Iubire sau obsesie? Temeri!

Buna ziua,
Nici nu stiu de unde sa incep, stiu doar si simt ca nu mai rezist psihic.
In urma cu 7 ani am cunoscut un barbat, un barbat insurat, dar care nu mai avea nici un fel de relatie cu sotia. Am acceptat sa avem o relatie. A aparut iubirea, dar mintea mea refuza sa se gandeasca la un viitor cu el, insistand chiar sa incerce sa remedieze relatia cu sotia si sa ma lase sa imi traiesc viata, fara el. El si-a format vise pentru viitor, in care eu eram implicata. De ce a durat 7 ani? Probabil ne-am complacut asa, iar de fiecare data cand doream sa rupem legatura ma ameninta cu divortul lui, simtindu-ma probabil ca sunt sensibila in ceea ce tine familia lui. De fapt, nici eu nu am stiut ce vreau - sa fiu cu el sau sa nu fiu. Am fost confuza, si am platit cu 7 ani din viata. Am trait cu bune si rele, ca in orice relatie. Dar lucrurile rele (betii, gelozii, inselari, cuvinte grele) m-au determinat in decembrie sa spun ca vreau o pauza. A amenintat ca se omoara, ca isi omoara copii - daca eu nu mai vreau sa fiu cu el. Multe amenintari, scene si insistente din partea lui de a relua relatia, m-au determinat sa spun STOP. Eu nu vreau un viitor cu un asemenea om.
Si acum, dupa 6 luni de la ruptura (zilnic avand discutii in contradictoriu, incercand sa il fac sa inteleaga ca nu poate tine langa el un om cu forta), insista ca ma iubeste si sa mai acord o sansa relatiei. Tot el, acum, ma ameninta ca imi va face rau daca nu accept sa fiu cu el, ca se omoara, ca imi face cine stie ce lucruri. Nu ii inteleg iubirea, e o iubire obsesiva care merge pe ideea - ori cu mine, ori in mormant. I-am spus-o si lui, dar se scuza ca ma iubeste prea mult si ca reactioneaza asa din cauza refuzului meu. Nu am incredere in el, am ajuns sa imi fie teama si de umbra mea, sa ma inchid in camera si sa nu ies cu zilele, doar ca sa evit a lua contact vizual cu el.
Nu stiu ce sa fac, nu gasesc nici o iesire din aceasta situatie. Nu imi doresc sa continui o relatie cu el, refuz si chiar am gandit - decat cu el, mai bine singura. Nu ii doresc raul, vreau sa il fac sa inteleaga ca viata merge inainte - vreau sa renunte la ideea sinuciderii, la ideea ca daca nu sunt cu el, sunt buna sa imi distruga viata.
Nu stiu! Simt ca nu mai rezist psihic, am ajuns sa fiu isterica, sa ma deranjeze si un fir de par care imi atinge fata.
Eu, 25 ani, i-am spus ca 'dragoste cu sila nu se poate'. El, 34 ani, mi-a raspuns ca 'unde dragoste nu e, se face'. Insistand sa accept sa fiu cu el, promitand ca putem avea o relatie frumoasa, spunandu-mi ca sentimentele care au fost odata, pot reaparea. Iar eu... insist ca nu vreau sa fiu cu el.
Nu stiu ce sa fac, cum sa fac?! Sa dispar?!?! E o solutie. Dar m-a amenintat deja ca daca dispar imi va face rau, imi va intoarce familia si prietenii impotriva mea si ca.. oricum ma va gasi! Nu stiu ce ar putea scoate despre mine, insa mi-e teama de inventiile pe care le-ar putea spune. Si... mi-e teama sa nu isi faca rau, ca apoi sa il am pe constiinta. Sunt o persoana extrem de sensibila, care se lasa usor dusa de val - insa nu si in acest caz, in care sunt ferm convinsa ca nu vreau sa mai fiu cu el. Ce sa fac?! Cum sa il fac sa inteleaga ca viata e frumoasa si fara mine??!?!?!?!

