O viata scindata...experienta schizofreniei

Buna seara,
Sunt un nou utilizator al acestui forum, foarte interesat sa aflu tot ce se poate cunoaste despre schizofrenia paranoida, mai ales sub aspectul gestionarii situatiilor de criza. E prima data cand accesez internetul in acest sens, sursele mele de informare de pana acum fiind cartile, discutiile cu specialisti si EXPERIENTA mea traita alaturi de sotul meu diagnosticat cu aceasta boala. Am citit destul de multe postari si comentarii pe acest forum, insa e anevoios, pentru ca informatiile sunt dispersate prin diferite subiecte, asa incat m-am gandit sa initiez acest subiect de discutie pentru cei care doresc sa-mi impartaseasca din experienta lor traita sau livresca cu privire la modul in care putem sa-i ajutam mai bine pa partenerii nostri de viata sa-si depaseasca anumite stari, sa poata face mai bine distinctia intre realitate si construct. Sotul meu sufera de aceasta boala de 17 ani, isi ia tratamentul zilnic, insa, vrand-nevrand, mai apar mici scenarii pe care suntem nevoiti sa le analizam, sa le descifram, sa alungam temerile, indoielile, gandurile care-l prind in hatisul lor si-l fac prizonier pentru o perioada mai lunga sau mai scurta de timp. In general, ma descurc destul de bine in aceste situatii, Dumnezeu mi-e alaturi, alteori imi vine sa urlu, pe urma e bine din nou, am incredere ca va fi bine si... e bine. Apoi, cand credeam ca problema s-a rezolvat, toate aspectele au fost analizate, deconstruite, apare din nou... ideea, delirul, si o luam din nou de la capat. Cine a trait sau traieste asa ceva, sunt sigura ca intelege despre ce vorbesc.
Revenind, am initiat acest subiect in speranta ca cei care ne confruntam cu situatii similare, care dorim sa le fim alaturi partenerilor de viata, sa-i ajutam si sa-i iubim, ne putem impartasi experientele, putem, poate, gasi impreuna o metoda mai buna, mai eficienta in gestionarea situatiilor de acest fel. Poate nu va raspunde nimeni la acest subiect, insa marturisesc ca sunt o idealista, cred intr-o RESTITUTIO, chiar daca nu AD INTEGRUM, si nicio clipa nu mi-a dat prin minte sa-mi parasesc sotul de cinci ani incoace de cand suntem casatoriti. Doamne-ajuta!

Buna ziua, Mr Jones, imi place cum puneti problema, cum ganditi, mai greu e intotdeauna cu practica. Multi dintre noi cadem in hatisul acesta - al refugiului in propria persoana, al gandurilor multe si teoretizarilor, pierzand din vedere ca putem fi prinsi ca intr-o mreaja la un moment dat.

Fiecare, unii mai mult decat altii, ce-i drept, poate fi amenintat de pericolul de a se "scratni la cap "- cum se spune in popor. In afara de situatiile cand te-ai nascut cu aceasta boala, sau nu stiu, a venit din senin pur si simplu ( erediattaea fiind de vina, in fine ).

Am trecut printr-o experienta si eu -- si am invatat din ea f mult. Inainte sa mi se intample aceasta alunecare -- desi stiam ca sunt ameintata de acest pericol, m-am jucat ani la rand cu viata mea, crezandu-ma eroul salvator al familiei mele. In sinea mea credeam ca fac un lucru bun, ca Dumnezeu apreciaza ce fac - si nu va ingadui sa mi mi se intample niciodata ceva rau. Dar n-a fost asa.

Ce sa spun despre situatia dvs ? Ar trebui mult mai multa preocupare si din partea autoritatilor in domeniu pe tema asta. Sa fie acordat un ajutor financiar in primul rand pt programe de reabilitare: iesiri periodice in locuri frumoase, in lacasuri de cult, vizionare de spectacole, cluburi in care sa poti si crea, lucra ( in functie de aptitudini ) -- cu posibilatea desfacerii/ vanzarii lucrarilor ;iar acesti oameni sa nu fie trimisi acasa, condamnati la izolare si singuratate. Ma doare cand vad cata valoare umana se pierde, cate suflete sunt condamnate la lacrimi si suferinta - cand, ar putea macar cu un pas sa fie mai bine si pt ei.

DEpinde intradevar in mare masura si de cel bolnav - cata putere interiaora are si cum si-o stie canaliza spre a gasi portitele de iesire din boala. Nu vreau sa ma dau o mare sfatuitoare. Poate eu sunt totusi un om mai norocos decat altii, ca am reusit oarecum sa ies la liman - insa, punctele slabe mi le cunosc si stiu cat sunt de vulnerabile...

