Bulimie 4 ani
Buna seara!
De aproximativ 4 ani ma confrunt cu bulimia.
Am 21 de ani. Sunt genul de persoana perfectionista, cu o sensibilitate exagerata-ca urmare a mediului familial nu tocmai de vis. Sunt pretentioasa si extrem de ambitioasa. Sociabila si prietenoasa. Sunt genul ala de tipa isteata, super de treaba, foarte amuzanta, foarte sufletista si cam naiva, cu prieteni mai mult de 10, cu medie 9, 70+ de cand ma stiu, olimpica in timpul anilor de liceu. Mereu incerc sa imi ascund punctele slabe fiindca mi-e teama ca oamenii din jurul meu ar putea profita la un anumit moment. Desi am prieteni, nu am icredere 100% in nimeni, exceptandu-l pe.tatal meu. Cam asta ar fi profilul personalitatii mele.
Pe plan, familial, relatia cu mama mea este complet inexistenta, iar cu tatal meu, sunt prietena, dar relatiile s-au mai racit, de cand a plecat din tara (vreo 2 luni).
De cand ma stiu, niciodata nu am avut o parere buna despre infatisarea mea. Niciodata nu am considerat ca sunt frumoasa, asta probabil pentru ca in mintea mea, frumosul feminin e ingradit de un anumit tipar, in care nu ma incadrez, desigur. Sunt totusi, ferm convinsa ca nu sunt urata. 1, 60 inaltime, nu mai stiu cate kg, ca nu mai am curaj sa aflu, dar sigur nu sunt vreo silfida, sa fie vreo 53 aprox. Ma salveaza, totusi, fața care inspira inocenta, iar caldura din zambet si voce ma face sa fiu "fata aia faina". Ma rog, carisma e de partea mea si asta imi ofera trecere si imi mai da ceva incredere. Sunt cam mereu atenta la cum ies in lume. Daca nu merg blugii cu bluza, nu ies in vreun loc unde as risca sa ma.vada nu stiu care.
Toate de mai sus sunt spuse fiindca imi doresc sa va faceti o idee a ceea ce sunt, pe cat posibil :|.
Treaba cu bulimia a inceput in liceu, cand o vedeam ca unica solutie disponibila pentru a slabi. Trecand timpul, m-a cam luat valul si am.ajuns, azi, sa am zile triste. Soiul de depresie cred ca vine din sentimentul de singuratate. Bulimia mea se traduce prin varsaturi induse si de la.un timp, uneori, prin sport. Cate calorii are ciocolata, atatea calorii sa fie arse prin miscare. Dar nu sunt mereu asa rationala, normal. Pe langa pseudo-depresia mea (nu prea cred ca am vreun motiv plauzibil pentru care sa fiu trista, as cam avea de toate) alta cauza a tulburarii mele e cu siguranta teama de ma ingrasa, faptul ca nu pot detine control asupra greutatii mele.
Mananc mult cand: ma simt singura, cand am pofta muuuulta de ceva si as manca o gramada de acel ceva, alteori, de plictiseala, asa ca un hobby. Ca doar nu degeaba sunt fata isteata, unde e minte si prostie. Asa activitati de relaxare am eu: mancatul. Mancatul seara e o crima nedeclarata prin lege, iar vinovatia tine vreo 2 zile, in cazul.in care nu reusesc sa elimin tot asa cum stiu eu mai bine. In capul meu, exista cateogoria aia de alimente pe care NU trebuie nici macar sa le privesc la market, dar care imi gadila papilele cand pap compulsiv-cam o data la vreo 2 zile, de regula. In functie de activitatea mea, de stare, de cat de vulnerabila sunt in perioada respectiva.
Am avut nenumarate incercari de a imi redresa coportamentul. Dar, pomenlnicul pe care l-am scris e dovada esuarii mele. Mi-am aratat, totusi, ca atat timp cat vreau, se poate. De 2 ori, am stat o luna fara episoade de bulimie. De ce nu mai mult? De ce nu am renuntat de tot? Pnetru ca pofte+lipsa masurii+teama ca ma ingras.
Treaba cea mai nasoala e ca pe mine ma deranjeaza mai mult cand, dupa o "masa extra copioasa" desi incerc sa vars, corpul meu refuza sa mai "colaboreze" si apare sentimentul ala de frustrare ca nu am reusit...ca si cum ai pierde la pariuri. Atunci, cand reusesc sa vars tot ce mi-am propus, ma simt linistita, impacata stiind ca ora aia de mancat nu o sa ma ingrase asa mult si ma tot mint ca e una din acele ultime dati.
