Un nou studiu explorează legătura dintre inflamația cronică și dezvoltarea aritmiei

Fibrilația atrială reprezintă o tulburare de ritm cardiac foarte frecventă: inima bate neregulat și adesea rapid, ceea ce poate duce la complicații grave, cum ar fi AVC-urile, insuficiența cardiacă sau chiar demența. Deși apare mai des la vârstnici (circa 10% dintre persoanele peste 80 de ani), fibrilația atrială devine tot mai prezentă la adulții tineri, influențată de factori precum stresul cronic, obezitatea și hipertensiunea. În pofida prevalenței, etiologiile fibrilației atriale sunt încă insuficient înțelese, îngreunând uneori abordarea terapeutică.
Un studiu recent realizat în Brazilia, publicat în Nature Cardiovascular Research, aduce dovezi clare despre legătura între inflamația cronică și dezvoltarea fibrilației atriale. Cercetarea, coordonată de specialiști ai Universității Federale din Rio de Janeiro (UFRJ) și Institutului D’Or pentru Cercetare și Educație (IDOR), propune noi ținte terapeutice care să prevină sau să limiteze această aritmie, cunoscută mai ales pentru asocierea sa cu riscuri crescute de accident vascular cerebral și demență.

Rolul inflamației cronice

Cercetări anterioare au sugerat că inflamația este un factor major în apariția și agravarea fibrilației atriale. Totuși, mecanismele prin care inflamația atacă direct conductibilitatea electrică a inimii rămâneau neclare. Conform echipei conduse de dr. Emiliano Medei (IDOR/UFRJ), interleukina-1 beta (IL-1β), un mediator imunitar esențial, poate acționa direct asupra țesutului cardiac, crescând predispoziția la fibrilație atrială.

Studii clinice și modele animale

Inițial, cercetătorii au analizat profilurile imunologice a 92 de persoane: 30 fără fibrilație atrială și 62 diagnosticate cu fibrilație atrială, toți pacienți din rețeaua Rede D’Or. Observațiile obținute de la acești pacienți au stat la baza testelor ulterioare în modele animale:

• Șoareci tratați cu IL-1β timp de 15 zile au dezvoltat anomalii cardiace și inflamatorii similare cu ale pacienților, crescând susceptibilitatea la fibrilație atrială.  
• Invers, șoarecii lipsiți de receptorii pentru IL-1β în macrofage - celulele de bază ale sistemului imunitar - nu au mai manifestat fibrilație atrială.

Implicațiile reacției dintre IL-1β și macrofage

Descoperirea evidențiază un cerc vicios: IL-1β amplifică inflamația, activează macrofagele din inimă și promovează astfel fibrilația atrială. Mai precis, s-a observat că genele asociate cu producerea IL-1β și caspazei-1 (enzima care favorizează maturarea IL-1β) sunt supraexprimate în prezența inflamației cronice.  
Specialiștii subliniază că în lipsa receptorilor pentru IL-1β doar în macrofage, șoarecii nu mai dezvoltă fibrilație atrială. Astfel, cea mai clară rută patogenică implică interacțiunea dintre IL-1β și macrofagele rezidente din inimă.

Relevanță terapeutică: inhibarea IL-1β

În prezent, nu întotdeauna este posibil să se identifice cauza precisă a fibrilației atriale la fiecare pacient. Dar dacă IL-1β este un factor comun în multiple contexte clinice (inflamație, hipertensiune, obezitate etc.), blocarea IL-1β (ori a căii sale de activare prin caspaza-1) devine o strategie foarte promițătoare. Într-adevăr, există deja medicamente anti-IL-1β folosite pentru alte boli inflamatorii, ceea ce indică o posibilă aplicare rapidă în fibrilația atrială.

O boală tot mai frecventă

Creșterea speranței de viață și incidența bolilor cronice (diabet, boli autoimune, obezitate) fac din fibrilația atrială o provocare tot mai mare pentru sistemele de sănătate. În plus, mortalitatea și morbiditatea asociate - AVC, demență, insuficiență cardiacă - pun un accent pe nevoia de prevenție și tratament eficient. Noua demonstrație a relației strânse dintre inflamație și fibrilație atrială ar putea îmbunătăți considerabil managementul clinic.

Limite și perspective

Un punct limitativ constă în faptul că majoritatea subiecților (din eșantionul uman) provin dintr-o populație relativ omogenă și nu reflectă diversitatea globală. Totuși, dovezile mecanice obținute prin experimentele pe șoareci confirmă veridicitatea ipotezei. O direcție imediată de cercetare va fi identificarea unor subloturi de pacienți (de ex. cu anumite mutații genetice sau niveluri diferite de inflamație) care să răspundă mai bine la o terapie anti-IL-1β.

Concluzii

Studiul brazilian demonstrează clar rolul inflamației, prin IL-1β și macrofage, în apariția și progresia fibrilației atriale. Relevanța clinică este majoră: tratamentele care vizează blocarea IL-1β/caspazei-1 pot diminua aritmia la pacienții cu risc crescut. Având în vedere expansiunea globală a fibrilației atriale și pericolele ei, descoperirea pavează calea unor terapii mult mai țintite asupra imunității și inflamației, deschizând noi orizonturi în prevenirea și tratarea fibrilației atriale.