Schizofrenia - abordare psihanalitica

Motto:
"Schizofrenia întotdeauna are un sens psihologic şi apare ca fiind inevitabilă din perspectiva vieţii aşa cum a fost ea trăită de pacient."
Bertram Karon

Termenul de „Schizofrenie” a fost elaborat în 1911 de Eugen Bleuler, pornind de la grecescul  „schizein” (a sparge, a separa) şi „phrenos” pentru a desemna o formă de nebunie numită de Emil Kraepelin „demenţă precoce” şi ale cărei simptome fundamentale sunt: incoerenţa gândirii, a afectivităţii şi a acţiunii, replierea asupra propriei persoane şi activitatea delirantă.

Concepţia freudiană asupra schizofreniei

Viziunea lui Sigmund Freud asupra schizofreniei transpare din lucrarea publicată în 1914, "Pentru a introduce narcisismul". Elaborarea acestui text se sprijină pe studiul psihozelor şi, în special, pe contribuţiile lui Karl Abraham, care în 1908 descria procesul de dezinvestire al obiectului şi de revenire a libido-ului asupra subiectului: „Bolnavul mintal îşi consacră sieşi, ca obiect sexual, întregul libido pe care omul normal îl dedică anturajului său viu sau animat. Supraestimarea sexuală nu îl priveşte decât pe el. Freud va adopta această definiţie a psihozei într-una din lecţiile sale de „Introducere în psihanaliză”.

Freud se referă la schizofrenie folosind termenul de „parafrenie” şi îi atribuie două caracteristici fundamentale: delirul de grandoare şi întoarcerea interesului de la lumea exterioară (persoane şi lucruri). Parafrenicul (schizofrenul) îşi retrage libidoul de la persoanele şi obiectele lumii exterioare, fără a le înlocui în fantasmele sale cu altele, aşa cum se întâmplă în cazul nevroticului. Libidoul sustras din lumea exterioară a fost direcţionat spre Eu (aici cu sensul de Sine), în aşa fel încât a luat naştere un comportament ce poate fi numit narcisism, în cazul de faţă, unul secund. Traducând observaţiile clinice în teoria libidoului, Freud susţine că retragerea libidoului obiectal şi redirecţionarea sa spre sine devine un libidou al Eului. Libidoul retras de la lumea exterioară şi redirecţionat în acest mod constituie narcisismul, considerat megalomania schizofrenică. Se prefigurează o opoziţie între libidoul Eului şi libidoul obiectal: cu cât e mai utilizat unul, cu atât devine mai sărac celălalt.
Fundamentarea teoretică a procesului de retragere a investiţiei libidinale o aflăm în lucrarea „Observaţii asupra unui caz de paranoia descris autobiografic” (1912), unde Freud analizează problemele ridicate de paranoia şi avansează ipotezele legate de mecanismele ei de formare. În psihanaliză, fenomenele patologice sunt derivate, în general, din refulare.

Procesul de refulare are trei faze:
1) Fixaţia, precursoarea şi condiţia fiecărei refulări. Fixaţia rezidă în faptul că o pulsiune sau o parte a pulsiunii nu participă la dezvoltarea prevăzută ca fiind normală şi rămâne, datorită acestei inhibiţii, într-un stadiu infantil. În asemenea fixaţii se află predispoziţia pentru îmbolnăvirea de mai târziu.
2) Refularea propriu-zisă, care emană de la sistemele superior dezvoltate, capabile de conştiinţă, spre derivaţii psihici ale instinctelor primare rămase în urmă sau spre acele tendinţe psihice care, din alte motive, inspiră o repulsie puternică.
3) Răbufnirea refulatului, care vine din partea fixaţiei şi are drept conţinut o regresie a dezvoltării libidoului până în acest punct. 

Refularea propriu-zisă constă într-o desprindere a libidoului de persoanele şi lucrurile iubite anterior. În psihoză (paranoia) libidoul devenit liber este întors spre Eu şi utilizat în amplificarea Eului. Astfel este atins din nou stadiul narcisismului (oral) din dezvoltarea libidoului, stadiul în care propriul Eu a fost unicul obiect sexual. Putem vorbi, deci, de o fixaţie în narcisism.