Am fost si la psiho..nu m-a ajutat cine stie ce. Daca imi puteti oferi ceva sfaturi legat de cum as putea depasi etapa asta, as aprecia. Sau poate ma ajutati sa ma inteleg mai bine fiindca uneori ma.intreb, daca nu cumva toata chestia asta e doar in capu meu.
Astept cu nerabdare feed-back-ul.dv si va multumesc anticipat! ^^
De aproximativ 4 ani ma confrunt cu bulimia.
Am 21 de ani. Sunt genul de persoana perfectionista, cu o sensibilitate exagerata-ca urmare a mediului familial nu tocmai de vis. Sunt pretentioasa si extrem de ambitioasa. Sociabila si prietenoasa. Sunt genul ala de tipa isteata, super de treaba, foarte amuzanta, foarte sufletista si cam naiva, cu prieteni mai mult de 10, cu medie 9, 70+ de cand ma stiu, olimpica in timpul anilor de liceu. Mereu incerc sa imi ascund punctele slabe fiindca mi-e teama ca oamenii din jurul meu ar putea profita la un anumit moment. Desi am prieteni, nu am icredere 100% in nimeni, exceptandu-l pe.tatal meu. Cam asta ar fi profilul personalitatii mele.
Pe plan, familial, relatia cu mama mea este complet inexistenta, iar cu tatal meu, sunt prietena, dar relatiile s-au mai racit, de cand a plecat din tara (vreo 2 luni).
De cand ma stiu, niciodata nu am avut o parere buna despre infatisarea mea. Niciodata nu am considerat ca sunt frumoasa, asta probabil pentru ca in mintea mea, frumosul feminin e ingradit de un anumit tipar, in care nu ma incadrez, desigur. Sunt totusi, ferm convinsa ca nu sunt urata. 1, 60 inaltime, nu mai stiu cate kg, ca nu mai am curaj sa aflu, dar sigur nu sunt vreo silfida, sa fie vreo 53 aprox. Ma salveaza, totusi, fața care inspira inocenta, iar caldura din zambet si voce ma face sa fiu "fata aia faina". Ma rog, carisma e de partea mea si asta imi ofera trecere si imi mai da ceva incredere. Sunt cam mereu atenta la cum ies in lume. Daca nu merg blugii cu bluza, nu ies in vreun loc unde as risca sa ma.vada nu stiu care.
Toate de mai sus sunt spuse fiindca imi doresc sa va faceti o idee a ceea ce sunt, pe cat posibil :|.
Treaba cu bulimia a inceput in liceu, cand o vedeam ca unica solutie disponibila pentru a slabi. Trecand timpul, m-a cam luat valul si am.ajuns, azi, sa am zile triste. Soiul de depresie cred ca vine din sentimentul de singuratate. Bulimia mea se traduce prin varsaturi induse si de la.un timp, uneori, prin sport. Cate calorii are ciocolata, atatea calorii sa fie arse prin miscare. Dar nu sunt mereu asa rationala, normal. Pe langa pseudo-depresia mea (nu prea cred ca am vreun motiv plauzibil pentru care sa fiu trista, as cam avea de toate) alta cauza a tulburarii mele e cu siguranta teama de ma ingrasa, faptul ca nu pot detine control asupra greutatii mele.
Mananc mult cand: ma simt singura, cand am pofta muuuulta de ceva si as manca o gramada de acel ceva, alteori, de plictiseala, asa ca un hobby. Ca doar nu degeaba sunt fata isteata, unde e minte si prostie. Asa activitati de relaxare am eu: mancatul. Mancatul seara e o crima nedeclarata prin lege, iar vinovatia tine vreo 2 zile, in cazul.in care nu reusesc sa elimin tot asa cum stiu eu mai bine. In capul meu, exista cateogoria aia de alimente pe care NU trebuie nici macar sa le privesc la market, dar care imi gadila papilele cand pap compulsiv-cam o data la vreo 2 zile, de regula. In functie de activitatea mea, de stare, de cat de vulnerabila sunt in perioada respectiva.
Am avut nenumarate incercari de a imi redresa coportamentul. Dar, pomenlnicul pe care l-am scris e dovada esuarii mele. Mi-am aratat, totusi, ca atat timp cat vreau, se poate. De 2 ori, am stat o luna fara episoade de bulimie. De ce nu mai mult? De ce nu am renuntat de tot? Pnetru ca pofte+lipsa masurii+teama ca ma ingras.
