Ureea serică crescută - cauze posibile

Ureea, produsul final al metabolismului proteinelor, un compus azotat format în ficat, este un indicator important al stării de sănătate, nivelurile sale reflectând echilibrul dintre excreția renală și producția hepatică de uree. Administrarea de uree crește osmolalitatea plasmei sanguine, rezultând un flux sporit de apă în țesuturi, inclusiv la nivelul creierului. Creșterea nivelului de uree din sânge poate fi cauzată de creșterea producției de uree, scăderea eliminării ureei sau o combinație a celor două. (1, 2)

Ureea serică crescută - cauze posibile

Ureea serică crescută poate fi asociată cu numeroase afecțiuni cronice de sănătate sau poate fi o urmare a deshidratării. De cele mai multe ori, ureea serică crescută apare pe fondul eliminării urinare reduse a ureei din cauza bolii renale avansate și scăderea marcată asociată a ratei de filtrare glomerulară (RFG), un parametru esențial din punct de vedere clinic, datorită faptului că definește funcția renală. Atunci când nivelul de uree este utilizat ca un biomarker al funcției renale, este esențial ca nivelul crescut al ureei să reflecte o scădere a ratei de filtrare glomerulară. Stările asociate cu creșterea nivelului de uree serică sunt cunoscute ca azotemie. (1, 2)

Leziunea acută a rinichilor.

Descrie scăderea bruscă și rapidă a funcției renale, determinată de scăderea fluxului de sânge către rinichi, de regulă din cauza unei alte afecțiuni severe, precum  insuficiența cardiacă, insuficiența hepatică, vasculita (inflamația și blocarea vaselor de sânge din rinichi) sau sepsisul. Leziunea acută a rinichilor determină acumularea de produse azotate în sânge (azotemie) cu sau fără reducerea cantității de urină. Simptomele pot varia de la anorexie, greață și vărsături până la convulsii și comă. Fără un tratament instituit încă din fazele incipiente, nivelurile anormale de săruri și substanțe chimice se pot acumula în organism, ceea ce afectează capacitatea altor organe de a funcționa corect. (2, 4, 5)

Boala cronică de rinichi.

Afecțiune caracterizată printr-o pierdere treptată a funcției renale, care determină scăderea capacității rinichilor de a filtra deșeurile toxice din sânge. În formele avansate, boala cronică de rinichi poate cauza acumularea în exces de lichide, electroliți și deșeuri toxice. Boala renală cronică poate evolua către insuficiență renală în stadiu terminal, o condiție care impune dializă (filtrarea artificială a sângelui) sau transplant renal. Tratamentul bolii cronice de rinichi se concentrează pe încetinirea progresiei leziunilor renale. (2, 6, 7)

Deshidratarea.

Apărută pe fondul unui aport redus de lichide, deshidratarea este determinată de pierderea excesivă de lichide prin transpirație, vărsături, diaree severă sau în urma utilizării medicamentelor diuretice. Deshidratarea poate să apară la oricine, însă persoanele în vârstă și copii sunt cei mai predispuși să dezvolte complicații, care pot include infecții ale tractului urinar, convulsii, șoc hipovolemic sau chiar insuficiență renală. Nivelul crescut de uree din sânge nu este întotdeauna un indicator al deshidratării, în acest sens fiind utilizați alți markeri serici, precum nivelul de sodiu și potasiu. (3, 8)

Sângerarea gastrointestinală.

Hemoragie apărută la nivel gastrointestinal, pe fondul unei afecțiuni a esofagului, stomacului, intestinului subțire, intestinului gros sau a colonului, uneori asimptomatică, depistată doar cu ajutorul unui test de laborator. Cauzele potențiale ale sângerării gastrointestinale pot include ulcere peptice, inflamații esofagiene, colita ulceroasă, boala diverticulară a colonului, boala Crohn, polipi colonici sau chiar unele tipuri de cancer, precum cancerul de colon, stomac sau esofag. (2, 9)

Alte cauze de uree serică crescută

• scăderea perfuziei renale din cauza insuficienței cardiace, a șocului hipovolemic (afecțiune severă în care pierderea severă de sânge sau alte lichide face ca inima să nu poată pompa suficient sânge în organism) sau a hipotensiunii arteriale severe;
• dietă bogată în proteine;
• îmbătrânirea (persoanele vârstnice au adesea un nivel al ureei din sânge mai mare decât al persoanelor tinere sau al adulților, fără a avea însă în mod obligatoriu probleme de funcționare a ficatului sau rinichilor);
• azotemia prerenală (nivel anormal de ridicat de deșeuri de azot în sânge);
• obstrucții ale tractului urinar;
• alte afecțiuni renale, precum pielonefrita sau glomerulonferita;
• o stare catabolică (arsurile, o infecție severă, stările febrile prelungite sau chiar stresul pot fi o cauză a ureei crescute). (2, 10)

Când poate fi ureea serică crescută semnul unei boli renale? 

În general, cauzele non-renale ale creșterii ureei serice au ca rezultat o creștere ușoară până la moderată a nivelului de uree, de obicei nu mai mare de 10,0 mmol/L. În schimb, în cazul unei disfuncții renale severe, nivelul de uree ajunge să fie semnificativ crescut. În situația în care concentrația depășește 10-20 mmol/L, se recomandă efectuarea unor analize suplimentare, în vederea diagnosticării unei potențiale boli renale. Evaluarea funcției renale folosind exclusiv nivelul de uree din sânge nu beneficiază de suport științific, deoarece un nivel normal de uree nu exclude în mod obligatoriu boala renală, în timp ce o creștere ușoară până la moderată nu poate indica în mod obligatoriu o afecțiune renală. (2)

Măsurarea ureei plasmatice/serice: valorile optime BUN

Concentrația de uree din plasmă sau sânge poate fi exprimată folosind un test al porțiunii azotat a ureei (BUN), valorile fiind exprimate în mg/dL. De asemenea, ureea poate exprimată ca întreaga moleculă (nu doar partea de azot a moleculei) în unități SI (mmol/L). Deoarece BUN reflectă conținutul de azot al ureei și măsurarea ureei reflectă întreaga moleculă, cantitatea de ureea exprimată prin testul BUN este aproximativ de două ori mai mică decât valoarea reală a ureei. Astfel, o valoare BUN de 10 mg/dL este echivalentul unui nivel al ureei de 21,4 mg/dL. (2, 3)

Indicele de referință normală presupune o valoare BUN cuprinsă între 7,0 și 22 mg/dL. Cu toate acestea, rezultatele studiilor sugerează că persoanele în vârstă sănătoase (fără nicio pierdere aparentă a funcției renale) pot avea niveluri BUN de până la 40-50 mg/dl. Valorile de referință diferă în funcție de vârstă, intervalul de referință pentru adulți fiind cuprins între 10-20 mg/dL. În cazul copiilor, valorile sunt cuprinse însă între 5-18 mg/dL. (2, 3)