Cel mai bine ma simt cand evit total sa gandesc la boala, cand ma despart complet de mine si ma implic total intr-o activitate practica.

Si aici e iarasi o capacana: imi spuneam inainte " Eu nu -mi vi pierde timpul oricum, facand un serviciu care nu ma satisface in intregime, sau plecand din casa pe la vecini la cafea... etc " Eu imi iubesc fiecare clipa si vreau s-o folosesc doar in ce ma reprezinta oricat as astepta !... Am asteptat si am tot asteptat pregatind totul pt un vis mare - consideram eu...dar planul era numai al meu... nu si al celor implicati in el... Atunci, ...am trait pe viu afundarea in abis...

Si nici macar nu realizam ca e vb de o boala...era ceva viu - care actiona cu furie - si dezorganiza totul in minte dar si in corp pana la ultimul atom si nu aveam nici o putere sa opresc acea furie. Apoi mi-am amintit de cate ori ! -ani la rand ! - in loc sa fi alergat intr-o munca utila, in zori cand vazduhul diminetii e plin de radiatii binefacatoare, datatoare de viata - eu imi reprimam nevoia asta spunand: trebuie sa stau in casa si sa fac asta si asta. iar inauntru era zilnic un stres f dens, abia respirabil - nu toti copii sunt usor de crescut, nu toate fiintele iubesc spatiile inchise ( Eu NU, nici intr-un caz ). Adesea mi se umplea sufletul cu ceva nedigerabil, insatisfactie, amaraciune - trepatta acel spatiu inchis din locuinta mea s-a transformat intr-o inchisore sau un mormant care ma inghitea cate putin - Culmea, ajunsesem sa nu mai simt nevoia sa ies in aerul incarcat binefacator, spunand: in casa am carti, voi scrie ceva, voi citi... Iar la incheierea scadentei imi voi realiza visul. Incepusem sa amortesc... si sa mor

Planul facut de mine nu a coincis cu al celor implicati in el. Lipsa de unitate in actiune nu da biruinta. Visul meu depindea si de altii - care nu au simtit la fel ca si mine... asa ca, ... m-am ales cu un esec.

Apoi, e clar ce s-a intamplat. Urma sa mor la propriu.
Cineva a spus din nou: NU. Am luat un tratament de shoc - zic eu - AD asociat cu Zyprexa pt eficienta. Afectiunea mea era acuta f complexa ma nifestandu-se f agresiv. De aceea am simtit atta de clar - ca dincolo de afecatarea clinica a organelor din corp : scoarta cerebrala care ma ustura, inima etc - era ca o forta care se lupta impotriva mea, sa-mi ia viata pur si simplu.

Nu sunt superstitioasa - dar oridecate ori am spus si altor oameni ce am trait -- toti au spus la fel: e ceva rau, o energie. E nevoie de rugaciune pt asta. DA. SI DE O VIATA ARMONIOASA, IN CARE SA ALIMENTAM SUFLETUL DAR SI TRUPUL CU CEEA CE ARE NEVOIE: factorul natural binefacor, motivatia unei activittai placute si folositoare care sa ne motiveze si sa ne satisfaca... si amerge in directia valului intotdedeauna / nu impotriva lui.
...

Am repetta din nou mai altfel - intamplarea stupida prin care am trecut - si chiar am disecat putin, pt a inte;lege natura manifestarilor psihice, si astfel sa derulam drumul spre inapoi ( daca se mai poate ) : spre unde am gresit modul de viata / de actiune. Pt ca actiunea e totul. Teoriile pot lipsi -- in schimb viata SE Traieste. Atat.
...

Mr Jones, cred ca trebuie sa credeti in reabilitare, cred ca trebuie sa luptati impreuna - si sa va ajutati sotul pt itegrarea in Viata, pt eliberarea treptata din legaturile bolii si conectarea la sursa divina de Viata. Sper ca el mai intai sa doreasca sta si sa accepte pasii necesari.
Cred ca mai exista exceptii in lumea aceasta. Am vazut si oameni reabilittai aproape complet din aceasta boala. Dar sunt si victime. Cred ca bunatatea si credinta ( manifestate practic ) in Binele Suprem si alegerea unei activittati utile, a unui program dupa puteri - ar ajuta.
Apropiati-va de invataturile din Sf Scriptura, de oameni care stiu mai mult si care va pot ajuta. Impreuna se poate reusi.
"Daca doi se vor uni sa ceara - cu credinta- un lucru, le va fi dat. " -IIsus Hristos. El este Viata, Eliberatorul, Vinecatorul, Pastorul cel Bland, Mantuitorul si Confidentul sufletelor noastre. Fara El nimic nu se poate, cu El - imposibilul devine posibil. Nu sunt doar vorbe.
Dumnezeu sa va/ ne ajute.

