Schizofrenia - abordare psihanalitica

Tehnica psihanalitica

În prelegerile sale „Despre psihoterapie” ţinute la Viena în faţa oficialităţilor medicale şi publicate în 1905, referindu-se la indicaţiile şi contraindicaţiile pe care le furnizează cu titlul de temporare, Freud recomandă „să ne limităm alegerea la persoane care au o stare normală, dat fiind că în procedeul psihanalitic noi punem stăpânire pe fenomenele patologice, dacă pornim dinspre o astfel de stare normală. Psihozele, stările de confuzie şi depresiile profunde sunt neindicate pentru psihanaliză, cel puţin aşa cum este ea exercitată până acum. Nu cred că este exclus ca, modificând adecvat procedeul, să trecem dincolo de aceste contraindicaţii şi să putem lua în considerare o psihoterapie a psihozelor”.

Ulterior, în analiza cazului Schreber, precizează şi unul dintre motivele acestor limite: „Cercetările analitice despre paranoia ne creează nouă, medicilor care nu lucrăm în instituţii publice, greutăţi de natură deosebită. Noi nu putem primi sau reţine vreme îndelungată asemenea bolnavi, deoarece condiţia tratamentului nostru este perspectiva succesului terapeutic”.

Termenul de „psihanaliză” a fost creat de Sigmund Freud în scopul de a denumi o metodă particulară de psihoterapie (sau „cura prin cuvânt”) provenită din procedeul cathartic al lui Josef Breuer şi întemeiată pe explorarea inconştientului, cu ajutorul asociaţiei libere a pacientului şi interpretării psihanalistului. Prin extindere, se numeşte „psihanaliză”: a) tratamentul condus conform acestei metode; b) disciplina întemeiată de Freud (şi numai de acesta) în măsura în care include o metodă terapeutică, o organizare clinică, o tehnică psihanalitică, un sistem de gândire şi o modalitate de transmitere a cunoaşterii, sprijinindu-se pe transfer şi permiţând formarea de practicieni ai inconştientului; c) mişcarea psihanalitică, adică o şcoală de gândire care înglobează toate curentele freudismului. (Roudinescu, É., Plon, 2002)