este sa nu mai amani
mergi la medicul de familie sau la un psiholog si ai sa vezi ca incet incet o sa se rezolve
dar fa asta acum pentru ca copii o sa creasca si mai incolo nu o sa mai poti schimba nimic si in plus de asta suferiti cu totii. mai incolo o sa fie mai greu si pt tine ca, probabil starea ta de sanatate o sa se deterioreze si o sa-ti fie mult mai greu
curaj si va doresc sa va rezolvati problemele.

http://www.efarma.ro/products.php?id=1050 este un calmant homeopat!
Poti incerca cu extraveral care e facut tot din plante!
Incearca sa ii faci un program copilului, ca la armata. la ora X te trezesti, la ora x mananci, la ora x mergi la scoala si la ora x te joci, apoi la ora x te pui la somn. Avand un program, poti sa iti organizezi si tu timpul.
Daca nu respecta programul il pedepsesti (dar nu prin bataie), daca il respecta il rasplatesti cu ceva (o prajitura, o ciocolata, o jucarie cu care sa se joace)
Este foarte greu la inceput dar cu timpul o sa realizeze ca nu are ce face si se va adapta, in plus o sa ii faca bine pe viitor, ca o sa fie organizat. Poti apela si la recompensa, daca isi face temele si e cuminte, etc. El face tambalaul acela pentru ca vrea atentie si afectiune. VB cu sotul tau sa iesiti la o partida de pescuit de ex. sau la padure intr-o duminca, fara ceva special (gratare, bere si altele) doar asa, sa va destindeti.
Apelati daca exista la socrii/parinti sa tina copilul pe perioada vacantei 2-3 saptamani (timp in care va relaxati)
Problema e si de la copil, dar si de la dumneavoastra.
Sunteti o femeie normala, insa trebuie sa va ganditi ca daca asa cum e acum nu merge, trebuie schimbat ceva. Copilul nu are de unde stii ce sa schimbe, dar o puteti face dumneavoastra. Nu va indopati de medicamente.
Nu sunt medic, nu am copii, dar eu asa as face in situatia dumneavoastra.
Responsabilizati si pe sotul dumneavoastra.
Si eu lucrez noaptea, Si eu am 2 servicii (unul in ture de 24 de ore si 72 liber, si celalalt zilnic 6 ore pe zi), iar pe langa asta imi renovez si pe acasa singur. Pentru asta o ajut pe sotia mea de cate ori pot. Astazi de ex. e duminica si am facut o ciorba de fasole, pt ca sotia e la serviciu pana seara, desi doar la 9 am ajuns acasa de la serviciul de ieri.
Daca se vrea se poate,
PS> am o bunica de 93 de ani nevazatoare, care pot spune ca de multe ori e ca si un copil.
Sanatate, si nu va descurajati. Totul o sa fie bine la sfarsit, daca nu e bine acum, inseamna ca nu e inca sfarsitul!

Multumesc pentru raspunsuri!

MaraMoldovan,
Cred ca ai probleme serioase. Prezinta-te de urgenta la un psihiatru si povesteste-i tot ce ai povestit aici pe forum. Nu este normal sa nu simti afectiune fata de copii si sa fi mereu nervoasa. Eu am tulburare afectiva bipolara si chiar si in cele mai proaste momente ale mele imi iubesc baiatul nespus de mult. Nici nu pot sa-mi imaginez cata suferinta este in sufletelul acela de 8 anisori.
Nici un medic nu poate sa iti recomande un tratament printr-un forum.
Sper ca nu te-am suparat.
Numai bine!