Buna ziua si va multumesc.
Nu este datoria mea de a-i arata ca viata e frumoasa, insa nu imi doresc sa clacheze si sa puna si in practica sinuciderea, ca apoi sa il am pe constiinta. Si ajung sa cred ca el chiar de asta profita.
Acelasi lucru i-am spus si eu, ca ceea ce simte el pentru mine nu este iubire, mai degraba obsesia de a sta langa el. I-am recomandat inclusiv sa mearga la un psihoterapeut, insa am vorbit singura. Nu este un comportament normal sa spui unei persoane ca o iubesti, ca nu vezi viata fara ea, ca esti totul... si apoi in urmatorul minut sa ii spui "Lasa ca ai sa vezi tu daca nu vrei sa fii cu mine!".
Discutiile noastre contradictorii? Sunt multe si nenumarate. Eu zic NU, el zice DA. Imi tot cere o ultima sansa, sa incercam sa o luam de la 0 si daca nu va merge asta este, ma va lasa in pace. Insa ce nu intelege el este ca eu nu mai vreau nimic, absolut nimic. El, insista ca va lupta cat va trai sa ma aiba langa el. Vreau sa fiu linistita, sa imi vad de viata mea, iar el sa isi vada de asemenea de viitorul lui.
I-am spus ca nu il mai iubesc, mi-a pus sa ii jur acest lucru; am jurat, dar refuza sa creada.
Am simtit prin mesajele lui ca vrea sa imi spele mintile, crezand ca va reusi si ca voi fi cu el. Raspunsul la intrebarea "vrei sa imi speli mintile?" a fost "te iubesc". E clar, e bolnav.
Isi formeaza idei despre mine, apoi mi le reproseaza.
Imi spune ca am ajuns aici din cauza orgoliilor, ambitiilor si rautatilor mele. (avand in vedere ca refuz sa mai am o relatie cu el) si ca daca lasam acestea la o parte si macar incercam sa am o relatie cu el, ar fi fost altfel.
A ajuns sa ma acuze ca i-am facut vraji si de aceea el se comporta asa. Ca nici el nu intelege de ce se comporta asa!
Cum ar fi daca ati incheia brusc orice legatura? - am stat si m-am gandit mult la aceasta intrebare. Imi doresc, dar nu prea am posibilitatea. Apoi, cum spuneam, mi-e teama sa nu faca ceva rau, mie (sa nu imi murdareasca imaginea, sa ma caute si eventual sa ma gaseasca si sa imi faca vreun rau fizic, sa traiesc uitandu-ma in spate) sau lui (sa nu se sinucida). Iar daca stau acasa nu prea am incotro decat sa ii raspund la telefon, altfel ar veni la usa mea si chiar nu imi doresc circ pe scarile blocului sa stie si vecinii cat de psihopat este (Desi am avut cateva scene de acest gen, pentru ca a venit si nu i-am dat drumul la usa).

Va doresc o seara buna.

Va multumesc pentru mesaj.
Locuiesc cu parintii si posibilitatea de a-mi schimba domiciliul este probabil o provocare pentru mine, neavand nici un venit. Insa, cred ca va trebui sa ma adun si sa fac si acest pas, pentru mine. De asemenea, acelasi lucru va trebui sa fac si cu numarul de telefon. Trebuie!
Sotia lui... este o intreaga poveste. Este o femeie fara teluri in viata, nu este scolita si singurul ei drum este sa accepte ceea ce primeste. Infidelitatile sotului sa nu credeti ca s-au rezumat doar la mine; de cand se stiu, tot timpul el a mai "avut" ceva pe langa. Relatia lor a fost mai mult de complezenta. Ea doar a acceptat. Nu i-am inteles niciodata comportamentul si atitudinea ei, dar nu sunt eu in masura sa o judec.
Nu stiu daca a avut vreo tentativa de suicid. Mi-a spus odata ca a luat ceva pastile, ajungand la urgente, insa nu mai cred nimic. Probabil si asta face parte din jocul lui, de a ma pune pe mine in alerta.
A ajuns insa sa o puna pe fiica lui (14 ani) sa ma sune sa imi spuna ca tatal ei are nevoie de mine. Fata lui ma cunoaste, am avut chiar si vacanta impreuna, cred ca ma place si chiar ma intreba daca vreau sa fiu "mama" ei. Incercam pe atunci sa ii explic ca eu nu pot fi mama ei si ca trebuie sa aiba o legatura mai stransa cu mama ei, sa o aprecieze pentru ceea ce face si sa o iubeasca. Oricum... cat de nemernic poti fi tu ca tata sa iti bagi copilul in acest joc? Oare nu se gandeste la sufletelui ei, de copil?
Este o perioada destul de dificila pentru mine. Am ajuns sa stau inchisa in casa cu saptamanile, sa nu iau contact cu oamenii (nici macar cu parintii) inchizandu-ma in camera mea. Insa cred ca Dumnezeu nu iti da mai mult decat poti duce, iar eu ma consider(am) o femeie puternica. Totusi... o femeie puternica care a ajuns sa ii fie teama si de umbra sa. Sa ies din camera, sa imi vad umbra, si deja imaginea mea este ca il vad pe el in fata mea, facandu-mi rau. Ironie totala, nu?!

Va doresc o zi buna.