În lucrarea „Nevroză şi psihoză”, Freud arată că etiologia unei psihoze o reprezintă frustrarea, neîndeplinirea acelei dorinţe din copilărie, niciodată stăpânită, care se înrădăcinează adânc în structura noastră determinată filogenetic (Freud, 1923). Această frustrare rămâne mereu o frustrare din exterior, exceptând situaţia în care, poate proveni din Supraeul care a preluat sarcina reprezentării cerinţelor realităţii. Efectul patogen depinde de reacţia Eului, care fie rămâne în tensiunea conflictuală, dependent de realitate, încercând să facă faţă Sinelui, fie se lasă dominat de Sine, rupându-se de realitate. Supraeul uneşte în sfera sa, într-o legătură neprecizată, atât influenţele ce vin de la Sine, cât şi pe cele ale lumii exterioare, fiind oarecum un model ideal pentru tendinţele multiple ale Eului. Nevroza de transfer ar corespunde deci, conflictului dintre Eu şi Supraeu, iar nevroza narcisică, conflictului dintre Eu şi realitatea exterioară.

În anul următor (1924), Freud reia aceeaşi temă în lucrarea „Pierderea realităţii în nevroză şi psihoză”, reîntărindu-şi afirmaţiile referitoare la etiologia celor două tulburări psihice. Astfel, în cazul nevrozei, Eul, fiind dependent de realitate, reprimă o parte a Sinelui (viaţa pulsională), în timp ce, în cazul nevrozei, acelaşi Eu, aflat în slujba Sinelui, se retrage din faţa unei părţi a realităţii. Aşadar, pentru nevroză este decisivă puterea superioară a influenţei realităţii, în vreme ce pentru psihoză decisivă este puterea pulsiunilor. La fel ca în nevroză, şi psihoza prezintă două etape: prima desprinde Eul de realitate, iar a doua este reparatorie, prin crearea unei alte realităţi, care nu mai oferă acelaşi impact ca cea tocmai părăsită. Aici se conturează diferenţa în rezultatul final: în nevroză, un fragment de realitate este repede evitat, în psihoză însă, este reconstruit. Nevroza nu neagă realitatea, ea nu vrea să ştie nimic despre ea, în vreme ce psihoza o neagă şi încearcă să o înlocuiască. Crearea realităţii în psihoză se face cu expresiile psihice ale relaţiilor anterioare cu realitatea, adică urmele mnezice, reprezentările şi judecăţile, care au fost până atunci dobândite de la ea şi prin care a fost reprezentată viaţa psihică. Cum această relaţie nu se încheie niciodată, sarcina psihozei este aceea de a procura astfel de percepţii, ca şi cum ar aparţine realităţii, ceea ce se obţine pe calea halucinaţiei. Dacă iluziile, formaţiunile delirante şi halucinaţiile sunt de cele mai multe ori chinuitoare pentru pacient, fiind legate de dezvoltarea de angoasă, aceasta se întâmplă din cauză că are loc un întreg proces de reorganizare împotriva forţelor ce trag cu violenţă în sens contrar.
 

Pentru a putea trage o concluzie referitoare la procesul de formare a tulburării schizofrenice, este nevoie să luăm în considere şi stadiile psihosexuale ale personalităţii. În cadrul teoriei sale despre libido, Sigmund Freud defineşte stadiul – pregenital (oral şi anal) şi genital – ca modalitate de relaţie cu obiectul. Atunci când, la nivelul stadiului oral (preverbal) se produce o fixaţie, datorită faptului că satisfacţiile potrivite oralităţii sunt frustrate, se produce o investiţie a libidoului în acest stadiu, numit şi narcisistic (centrat pe/în sine). Drept urmare, libidoul îşi retrage investiţiile din lumea exterioară şi le direcţionează spre interiorul persoanei, devenind un libido al Eului. În aceste condiţii, Eul se retrage din faţa realităţii şi intră sub dominaţia pulsiunilor Sinelui. Mai departe, cum aparatul psihic are nevoie de o relaţie cu lumea, acest lucru se realizează prin construirea realităţii, pe baza relaţiilor anterioare, prin iluzii, halucinaţii, formaţiuni delirante.