Treaba cea mai nasoala e ca pe mine ma deranjeaza mai mult cand, dupa o "masa extra copioasa" desi incerc sa vars, corpul meu refuza sa mai "colaboreze" si apare sentimentul ala de frustrare ca nu am reusit...ca si cum ai pierde la pariuri. Atunci, cand reusesc sa vars tot ce mi-am propus, ma simt linistita, impacata stiind ca ora aia de mancat nu o sa ma ingrase asa mult si ma tot mint ca e una din acele ultime dati.
Am fost si la psiho..nu m-a ajutat cine stie ce. Daca imi puteti oferi ceva sfaturi legat de cum as putea depasi etapa asta, as aprecia. Sau poate ma ajutati sa ma inteleg mai bine fiindca uneori ma.intreb, daca nu cumva toata chestia asta e doar in capu meu.
Astept cu nerabdare feed-back-ul.dv si va multumesc anticipat! ^^
10 comentarii
"We are puppets of our subconscious desires." - Carlos Ruiz Zafon -
"Until you make the unconscious conscious, it will control your life and you will call it fate." - Carl Jung -
Eu cred ca psihoterapia cognitiv-comportamentala te-ar putea ajuta in acest sens.
De acord cu remarca ta, "unde-i minte e si prostie", ca si eu ma regasesc in ea.
"Until you make the unconscious conscious, it will control your life and you will call it fate." - Carl Jung -
Eu cred ca psihoterapia cognitiv-comportamentala te-ar putea ajuta in acest sens.
De acord cu remarca ta, "unde-i minte e si prostie", ca si eu ma regasesc in ea.
Va multumesc pentru raspuns si pentru timpul acordat citirii "romanului" pe care l-am postat. Legat de cel de-al doilea citat, eu sunt constienta de punctele mele slabe si mi le asum, nu le asociez sortii. Stiu ca cel mai mare adversar al meu, sunt eu...sper sa castig lupta cu mine, totusi...adica, stiu ca o sa birui, dar nu stiu cam cat timp o sa imi ia
Iti spun din proprie experienta ca e foarte greu sa "castigi lupta cu tine" de una singura, atunci cand vine vorba de schimbarea anumitor comportamente ce sunt foarte bine inradacinate in subconstient. Vei avea foarte multe recaderi pana vei ajunge sa spui ca ai biruit cu adevarat. De aceea e recomandata psihoterapia, fiindca ea scurteaza drumul catre "biruinta". :)
Buna ziua, poate ca ar fi cazul sa schimbati "psiho" si sa utilizati o alta abordare...
Cred ca o perspectiva interesanta ar fi analizarea relatiei Dumneavoastra cu...mancarea: prea mult sau prea putin. Ca de altfel tot ceea ce faceti: ori-ori. Stiti cam care tip de relatie este caracterizat de acest mecanism de functionare: ori/ori?
Perfectionismul de care vorbiti ascunde ceva in spatele lui. Puteti afla ce?
Cred ca o perspectiva interesanta ar fi analizarea relatiei Dumneavoastra cu...mancarea: prea mult sau prea putin. Ca de altfel tot ceea ce faceti: ori-ori. Stiti cam care tip de relatie este caracterizat de acest mecanism de functionare: ori/ori?
Perfectionismul de care vorbiti ascunde ceva in spatele lui. Puteti afla ce?
In spatele perfectionismului meu sta probabil felul in care am fost educata: sa am mereu ce e mai bun, sa fiu mereu macar printre cei mai buni, daca nu cea mai buna. Copil fiind o faceam sa ii multumesc pe ai mei apoi, rezultatele pe care le aveam imi confereau incredere si respect din partea celor din jur si a inceput sa imi cam placa...iar ai mei, in perioada copilariei, mereu au avut pretentii de la mine, in privinta scolii.
Acum, normal lucrurile nu mai stau la fel, avand in vedere ca sunt pe punctul de a absolvi facultatea. Tatal meu ma.sustine si imi spune mereu ca e mandtu de mine si din-astea, dar in principal, invat fiindca notele alea mari imi confera incredere.
Acum, normal lucrurile nu mai stau la fel, avand in vedere ca sunt pe punctul de a absolvi facultatea. Tatal meu ma.sustine si imi spune mereu ca e mandtu de mine si din-astea, dar in principal, invat fiindca notele alea mari imi confera incredere.
...si cand nu primiti ceea ce asteptati?...