(Cel afecatat e prins de boala psishica ca intre niste lanturi. Asa simteam si eu - si asa cred ca este. Totusi, omul e creata pt a fi liber. Am mai spus-o si iarasi ma ntorc la vechea idee. Mai mult decat altii, acesti oameni au nevoie de indrepatarea unor lucruri in interior - teama care intretine tensiunea, necredinta, neputinta care genereaza necredinta, deznadedejde )

Imi cer scuze pt postare si pt lungimea ei; dintr-o intentie buna am incercat sa scriu - dar nu am exprimat exact acest lucru - se pare
daca s-ar putea anula ultimul mesaj - as fi recunoscatoare; multumesc.

A, se pare ca nu a fost chiar f rau.

in fond -- a fi sincer - aici incepe arta. Nu? ( DAR SINCERITATEA TA SA CUPRINDA MIEZ DIVIN, EVIDENT ! ) Pt ca esenta ei nu ne apartine - noi suntem doar canalul, materializarea.
Iubesc ce spune Camil Petresu : a face arta..a scrie literatura adevarata. presupune extrema sinceritate...lipsita chiar si de ortografie, punctuatie...

Mr Jones - ideea de catharsis - vedeti doar termenii difera; in fond e aceasi tema - si interpretari multiple; ( notiunea de marturisire o gasim in biblie si ea trebuie practicata periodic inainte de actul impartasirii; dar aceasta marturisire trebuie facuta total si atta de sincer incat sa nu raman nici un aspect negativ neidentificat; insa am aflat si eu mai tarziu ca de fapt poti sa te marturisesti si altora- celor care stii ca te pot intelege exact -- nu doar preotului; nici nu ar fi posibil acest l;ucru, fiindca nu i-ar permite timpul sa asculte ); cu cat suntem mai extrovertiti, insa, cu atat avem de marturisit mai putin - nu ? Unii, prin felul lor de-a fi se marturisesc tot timpul - am citit / sau auzit mari persnalitati vorbind in cartile lor sau chiar in interviuri despre lucrurile f simple si extrem de banale, comune - atat de banale incat, m-a mirat adesea: " o, eu as fi putut ceva mai elevat..." imi spuneam; am ceva mai multa profunzime, sunt mai selectiva ( dar tocmai asta mi-au pus bete-n roate ! ) Nu vi s-a intamplat ? sau nu ati constientizat...

Exista oare vreo teorie despre A FI SIMPU ?
Acum e tarziu - dar poate as spune 2 vorbe despre cat de inteleapta e simplittatea TRAITA.
Exista o piesa crestina pe care o iubesc mult -- "FII simplu " - nu cred ca e pe net

Fii simplu in credinta
Si fara impotrivire
Cuvantul din Scriptura
IN VIATA sa-L primesti.

IIsus sa-ti fie totul
Si viata si iubire
Si dor si nazuinta
Si tot ce-ti mai doresti. ( asta insemnand de fapt viata libera si fericita a unui Om simplu )

REfren:
Fii simplu in vorbire
Rosteste adevarul intreg cu-nflacarare
Pe orisiunde treci
Cu-o vorba poti sa mangai
ca si Mantuitorul
El semana iubire
Sa FII ca El in veci.

Fii simplu in lucrare
Slujeste in umilinta
Si nu cruta vreo truda
Cand bine poti sa faci.
O lume, in jur se pierde
Straina de credinta
Arata-i calea sfanta
Cum oare poti sa taci ?

Fii simplu in durere
Nu geme peste fire
In inima alinul de pace sa-l pastrezi
cand tepul te patrunde
Rosteste: Trandafirul...iti vad de-acum petala
Si -n Domnul sa Te-ncrezi.

Fii simplu la plecare
Te-asteapta Casa Sfanta
In ceruri, Preaiubitul
Un loc ti-a pregatit
Si sangele iertarii
In alb te invesmanta
Cum vei ajungea-acolo?
E SIMPLU: TE-A IUBIT.

Doamne ajuta.

