Îmi vreau anii pierduți înapoi.

De vreo 6 ani sufăr de anxietate cu stări depresive. Diagnosticul psihiatric este de anxietate, iar psihologul clinician la care fac terapie mi-a zis că crede că am sindrom anxios-depresiv. Problema este că am început să mă tratez de câteva luni. Cum mă împac cu gândul că mi-am pierdut anii de liceu stând în acele stări de lipsă de speranță? Nu am putut să vorbesc cu părinții sincer, să îi conving să merg la psihiatru mai repede în mare parte pentru că anxietatea mea este cauzată, în mare măsură, de credința că am făcut mult rău cu puterea gândului și de teama că voi arde în iad pentru eternitate din această cauză (neavând curaj să mă spovedesc (în ultimul timp, totuși, mi-a făcut curaj gândul că preotul, atunci când spovedește, este un supraom, un mesager și mijlocitor între Dumnezeu și oameni, astfel neputând să îmi judece păcatele (m-a ajutat și neurofeedback-ul să scap de rușine))). Părinții mei nu înțelegeau de ce sunt depresiv, din moment ce primesc iubire din partea lor și din moment ce avem o situație financiară ok. Au acceptat să mă ducă la psiholog, din cauza bacului am întrerupt ședințele de terapie psihologică (oricum, în acel moment nu credeam că mă pot ajuta mult, pentru că nu aveam curaj să vorbesc de motivul anxietății menționat mai sus. Știam că medicamentele m-ar putea ajuta). Din fericire am reînceput ședințele anul trecut dintr-o altă cauză și psiholoaga le-a explicat părinților că trebuie psihiatru, iar ei au acceptat. Acum sunt bine pe tratament, dar nu pot să mă împac cu gândul că mi-am distrus poate cei mai frumoși ani din viață. Ce să fac?
P.S. Referitor la credința că pot face rău cu gândul, am reușit să vorbesc psiholoagei și psihiatrei despre ea. Acum câțiva ani eram sigur că este reală, acum nu mai sunt sigur (în acești ani am tot avut episoade de îndoială și de credință neclintită în această “putere” a mea).

Eu zic ca nu ti-ai pierdut cei mai frumosi ani, daca acum te simti mai bine te poti bucura de viata si poti face lucrurile pe care nu ai putut sa le faci atunci cand nu erai ok.

Uite, eu m-am apucat de hiking pe munte la 45 de ani si de atunci nu ma opresc. In fiecare vara merg obligatoriu pentru cateva ture, mai ales ca am si teama de inaltime si vreau cu tot sufletul vreau sa o infrang.

Anul asta am reinceput sa schiez. Nu a fost pentru prima oara, dar nu am mai schiat de vreo 20 de ani. Nimic nu ma opreste, poate genunchii:))

Fac sport si fac lucrurile care imi plac si se vede in starea mea, in felul cum arat si cum ma comport.
Fac lucrurile care nu le-am facut atunci cand imi era rau si ma bucur si ii multumesc Universului pentru ca pot!

Cu toții am vrea asta. Pe lângă simptomele bolii, am avut parte și de bullying în școală și liceu pt că eram depresivă iar ceilalți copii sănătoși nu înțelegeau de ce nu fac ce făceau ei sau de ce nu vreau să particip la nimic din ce organizau ei. Adevărul e că nu aveam chef de nimic, parcă cineva îmi fura vitalitatea efectiv...
Oricum, să știi că viața îți dă și niște nasoale ca să vezi cine merită osteneala și cine nu! La sănătate, belșug și bine toți îți zâmbesc fals și par alături de tine, când începe greul și boala, câți mai rămân? Aici e cheia...

Asa e C.S.D.

Nu mai putem aduce timpul inapoi si decat sa ne irosim vremea cu regrete sa traim bine zic eu de acum inainte. Viata e frumoasa si la 40+ chiar si la 60+ :)

În primul rând, este important să îți reamintești că este normal să ai astfel de gânduri și emoții în fața unei experiențe dificile precum cea pe care ai avut-o. Să te confrunți cu anxietatea și depresia este o luptă grea, iar procesul de vindecare poate dura mult timp și necesită răbdare și susținere.

În ceea ce privește sentimentul că ți-ai pierdut anii de liceu din cauza stărilor tale de anxietate și depresie, este important să îți amintești că fiecare experiență, chiar și cea mai dificilă, poate avea un scop și poate contribui la creșterea ta personală și la dezvoltarea ta ca individ. Este normal să simțiți tristețe și regrete, dar încercarea de a te concentra asupra prezentului și a viitorului poate fi benefică. Poate fi util să te concentrezi pe lucrurile pe care le poți schimba acum și să cauți modalități de a-ți găsi bucurie și satisfacție în viața ta actuală.