In privinta scolii, nu mi s-a intamplat asta..cam tot ce mi-am propus, am reusit. De obicei, cand lucrurile nu se intampla cum ma astept, asta ma ambitioneaza mai tare.
Cum spuneam, chiar sunt foarte ambitioasa. Exceptand treaba asta cu bulimia, nu imi amintesc altceva ce sa imi fi dorit sa realizez si nu am facut-o. Desigur, exista timp destul sa am parte si de esecuri, pe toate planurile, sunt constienta. Fie ca o sa fie din cauza mea sau pur si simplu, sa tina de context.
Iar, faptul ca nu am reusit, pana acum, sa depasesc problema asta, ma cam frustreaza, destul de tare, va imaginati.
Cum spuneam, chiar sunt foarte ambitioasa. Exceptand treaba asta cu bulimia, nu imi amintesc altceva ce sa imi fi dorit sa realizez si nu am facut-o. Desigur, exista timp destul sa am parte si de esecuri, pe toate planurile, sunt constienta. Fie ca o sa fie din cauza mea sau pur si simplu, sa tina de context.
Iar, faptul ca nu am reusit, pana acum, sa depasesc problema asta, ma cam frustreaza, destul de tare, va imaginati.
Buna ziua!
Importanta psihoterapiei este inestimabilă. Cum a spus si dnul Pescaru, puteti schimba psihologul. Este un proces lung si trebuie sa gasiti acea persoana potrivita pentru a va calauzi pe durata tratamentului.
Mancarea nu trebuie sa fie privita drept „un instrument” care ingrasa si care trebuie eliminat obligatoriu pentru a nu o face. Ati identificat foarte bine momentele in care manacati, fara a avea o legatura anume cu foamea sau mancarea in sine, ci cu starea psiho-emotionala. Deci nu mancarea v-ar „ingrasa” in mod direct, ci abuzul care este consecinta altor factori non-alimentari. Cand mancarea este suficienta este bine, trebuie sa invatati ce si cat inseamna acest „suficient” pentru dvs. Ar fi un pas catre recuperarea controlului.
Prohibitia, interzicerea unor alimente ar putea avea efectul opus, cel de a creste dorinta de consum compulsiv, de aici si atractia foarte mare fata de ele. De ce sunt acele alimente interzise in viziunea dvs.? De ce este asa imperativa nevoia de a ramane interzise?
Cu cat prohibitia este mai profunda, cu atat sentimentul de vinovatie va fi mai puternic. Din pacate, aparitia vinei, in loc sa stopeze comportamentul de alimentare compulsiva, il intareste. Vina este de asemenea un sentiment negativ la fel ca tristetea, solitudinea, plictiseala si prin urmare va fi „anesteziat” tot cu ajutorul mancarii, daca nu gasiti un alt comportament mai putin daunator decat binomul compulsie/eliminare.
„De 2 ori, am stat o luna fara episoade de bulimie. De ce nu mai mult? De ce nu am renuntat de tot? Pentru ca pofte+lipsa masurii+teama ca ma ingras.” Daca acest lucru a dus la recadere, puteti apela chiar la serviciile unui specialist in nutritie care sa va invete ce inseamna portiile alimentare, care ar fi riscul real de a va ingrasa si cat este frica dvs., ce alternative hipocalorice exista atunci cand poftele pot sa apara. Nu exista sa eliminati tot atatea calorii cate ati mancat prin inducerea vomei/exercitiu fizic. Organismul nu functioneaza asa simplist. Trebuie sa cunoasteti adevaratele mecanisme de ingrasare si slabire si apoi sa cantariti daca se merita sa continuati cu mecanismele compensatorii mentionate de dvs. Toate acestea in paralel cu terapia psihologica. Ce incerc sa spun, nu trebuie sa fiti singura in acest proces, ci din contra trebuie sa va inconjurati de oamenii potriviti care sa va ajute, va ofere instrumentele necesare pentru a lupta cu aceasta afectiune.
Multa sanatate va doresc! Sper sa gasiti sprijinul pe care il cautati!
Importanta psihoterapiei este inestimabilă. Cum a spus si dnul Pescaru, puteti schimba psihologul. Este un proces lung si trebuie sa gasiti acea persoana potrivita pentru a va calauzi pe durata tratamentului.