Am gasit : :))

http://www.trilulilu.ro/colectie/434584/osy91/6a5b9a2a4321da

http://www.youtube.com/watch?v=6g9NcZi1kAA - Nimic nu sunt - Minunate versuri.

eu am aproape 43 de ani, sunt casatorita, am un baiat de 11 ani jumate si sufar de tulburare afectiva bipolara. rare sunt momentele in care ma simt cu adevarat bine. maniile sunt mai rare la mine, dar in schimb depresiile ma macina.
dar nu despre mine vreau sa povestesc. departe de a fi o persoana usuratica, intr-o spitalizare am cunoscut un baiat bolnav de schizofrenie paranoida. intr-o perioada tineam legatura telefonic, apoi inevitabilul s-a produs. am ajuns sa ma atasez de acea persoana, poate e chiar mai mult decat un atasament. imi impart timpul liber intre casa si el.
despre el vreau sa va povestesc. este total rupt de realitatea inconjuratoare, desi e lucid, are sentimente, nu poate lucra, traieste doar din indemnizatia de handicap si din pensia maica sii. una din intrebarile care ma framanta pe mine e ce se va alege de el dupa ce nu va mai trai maica-sa? cum as putea sa il ajut mai mult? cum ar putea sa-si castige existenta aceste persoane sa nu depinda de nimeni?as mai scrie multe, dar nu mai am inspiratie

Vezi ca ti-am trimis un mesaj pe privat

robymat, poate ne punem prea multe probleme, obosindu-ne singuri. gandim tot timpul si ne ingrijoram pt una sau alta, pentru ziua de maine, care nu e a noastra. nici eu nu stiu ce voi face mai tarziu - desi am daruit multa iubire mereu, nu am primit la fel. Caci toate merg bine cat timp pot eu sa ofer ceva, insa cand nu voi mai putea...Singurul lucru bun e sa nu ma ingrijorez - pt ca as putea sa ma imbolnavesc de tot cu capul si...atunci e intradevar f greu.

si eu, la fel ca dvs, am incercat sa intind o mana intr-o parte sau in alta - in ultima vreme 3 oameni aveam in lista mea de prioritati, m-am rugat pt ei ca pt mine, cu lacrimi, am oferit chiar ai ajutor material desi nu stau deloc pe roze la capitolul acesta, insa am cules mai mult amar si dezamagire decat bucurii ( cum ar fi fost normal, nu ? ) Deja uneori nu mai incape nici la mine. O sa-mi vad de ale mele, ca am destule.

Am cautat de o prietena, pe care nici familia ei nu a ajutat-o la timp si boala i-a avansat f tare - ultima reteta i-am cumparat-o eu partial -- insa au venit apoi niste obiectii din partea ei la care nu m-am asteptat. Pt ca si ea sufera de schizofrenie, ... e negativista... De matusa mea ce sa mai spun ? Are paranoia ei - nu ai cu cine colabora, nu ai cu cine te intelege pt ca nici nu vede lucrurile dar nici pe tine nu te lasa sa o ajuti. SI-a pierdit locuinta datorita prostiei, si de doi ani incercam sa o recuperam si nu reusim pt ca nu m-a sprijinit in proces - nu a cooperat nici cu avocata, nici cu mine --...tot timpul m-a certat si mi-a reprosat tot ce visa ea noaptea de mi-a venit acru.
Colegii mei trag de mine si la scoala - ce e mai greu cade pe mine intotdeauna...sa fii bun e o prostie.

Tocami pt ca si eu am fost cu un picior in groapa - caci nu am ingrijit de mine, ci am privit mereu la altii - stiu ce grea e suferinta, insa nu orice suferinta seamana cu a mea. Cred ca si de aceea, si Dumnezeu cand vindeca e selectiv. Sa mi se ierte - Eu stiu ca El niciodata nu greseste. Daca un om a cazut - chiar f rau de-ar fi - daca acel om e sincer si curat in inima lui, El nu-l va lasa. Va gasi o cale si Il va scoate, daca cel in cauza colaboreaza bineinteles. Daca o tine tot pe a lui. degeaba.

Asta incerc sa spun de doi ani incoace, pt ca am experienta aceasta in viata mea. Eu nu vb de Dumnezeu ca despre o obsesie, El TREBUIE sa faca parte din viata fiecaruia in mod real- dar nu vine El dupa tine, ci trebuie tu sa_L urmezi acolo unde e prezent.
Eu -- fara sa-mi dau seama -- am cazut pe panta teoretizarilor - vai, dar vorbeam numai despre lucruri bune, incepusem o carte pe o tema religioasa ! -- dar, NU. El nu era acolo...sau era doar partial. Ce lipsea, era fisura... prin care s-a strecurat si altceva... Asa...m-am trezit departe, in intuneric.
Robymat - te apreciez pt ce faci. Si eu as fi facut la fel in locul tau. Eu cred ca Dumnezeu cunoaste situatia acestui tanar. Orice priblema, oricat de grea, de orice natura - dar mai ales sufleteasca - trebuie adusa pe Altarul Lui Dumnezeu, prin mijlocitori. Departe de El, noi nu putem face nimic. Va puneti problema intretinerii, dar a vindecarii..nu s-ar putea ? IN ce consta paranoia la el ? Nu are sanse de amelioarrae daca spuneti ca e inca tanar ? Ce ii intretine boala, nu ati observat ? Pt a elimina din cauze.
Doamne ajuta, robymat.