Nu, nu m-am suparat! Eu insami sint revoltata pe mine caci nu pot sa ma inteleg...si stiu ca am o problema grava si ca trebuie sa merg la psihiatru, dar dupa cum am spus, deocamdata nu-mi permit sa merg la unul bun iar sa ma duc la unul slab nu are rost, ar putea fi chiar periculos...adica nu-i pot permite oricui sa se joace cu mintea mea si asa fragila...ca discutam aici pe forum, e altceva! Am primit niste sfaturi bune, sa ii fac un program strict copilului, sa iau niste medicamente naturiste, etc, pe cind un psihiatru scormoneste adinc in mintea mea, pina la cauzele starii mele, si asta e o treaba de profesionist...ceea ce am sperat eu de fapt, scriind aici, a fost sa dau de cineva care se simte ca mine, dar a gasit cauza.o luminita de la capatul tunelului...sa imi dea un indiciu care sa ma trimita la motivele pentru care ma comport asa...sau poate doar am vrut sa imi spun oful, nici eu nu stiu...problema mea e mult mai stufoasa, de fapt...adica nu as putea spune ca iubesc, sau am iubit vreodata pe cineva, nici macar pe mine...e greu de inteles...
oricum, mi-a facut bine sa ma confesez, sicer, si multumesc tuturor celor care au incercat sa ma ajute.

Mara, te rog sa consideri mesajul meu intr-o maniera optimista.
Ai spus, si bine ai facut ca ai facut acest pas spre vindecare, lucruri care poate iti creeaza un sentiment cumplit de vinovatie-lipsa de afectiune fata de copii tai.

Mergi, te rog la un psiholog si discuta aceste aspecte cu el. Ceva, ceva serios nu este in regula!
Ori este foarte deprimata, ori foarte obosita.
Spui ca si sotul il plezneste pe cel mic, iti dai seama cata durere sufleteasca trebuie sa indure acel copil?
Nu e nimic mai greu pe lume asta decat sa nu simti afectiune din partea celui care te-a nascut?!

Draga mea, iti spun cu multa sinceritate si durere in suflet, eu am o tulburare anxioasa nenorocita care fara tratament mi-a "furat " bucuria de a trai, mi-a furat afectiunea sufleteasca fata de copilul meu.
Au fost momente cand simteam un gol imens in suflet si credeam ca nu-l iubesc si ma uram. Ma uram enorm. Cate nopti nedormite, cata jale am suferit pentru acest gol, nu-ti poti imagina.
Apoi mi=l luam in brate si mi-l sarutam, si-mi spuneam in gand ca e doar boala care imi ascunde aceste sentimente minunate. Mi-l iubeam cu mintea, daca sufletul imi era impietrit.
Am vrut sa ma sinucid, crede-ma!
Am fost foarte aproape de moment, apoi mi-a aparut chipul lui de copil nevinovat pecetluit o viata intreaba cu stigmatul "maica-sa s-a sinucis!".
Atunci am decis sa lupt, cu oricine, cu orice!
Mi-e greu si acum, caci tulburarea obsesiv-compulsiva are suisuri si coborasuri, dar strang din dinti si ma rog ca maine sa fie o zi cu soare.
Copilul nu stie nimic din toata lupta asta, este crescut cu toata atentia cu care eu am putu da dovada, uneori prea rasfatat.
Ti-am scris toata suferinta mea, nu sa-ti atrag mila sau compasiunea, ci sa te rog sa mergi sa ceri un ajutor calificat.
Spune-i unui doctor exact ce ne-ai spus si noua si o sa vezi ca lucrurile se vor indrepta!
Eu urmez tratament psihiatric si te rog sa urmaresti postarile mele daca par cumva a unei persoane dezaxate. Am serviciu de raspundere, sunt rationala, poate uneori mai depresiva (cine nu e in ziua de azi), dar multumesc lui Dumnezeu ca sunt bine.
Daca lucrurile nu vor merge in directia buna, iti sugerez sa-l dai spre adoptie, sigur copilul tau merita IUBIRE!
In sparanta ca ti-am putut fi de folos, te rog sa iei mesajul meu la modul empatic si constructiv.
Prozac

