Factorii genetici ar putea explica „transmiterea” intergenerațională a divorțului

Copiii cu părinți divorțați sunt mult mai predispuși să divorțeze, comparativ cu cei care provin din familii biparentale, iar factorii genetici ar putea explica această asociere, potrivit unui studiu care va fi publicat în jurnalul Psychological Science, realizat de cercetătorii din Virginia Commonwealth University (VCU) în colaborare cu Lund University din Suedia.

Prin intermediul studiului au fost analizate registrele populației din Suedia și astfel s-a remarcat că, persoanele care au fost adoptate prezentau similitudini cu familia biologică – și nu cu cea adoptivă -în ceea ce privește divorțul.

„Noi am încercat să răspundem unei întrebări rudimentare: De ce divorțul se <<transmite>> între membrii unei familii?”, punctează Jessica Salvatore, investigatorul principal al studiului și profesor în cadrul Departamentului de Psihologie la VCU.

Rezultatele notabile ale studiului constau în faptul că se abate de la teoretizarea clasică a divorțului, care sugerează că urmașii familiilor separate prin divorț sunt mai predispuși să divorțeze ei înșiși deoarece au fost „martori” la momentele când părinții se străduiau să gestioneze conflictele din cuplu sau la lipsa de angajament din partea unuia sau a ambilor părinți, maturizându-se și internalizând aceste comportamente și atitudini pentru a le replica în viața adultă în propriile relații.


Aproape toată literatura de specialitate susține că <<transmiterea>> între generații a divorțului se realizează într-o manieră psihologică, studiul curent fiind în contradicție cu aceasta, susținând că factorii genetici sunt mult mai importanți.

Prin recunoașterea contribuției factorilor genetici în <<transmiterea>> intergenerațională a divorțului, terapeuții ar putea dezvolta noi strategii mai precise și mai eficiente pentru a veni în sprijinul cuplurilor cu probleme conjugale.

„Până acum, dovezile care încearcă să justifice caracterul „molipsitor” al divorțului între generații indică mecanismul psihologic prin care copiilor ce cresc cu părinți divorțați le lipsește angajamentul și aptitudinile interpersonale necesare mariajului.” Prin urmare, în cadrul terapiei de cuplu, teraputul se va concentra mai mult pe consolidarea acestor aptitudini.

„Studiile respective însă nu au analizat și alți factori în afară de mediul familial, cum sunt de exemplu genele, pentru a explica modul prin care divorțul părinților îi predispune și pe urmași să le calce pe urme. Prin intermediul studiului nostru, am identificat dovezi consistente potrivit cărora factorii genetici joacă un rol important în această situație paticulară a transmiterii intergeneraționale a divorțului. Prin urmare întărirea aptitudinilor interpersonale și a angajamentului ar putea fi insuficiente sau ineficiente în cazul cuplurilor care se confruntă cu iminența separării.”

Mai mult decât atât, studiul sugerează că vizarea trăsăturilor de personalitate fundamentale considerate a fi într-o oarecare măsură condiționate genetic și care au fost asociate cu divorțul, trăsături precum negativitatea emoțională exvesivă, inabilitatea de a gestiona emoțiile negative și de a tempera impactul lor asupra relației de cuplu.

Astfel, adresându-se „dedesupturilor” personalității și acestor distorsiuni cognitive prin intermediul tehnicilor cognitiv-comportamentale, terapeuții ar putea dezvolta o strategie mult mai eficientă decât cultivarea angajamentului.

Sursa: News-Medical.Net