Da, asa e, bleuciel, si Sf. Apostol Pavel ne spune sa ne purtam poverile unii altora, asta presupunand si ascultarea celuilalt si, mai mult, empatia. Marturisire, catharsis, a tine un jurnal, a incerca sa-ti surprinzi sub forma ideii starile care te coplesesc... da, e o forma de terapie la care putem apela din cand in cand, de cate ori simtim nevoia, la fel ca terapia prin arta, muzica, scris. Stiti, Jung spunea ca scrisul inseamna de fapt o invadare a inconstientului, te mistuie o idée si nu te linistesti pana ce n-o asterni pe hartie. Si tot Jung spune ca problema pshica apare dintr-o raportare gresita la divinitate, dintr-o intelegere gresita a chestiunii religioase. Eu inclin sa-l cred.
M-a pus un pic pe ganduri ceea ce scrieti:
"Eu nu vb de Dumnezeu ca despre o obsesie, El TREBUIE sa faca parte din viata fiecaruia in mod real- dar nu vine El dupa tine, ci trebuie tu sa-L urmezi acolo unde e prezent." Aici nu inteleg ceva, cum adica sa-L urmam unde este El prezent? Si unde este El prezent? Cred ca prea multe teoretizari sunt curata nebunie, dar inteleg foarte bine despre ce vorbiti, am trecut si eu printr-o etapta in care imi doream foarte mult sa inteleg ca sa pot crede. In relatia cu Dumnezeu nu trebuie sa ne caznim, caci cazne sunt acestea, sa ne deschidem mintea; nu de ratiune avem nevoie, ea e limitata, nu intelege, ajunge la aporii si paralogisme. Vezi cazul Kant, care, bietul de el, si-a dorit foarte mult sa creada, l-a invidiat pe Swedenborg pentru ca avea viziuni, iar el nu putea, chinuit de prea pura lui ratiune. Nu stiu daca e bine sa incercam atat de mult sa ne descifram starile, gandurile, cine suntem, care sunt cauzele, de ce asa si pe dincolo. Cred ca prea multe teoretizari anuleaza simpla traire, bucuria pura a simplului fapt de a fi, de a trai.
Revin la ideea de la care am pornit. Vedeti, inainte duhovnicul avea un rol foarte important, acum e dat tot mai mult la o parte de psihoterapeut. E bun si un psihoterapeut intelept si bun cunoscator al psyche-ului, insa niciodata nu va putea produce miracolul pe care-l produce marturisirea in fata Domnului nostru Isus Hristos si impartasirea cu Sfintele Taine prin robul Sau, parintele duhovnic. Desigur, daca exista credinta. Sic cogito, vorba lui Hasdeu.

"Eu nu vb de Dumnezeu ca despre o obsesie, El TREBUIE sa faca parte din viata fiecaruia in mod real- dar nu vine El dupa tine, ci trebuie tu sa-L urmezi acolo unde e prezent." --

Adesea facem din El, robul nostru -- ne facem planurile noastre cand ar trebui Sa spunem : faca-se voia Ta, pLanul Tau. Ca si cum El ar trebui sa asculte de noi si nu invers. Si cum in loc sa- I urmam noi, ar trebui El sa ne urmeze pe noi. Asta am vrut sa spun.

"Eu nu vb de Dumnezeu ca despre o obsesie. -- Poate unii au si alte variante, insa eu sunt dependenta de El si e corect asa ( dependenta nu obsesie, care e o boala). Si realmente il iubesc pt ce Este. la drept vorbind, nu ma satisface orice alegere de viata; asa am simtit acum 25 de ani in urma, la fel simt si acum. Bineinteles Dumnezeu are in inima mea locul de cinste. Prin El, ma raportez la tot ce exista in realitatea materiala - de aceea pot parea altfel decat ceilalti. asa si trebuie sa fie- ( numai sa nu fiu confundata cu cine nu sunt, cum am obs ca se intampla )