Multumesc inca o data tuturor celor care mi-au scris.
Faptul ca am scris pe acest forum despre problema mea a fost probabil primul pas spre imbunatatirea relatiei mele cu copiii, sau cel putin asa sper...Simplul fapt ca m-am confesat a avut un efect benefic! Tuturor celor care sufera de diferite probleme "ciudate" sau greu de inteles de catre cei apropiati le dau un sfat: confesati-va pe forumuri!!! Fara gluma, are un efect bun vizibil...
Ce-i drept, mi-am trimis fetita cea mare la mama pentru citeva zile si lipsa certurilor dintre copiii este un adevarat medicament pentru mine.
prozac: ai dreptate, sint foarte stresata si obosita de multa vreme pentru ca din pacate eu sint "sefa" in casa...Fetelor necasatorite, nu va doriti sa fiti sefe! Nu va maritati cu barbati care va lasa sa "conduceti" gospodaria! E foarte, foarte stresant...Barbatii sint facuti sa ia decizii majore, nu femeile...Femeile ar trebui sa isi pastreze feminitatea, ca sa poata fi mame bune si calme si sa poata sa fie si sotii iubitoare! Cind o femeie conduce casa, devine dura...cind si copiii ramin tot in seama ei, e un cosmar! Mie asta mi s-a intimplat...mi-am facut "psihanaliza" si nu cred ca gresesc...
Chiar daca dintotdeauna am fost o fire mai rece, imi amintesc foarte bine ce am simtit pentru primul meu copil:pentru prima data in viata mea, am simtit ca iubesc cu adevarat pe cineva...
Acest sentiment mi-a disparut treptat, odata cu aparitia celorlalti copii, dar din cauza presiunii enorme pe care eu singura mi-am adus-o asupra mea: copiii sa fie tot timpul curati, bine educati, casa ordonata, mincarea buna, la serviciu sa ramin competenta, sa ma ocup si de facturi, cumparat locuinta, amenajat, gasit muncitori, cumparat materiale de constructii, gasit designul potrivit pentru casa, gasit solutii la toate problemele financiare ale familiei, etc, etc, etc...
Ei bine, acel sentiment de dragoste intensa pe care am simtit-o la inceput pentru fiica mea cea mare nu am mai reusit sa-l simt nici pina atunci dar nici de atunci...dupa acel sentiment imi pare nespus de rau...ca au trecut anii si pot spune sincer ca nu m-am bucurat deloc de copilaria copiilor mei...nu am fost deloc alaturi de ei...tot timpul am fost extrem de ocupata si trasa de probleme in toate partile.
Desi nu pot acum, cu siguranta ma voi duce la un psihiatru.
prozac, iti doresc multa sanatate si deasemenea tuturor forumistilor.

buna seara, draga Mara. Nu ai mai intrat pe forum, ceea ce inseamna ca ai rez prbl !? M am bucurat ca am mai vazut inca o pers care sufera de o prbl similara, dar in povestea mea, eu sint cea care a suferit si sufera ! Am 36 ani, iar toata viata am suferit de lipsa de afectiune din partea mamei ! In schimb am avut parte de o dragoste de la tata ! A fost arhisuficient, pt a nu creste cu traume! Dar, in momentul in care tatal meu a murit in 2000, am inceput sa simt corvoada ! Am o fata de 15 ani si pt ea fac imposibilul! ! nu vreau sa simta lipsa de afectiune, de dragoste, sau de iubire ! Am trecut si stiu cum e! Faza buna la tine, e ca tu realizezi, dar mama mea nu va intelege nicodata ! Nu mai am nici putere pt a o intelege, dar nici nu mi mai doresc sa mi inteleaga offul ! A incercat tatal meu 40 ani si nu a reusit, eu voi putea ? Nu ! fara vointa ei, nu ! Iar ea e buccie -tuta rau !!!!! Incearca sa intelegi, pina nu vei primi ura si dispretul copiilor ! vor suferi toata viata si e f dureros ! Nu te supara, te rog, iti spun din experienta ! E pacat sa nu indrepti lucrurile.Niciodata nu i tirziu ! Cu stima Liliana. Seara buna.

Fetelor, as fi dispusa sa iau un copil nou-nascut spre adoptie...daca este cineva care doreste sa isi dea copill id meu este zidaroiumihaela70, am o fetit care isi dorest mult un frate sau o sora