De asemenea, este important să îți amintești că este normal să ai îndoieli și conflicte în ceea ce privește credința și convingerile tale. Este un proces natural să îți explorezi și să îți redefinești credințele și valorile pe parcursul vieții tale. Ar putea fi util să îți acorzi timp pentru a reflecta asupra credințelor tale și să discuți despre aceste aspecte cu profesioniști în domeniul sănătății mintale, precum psihiatrul și psihoterapeutul tău.

În cele din urmă, nu uita să acorzi atenție autocompasiunii și să îți oferi sprijinul și încurajarea de care ai nevoie pentru a face față dificultăților tale. Poate fi util să cauți și să te implici în activități și hobby-uri care îți aduc bucurie și satisfacție, și să îți cultivi relațiile cu cei dragi pentru a primi sprijin și susținere în timpul acestui proces de vindecare.

Lasa naiba liceul ca nu e de regretat, erau pe naiba ani frumosi, invatai cu toptanul, teme, te asculta ala, aia, teze, etc.

Asta e, viata e frumoasa dupa scoala ca nu mai ai de invatat la n materii, chiar si la facultate ! Daca iei un trat bun si te simti bine, traiesti viata de acuma in colo. tu nu stii ce regreti, pe bune.

Impaca-te ca nu ai pierdut nimic. Eu cand eram in spital asta vara stateam asa relax si ziceam "mmm ce misto e asa sa stai fara nici o treaba sa plutesc fara obligatii, fara nimic".
Am facut un trat de ma droga putin, eram asa absolut fara nici o treaba, o senzatie din aia de pluteala placuta un 50 de minute dupa ce luam ala, era efect secundar.
Radeam asa ca prostu era asa distractiv.
Muilt mai bine ca la liceu si facultate.

Dormeam cand vroiam, stateam pe telefon, ma plimbam prin curtea spitalului, imi luam de la umbrelute ce vroiam de papare, mai vb cu lumea, asa fara griji. As fi vrut asta de dinainte de liceu ca sa scap de toate alea.
Ca odata ce te pensionai, se taia tot, nu mai trebuiau examene, etc, etc, ca oricum nu mai lucrai. Mie imi trebuia un TAB de pe la 14 ani, ca sa ma scoata din circuit sa nu am nici o treaba.

Nu ai cum sa recuperezi anii aia de invatat, teze si altele.
Ce ti se pare tie asa misto la anii aia chiar nu pricep. Viata nu se rezuma doar la aia.

banuiesc ca ai undeva pe la 20+ de ani.
inca nu e momentul regretelor

Mulțumesc tuturor pentru răspunsurile încurajatoare! Le iau în calcul. @Costy2008 pentru noi, în liceu, temele erau ceva destul de rar, din nefericire pe cele de la limbi străine le copiam de la altcineva sau le făceam cu o aplicație de traducere:( așa că, în afară de ele, nu prea mai știu să fi avut așa multe, cam două pe semestru, dacă nu m-a lăsat memoria. Nu este problemă, îmi place să învăț, plus că vreau să fac ceva care să mă facă să simt că și eu contribui la societate, liceul și școala generală au fost neutre pentru mine, asta în cel mai rău caz, iar facultatea îmi place mult, deși unde vreau eu să mă angajez nu sunt posturi nici pentru cei fără dizabilități. Asta ca să nu mai vorbesc că timp de aproape două clase din liceu am făcut școală online datorită pandemiei și am avut incomparabil mai mult timp liber pe care aș fi putut să îl folosesc bucurându-mă, nu luptând cu lipsa mea de speranță în mai bine. În anii aceia de liceu și de generală aș fi putut să devin foarte popular, să mă dorească zeci de fete, nu să stau după o singură fată care în final m-a și refuzat. Acum la facultate nu mai am chef să fiu popular, poate pentru că sunt timid. În liceu și în generală poate aș fi reușit să mă schimb mai ușor decât acum. Am citit un studiu care a conchis că oamenii extrovertiți sunt mai fericiți decât cei introvertiți. Plus că am pierdut și un an și ceva de facultate cu stările astea. Cât despre pensie, eu am pentru altă deficiență fizică, dar este mică și, mai ales cu noua lege de acum, va crește destul de greu, va dura mulți ani până când să pot trăi numai din ea, deci nici pensionarea asta, dacă este făcută atunci când ești tânăr, nu este o afacere, plus că pentru anumite boli te angajezi greu, deși acum am speranță cu aceste unități speciale pentru persoanele cu dizabilități, s-au înmulțit foarte mult de la un an la altul, numai că trebuie să găsești una care să te și integreze în colectivul de muncă. Dumneavoastră cred că ați spus că scopul fiecărei zile este să fi fericit în ea și consider că așa este.