Pana a ajunge la acest nivel spiritual - aveam si eu ca repere, modele umane ale culturii laice. mai apoi am descoperit adevarata intelepciune care-si are izvorul in Sfintele Scripturi, stiinta lui Dumnezeu si ce a fost mai inainte chiar nu m-a mai interesat. mi-am umplut biblioteca cu volume de literatura crestina buna, muzica, poezie, ...tabere, conferinte... intalniri cu oameni deosebiti...E o viata schimbata in toate compartimentele ei. M-am dedicat slujirii in mod practic in acest timp. Si rezultatele sunt pe masura. Dumnezeu si-a dovedit credinciosia mai mult decat am crezut.
Nu am spus ca a fost usor dar am certitudinea mantuirii acum. Singura exceptie a fost aceasta depresie - dar vina o am eu. Mi-a fost f greu sa inteleg ce mi s-a intamplat -- de aceea caut mereu explicatii, ma intorc mereu la cauze. Cand treci printr-un necaz si nu inveti nimic din el - meriti sa mori ca un prost.

problema pshica apare dintr-o raportare gresita la divinitate, dintr-o intelegere gresita a chestiunii religioase. Eu inclin sa-l cred. -- corect. problema tine de imprejurari, cum am mai spus. ( nici intr-un caz ca mi-am schimbat religia, dimpotriva; asta ramane cel mai bun lucru din viata mea care m-a salvat )

robymat,
este total rupt de realitatea inconjuratoare, desi e lucid -- nu inteleg cum e lucid si in acelasi timp rupt de realitatea inconjuratoare;
LUCÍD, -Ă, lucizi, -de, adj. Care are o minte clară, pătrunzătoare, care este conştient de realitate, care înţelege şi exprimă clar lucrurile. ♦ (Adverbial) În deplinătatea facultăţilor mintale, conştient; raţional; treaz. -

schiz paranoida -- e vb de lipsa de flexibilitate in gandire ? e limitat intelectual, afectiv ? ( niste lucruri se bat cap in cap mi se pare, si atunci cand e asa inseamna ca problema nu e corect identificata; ceea ce stiu, este ca la baza oricarei afectiuni sta un dezechilibru, dizarmonie...Depinde pe ce mana intri...Am vazut si medici mai bolanvi ca pacientii lor, dar si discipoli mai buni decat proprii profesori... trebuie f atent analizat )

Interesant subiectul propus, avand in vedere ca fara sustinere, un fel de terapie suportiva, un om suferind de schizofrenie se pierde treptat.Din experienta mea negativa, pot spune ca am dormit in aceeasi camera cu un bolnav de schizofrenie paranoida, foarte bland, foarte bine intentionat, auzea doar voci care se certau si pe care dumnealui le ignora de-acuma, ca boala era foarte veche.N-am mai auzit de mult vorbindu-se pe aici de Jung, de psihologia inconstientului colectiv, de sursele bolii...Mr.Jones, imi place, va admir ca nu l-ati parasit pe sotul Dumneavostra, asa cum fac multi.Eu sufar de tulburare majora depresiva, dar am experimentat oniric cateva chestii legate de tulburarea schizofreniforma, adica am trait pe pielea mea un fel de mers inapoi al timpului, mai greu de explicat, mai ales ca amintirile din timpul somnului sunt fragmentare.Tot ce pot sa spun este ca sub tratament adecvat, in doze optime, sub conducerea unui bun psihiatru, afectiunea poate stagna si omul poate duce o viata foarte apropiata de normal, social mai ales.Experienta delirului este sublimata filosofic de unii psihiatri de la noi, cum ar fi domnul academician, prof.dr.Lazarescu de la clinica din Timisoara.Incercati sa cititi si ceva psihiatrie pura, eu va recomand Bazele bilogice ale psihiatriei, a doctoritei Dehelean, tot de la Timisoara.Eu nu sunt din Timisoara, sunt mai aproape de Constanta, pot sa spun ca exista multe clinici si multe orientari chiar in interiorul scolii romanesti de psihiatrie.Imi place ce scrieti si cum scrieti, sper sa mai vorbim.

@ robymat

Sa isi faca pensie de urmas dupa tatal lui si ajutor de incalzire (se da pentru persoanele cu mai putin de 700 lei pe membru de familie).
Daca mama lui nu va mai fi, pensie de urmas dupa parintele care a avut cea mai mare pensie.