Mancarea nu trebuie sa fie privita drept „un instrument” care ingrasa si care trebuie eliminat obligatoriu pentru a nu o face. Ati identificat foarte bine momentele in care manacati, fara a avea o legatura anume cu foamea sau mancarea in sine, ci cu starea psiho-emotionala. Deci nu mancarea v-ar „ingrasa” in mod direct, ci abuzul care este consecinta altor factori non-alimentari. Cand mancarea este suficienta este bine, trebuie sa invatati ce si cat inseamna acest „suficient” pentru dvs. Ar fi un pas catre recuperarea controlului.
Prohibitia, interzicerea unor alimente ar putea avea efectul opus, cel de a creste dorinta de consum compulsiv, de aici si atractia foarte mare fata de ele. De ce sunt acele alimente interzise in viziunea dvs.? De ce este asa imperativa nevoia de a ramane interzise?
Cu cat prohibitia este mai profunda, cu atat sentimentul de vinovatie va fi mai puternic. Din pacate, aparitia vinei, in loc sa stopeze comportamentul de alimentare compulsiva, il intareste. Vina este de asemenea un sentiment negativ la fel ca tristetea, solitudinea, plictiseala si prin urmare va fi „anesteziat” tot cu ajutorul mancarii, daca nu gasiti un alt comportament mai putin daunator decat binomul compulsie/eliminare.
„De 2 ori, am stat o luna fara episoade de bulimie. De ce nu mai mult? De ce nu am renuntat de tot? Pentru ca pofte+lipsa masurii+teama ca ma ingras.” Daca acest lucru a dus la recadere, puteti apela chiar la serviciile unui specialist in nutritie care sa va invete ce inseamna portiile alimentare, care ar fi riscul real de a va ingrasa si cat este frica dvs., ce alternative hipocalorice exista atunci cand poftele pot sa apara. Nu exista sa eliminati tot atatea calorii cate ati mancat prin inducerea vomei/exercitiu fizic. Organismul nu functioneaza asa simplist. Trebuie sa cunoasteti adevaratele mecanisme de ingrasare si slabire si apoi sa cantariti daca se merita sa continuati cu mecanismele compensatorii mentionate de dvs. Toate acestea in paralel cu terapia psihologica. Ce incerc sa spun, nu trebuie sa fiti singura in acest proces, ci din contra trebuie sa va inconjurati de oamenii potriviti care sa va ajute, va ofere instrumentele necesare pentru a lupta cu aceasta afectiune.
Multa sanatate va doresc! Sper sa gasiti sprijinul pe care il cautati!
De foarte mare ajutor mi-a fost raspunsul dumneavoastra. Va multumesc foarte mult :-) O sa ma reintorc la psihoterapie, cel mai probabil, desi am teama de a nu deveni dependenta de aceasta.
Draga Ellion,
Ai 21 de ani si esti inca un copil. Esti inteligenta, sensibila, rationala – si incerci sa faci fata multor probleme, asa cum poti. Dar sa stii ca esti si puternica- si de fapt, daca as putea sa ma exprim mai clar, trebuie sa fii!
Cred ca toate aceste probleme au fost generate intr-un moment sensibil: adolescenta, in toiul exploziei hormonale – cand organismul incepe sa capete o alta forma si continut.
Mai consider ca “pomelnicul” pe care l-ai scris – asa cum ai spus tu, nu poate fi si nu este esecul incercarilor tale ci, dimpotriva, avantul necesar de care ai nevoie pentru a putea sa depasesti situatia in care te afli. Daca citesti putin mai mult, o sa gasesti tot felul de situatii asemanatoare, unele chiar celebre, cu ceea ce singura ai considerat a fi bulimie – sau doar o tulburare de alimentatie: mari actori, personalitati din alte domenii, etc, care descriu aceasta perioada – a adolescentei tarzii, a regasirii identitatii si increderii in sine.
Deci, nu esti singura! Si ca sa-ti mai dau un indiciu, sa stii ca, de obicei, persoanele inteligente, cu viata interna efervescenta, sunt cele mai afectate.
Situatia pe care tu o expui este de apreciat deoarece multe tinere se confrunta cu tulburari de alimentatie – chiar grave, fara a fi constiente la ce pericole in ceea ce priveste sanatatea se expun, astfel incat sa poata vorbi despre ele.
Raspunsul mea nu stiu in ce masura te poate ajuta sau directiona, dar consider ca e important sa stii ca “strigatul” tau nu ramane fara raspuns: ca nu esti singura in acesta situatie, ca nu esti singura in fata oricarei tulburari pe care o resimti.