Pulbere de stele, multumesc mult pentru recomandarile bibliografice. E drept, psihiatrie pura n-am prea citit, am terminat stiinte umaniste. Am cam rasfoit Constantin Enachescu, Tratat de psihopatologie, Minkowski-Schizofrenia, Rodica Jeican (Cluj)-Schizofrenia si ceva articole pe Internet. La cam atat de reduc lecturile mele in acest domeniu. In schimb, am citit mai multa filosofie, teologie, psihologie, literatura, mai ales jurnale, biografii. Si ca veni vorba de Jung, a aparut recent si la noi o monografie foarte ampla JUNG a autoarei Deirdre Bair (Editura Trei). Am primit-o si eu in dar de la Mos Nicolae, insa n-am terminat-o inca, e o carte de studiat, si e si voluminoasa, e plina de referinte, date si se parcurge mai greu decat autobiografia lui Jung, Amintiri, vise, reflectii. Imi permit sa va recomand si eu o carte: Jean-Claude Larchet - Terapeutica bolilor spirituale. Ma opresc azi aici... sanatate multa si toate bune! Doamne-ajuta!

Ati citit destul de mult in domeniu, se vede de la distanta formatia umanista.Multumesc pentru recomandare, in ceea ce va priveste as vrea sa vedeti si latura organica a bolii...Doamne-Ajuta si multa sanatate sotului!

Robymat, aveti un m. privat.

Da, asa e, bleuciel, si Sf. Apostol Pavel ne spune sa ne purtam poverile unii altora, asta presupunand si ascultarea celuilalt si, mai mult, empatia.
-- da, Mr Jones, perfect adevarat. Empatia e ceea ce uneste pe oameni...e ceea ce sta la baza unei relatii adevarate. cei lipsiti de empatie nu sunt capabili de o relatie, e vb de tipurile egoiste. sunt si dina acestia printre noi... desi nu as fi crezut.. in schimb unii sunt f senssibili la suferinta semenilor - pana la sacrificiu, chiar si au f mult de suferit. ( ei preiau asupra lor din suferinta semenilor intr-o asa masura incat sunt gata sa moara in locul persoanei dragi ). Ptmine acest mod de traire e unul normal...am experimentat ce inseaman asta si mai experimentez...

Vis a vis de cele spuse de Ap Pavel - dar si din ce spune Dl IIsus Hristos ' plangeti cu cei ce plang, bucurati-va cu cei ce se bucura...' -- pt un empatic, inrautatirea lucrurilor din vremea de pe urma, racirea dragostei intre oameni.etc -- ii ia acestuia orice sansa de supravietuire. Pt ca el, mereu e tentat sa preia din ce este in jur... adica, durere. Bucuriile lipsind din ce in ce mai mult in mod real dintre oameni.este clar de ce empaticului nu-i ramane decat plansul, deprimarea... ajungand chair in deznadejde. daca asta se intamnpla unui empatic - e un lucru absolut NORMAL ! E omul cu o constiinta inalta, ...e omul creat dupa chipul si asemanarea lui Hristos... Acesta cat a trait pe pamant...adesea a fost vazut plangand ( deci...a plans chiar si in public - informatiile sunt dintr-o descriere document).

De aceea, singura nadejde a unora dintre noi, ramane El, care a fost in situatii similare...primul care a simtit la fel... a trait la fel ( la cote si dimensiuni totale, pe care numai Dumnezeu le poate detine).

Pt mine, ca om -- e intelept sa stiu a ma ascunde in El, a I le plasa cand ma simt depasita...Acolo unde omul nu poate, intervine El -- daca te situezi in VOIA LUi --nu altfel.
Si aceasta promisiune o avem in cuprinsa in Cuv Sau - El avut in vedere orice aspect al vietii.

Pt ca orice depasire a propriei limite - de om - ma poate duce in dezechilibru..Iar dezechilibrul e boala, e pierderea legaturii cu D-zeu, daca e pe fond sufletesc. Asa m-am autoinselat eu... Plansul pt suferinta devenisera o a doua natura. Ma adusese in postura omului vesnic inlacrimat si trist.

Si ziceam: dar e o tristete dupa voia lui Hristos. El nu va ingadui sa ma imbolnavesc din asta...Si totusi...

Deci, referitor la purtarea poverilor unii altora -- Ap Pavel -- depinde cat poate fiecare duce. E neintelept sa iei asupra ta mai mult decat poti duce.

INsa e minunat daca poti relationa cu oameni asemantori cu tine -- pt ca impreuna poti crea f usor unitatea - iar asta e conditia biruintei oamenilor, pe care tot mai putini o pot realiza - e cheia, secretul, principiul care sta si la baza Dumnezeirii ( nu ma timp acum sa arat, scrie in Ioan - Rugaciunea Dl Iisus)

Asa ca -- daca am putea inlatura ce nu ne intereseaza, luand ce ne poate ajuta dintr-o relatie...am fi cu adevarat intelepti. La urma urnei de asta avem cea mai mare nevoie... regele dar si robul.

( eu nu sunt altceva decat robul..neintelept...si stupid, din pacate... ce mai am bun, e ca mai pot plange si simti, mai pot inca iubi...de va fi primit)

In relatia cu Dumnezeu nu trebuie sa ne caznim, caci cazne sunt acestea, sa ne deschidem mintea; nu de ratiune avem nevoie, ea e limitata, nu intelege, ajunge la aporii si paralogisme. Vezi cazul Kant, care, bietul de el, si-a dorit foarte mult sa creada, l-a invidiat pe Swedenborg pentru ca avea viziuni, iar el nu putea, chinuit de prea pura lui ratiune. Nu stiu daca e bine sa incercam atat de mult sa ne descifram starile, gandurile, cine suntem, care sunt cauzele, de ce asa si pe dincolo. Cred ca prea multe teoretizari anuleaza simpla traire, bucuria pura a simplului fapt de a fi, de a trai.
Revin la ideea de la care am pornit. Vedeti, inainte duhovnicul avea un rol foarte important, acum e dat tot mai mult la o parte de psihoterapeut. E bun si un psihoterapeut intelept si bun cunoscator al psyche-ului, insa niciodata nu va putea produce miracolul pe care-l produce marturisirea in fata Domnului nostru Isus Hristos si impartasirea cu Sfintele Taine prin robul Sau, parintele duhovnic. Desigur, daca exista credinta. Sic cogito, vorba lui Hasdeu.

iar aceasta argumentare e f buna. Multumesc Mr Jones - ferice de cei ce o pot realiza practic.
Numai bine va doresc.

Robymat, aveti un m privat - al doilea. Multumesc pt intelegere. ( Mr Jones, de asemenea ).

O zi buna, va doresc.

Multumesc mult pentru mesaje, bleuciel. Imi cer iertare, dar am fost mai aglomerata in ultimul timp si n-am mai avut timp sa postez nimic. Sper sa va raspund cat de curand. Pana atunci, toate bune si Doamne-ajuta!

Buna ziua,

Sunt noua pe forum si mi se par foarte interesante subiectele. Va rog spuneti-mi si mie mai multe despre tulburarea schizo-afectiva. Incerc sa o inteleg, sa caut cauzele ca sa le evit, sa inteleg ce se intampla cu mine. Am fost diagnosticata acum 8-9 ani, am facut tratament cu zyprexa (5 mg) asociata cu alte medicamente in decursul acestor ani. Ultima medicatie prescrisa a fost zyprexa (5 mg) si orfiril (150 mg). Nu cunosc pentru ce se iau. Le-am intrerupt de aproape un an, pentru ca dormeam foarte mult. Medicul mi le-a prescris dar mie personal nu mi-a spus ce trebuie sa schimb in stilul meu de viata. Un alt medic, la una din sedinte, stiind de ce lucru ma agatam in viata, m-a starnit si am avut o iesire violenta. Nu, nu am batut pe nimeni, dar niciodata nu am avut o iesire ca aceea fata de o persoana straina. Si am plecat de la acel doctor. Pentru ca nu cunosc nimic despre boala si neprimind niciun sfat am continuat cu acelasi stil de viata: acelasi program incarcat, de dimineata pana seara, chiar noaptea. In cursul zilei la serviciu (foarte solicitant - lucru cu publicul), stat dupa program la serviciu ca sa fiu cat de cat la zi cu lucrarile, dupa aceea in alta parte, unde nu ma odihneam, pana seara tarziu. Mancam cand apucam si tot asa. Am intrebat medicul ce pot sa fac in afara de a lua tratamentul si nu mi-a spus nimic. Am observat ca doar tratamentul nu ma ajuta. Va rog sa ma ajutati. Multumesc

Ok, si acum sa trecem la practica si sa lasam teoria. Fapta si nu vorba, daca tot vreti sa stiti ce e credinta!

Are nevoie cineva sa-si interneze pacientul intr-un centru cu oameni specializati ( nu doar psihiatrii ci si psihologi, grup teraputic, asistente medicale, excursii pentru schizofrenici, program adecvat, etc..?

Intreb acest lucru pentru ca vreau sa deschid un astfel de centru pentru schizofrenici, fiind constienta de "calvarul" ingrijirii unui schizofrenic (fratele meu 27 de ai). Am cautat si nu am prea gasit astfel de centre, lucru care m-a determinat sa construiesc eu unul. Am 28 de ani si am reusit sa-mi continui viata pentru ca m-am detasat de fratele meu, schizofrenic de 5 ani. As putea chiar spune ca el a "disparut " / "murit" acum 5 ani. Astept mesajele voastre!