Asadar, asa cum ai mai fost sfatuita de ceilalti respondenti – Psiholog Pescaru Valentin si Dietetician Acasandrei Mihaela, trebuie sa apelezi cu incredere la sfaturile profesionistilor: un bun psiholog, dar mai ales, cauta recomandarile interdisciplinare psiholog-dietetician (sau psiholog-nutritionist, cum este recent vehiculata). Doar cu suport solid poti sa invingi si sa te aperi de teama excesiva de a deveni supraponderala.
Un amanunt important: relatia cu acesti specialisti trebuie sa fie foarte stransa, bazata pe respect si incredere totala. Psihologul, ca si dieteticianul, trebuie alesi in conditii de compatibilitate. Trebuie sa se potriveasca personalitatii tale si sensibile, si exigente, in acelasi timp.
Ai incredere in tine, Ellion!
Ai 21 de ani si esti inca un copil. Esti inteligenta, sensibila, rationala – si incerci sa faci fata multor probleme, asa cum poti. Dar sa stii ca esti si puternica- si de fapt, daca as putea sa ma exprim mai clar, trebuie sa fii!
Cred ca toate aceste probleme au fost generate intr-un moment sensibil: adolescenta, in toiul exploziei hormonale – cand organismul incepe sa capete o alta forma si continut.
Mai consider ca “pomelnicul” pe care l-ai scris – asa cum ai spus tu, nu poate fi si nu este esecul incercarilor tale ci, dimpotriva, avantul necesar de care ai nevoie pentru a putea sa depasesti situatia in care te afli. Daca citesti putin mai mult, o sa gasesti tot felul de situatii asemanatoare, unele chiar celebre, cu ceea ce singura ai considerat a fi bulimie – sau doar o tulburare de alimentatie: mari actori, personalitati din alte domenii, etc, care descriu aceasta perioada – a adolescentei tarzii, a regasirii identitatii si increderii in sine.
Deci, nu esti singura! Si ca sa-ti mai dau un indiciu, sa stii ca, de obicei, persoanele inteligente, cu viata interna efervescenta, sunt cele mai afectate.
Situatia pe care tu o expui este de apreciat deoarece multe tinere se confrunta cu tulburari de alimentatie – chiar grave, fara a fi constiente la ce pericole in ceea ce priveste sanatatea se expun, astfel incat sa poata vorbi despre ele.
Raspunsul mea nu stiu in ce masura te poate ajuta sau directiona, dar consider ca e important sa stii ca “strigatul” tau nu ramane fara raspuns: ca nu esti singura in acesta situatie, ca nu esti singura in fata oricarei tulburari pe care o resimti.
Asadar, asa cum ai mai fost sfatuita de ceilalti respondenti – Psiholog Pescaru Valentin si Dietetician Acasandrei Mihaela, trebuie sa apelezi cu incredere la sfaturile profesionistilor: un bun psiholog, dar mai ales, cauta recomandarile interdisciplinare psiholog-dietetician (sau psiholog-nutritionist, cum este recent vehiculata). Doar cu suport solid poti sa invingi si sa te aperi de teama excesiva de a deveni supraponderala.
Un amanunt important: relatia cu acesti specialisti trebuie sa fie foarte stransa, bazata pe respect si incredere totala. Psihologul, ca si dieteticianul, trebuie alesi in conditii de compatibilitate. Trebuie sa se potriveasca personalitatii tale si sensibile, si exigente, in acelasi timp.
Ai incredere in tine, Ellion!
Alege-ți medicul și fă o programare!Peste 13000 de cabinete medicale își prezintă serviciile pe ROmedic.
Alte subiecte care v-ar putea interesa:
- 18bulimie
- 6Sunt bulimica de 6 ani, iar in urma analizelor, am primit urmatoarele rezultate
- 5bulimia si sarcina
- 2Sunt bulimica, ce imi recomandati?
- 11am pierdut contactul cu realitatea
- 8Bulimia - tratabila fara ajutor medical - profesional?
- 1Bulimia ma chinuie de 4 ani..
- 0Bulimie
- 4Ce afectiuni poate determina bulimia spontana?
- 7Balonare!!!!!
- 8Nu mà pot ingrasa
- 8Suport bulimie
- 3Crize bulimice!!!
- 6Cum se vindeca bulimia
- 2Abuz de laxative
- 5A incercat cineva lamictal/lamotrix pentru bulimie?
Mai multe informații despre: bulimia tulburarile de comportament alimentar bulimie
Din Biblioteca medicală vă mai recomandăm:
Din Ghidul de sănătate v-ar putea interesa și: