O nouă potențială țintă pentru tratarea bolilor metabolice legate de obezitate

Cercetătorii conduși de Haaglim Cho au descoperit un mecanism prin care hormonul adrenomedulină, care se acumulează la niveluri mai mari în obezitate, contribuie la instalarea rezistenței la insulină și la progresia diabetului zaharat de tip 2 asociat obezității. Elementul de noutate al acestui studiu constă în faptul că s-a pus accentul pe celulele endoteliale ale vaselor de sânge și rolul semnificativ al acestora în modularea răspunsului la insulină, un aspect relativ puțin explorat până acum.

De ce este important endoteliul în metabolismul glucidic

Insulina nu acționează doar în țesuturile clasice implicate în metabolism (ficat, mușchi scheletici și țesut adipos), ci și în celulele endoteliale care căptușesc vasele de sânge. Prin semnalizare adecvată, insulina favorizează dilatația capilarelor și crește fluxul sangvin către mușchi și alte organe, facilitând livrarea nutrienților și a insulinei în zonele care au nevoie de ele. Totuși, în obezitate, aceste procese sunt adesea compromise, iar rolul specific al endotelului în acest fenomen era mai puțin înțeles. Studiul de față evidențiază adrenomedulina drept un factor central care perturbă direct semnalizarea insulinică la nivel endotelial.

Adrenomedulina: Hormonul care „blochează” acțiunea insulinei

În experimentele pe modele de șoarece și în analizele pe probe umane, s-a observat că:

• Nivelele plasmatice de adrenomedulină cresc în obezitate, fiind însoțite de un alt factor, complement factor H (CFH), care potențează acțiunea hormonului.
• Adrenomedulina declanșează o cascadă de semnalizare ce duce la dezactivarea receptorului insulinic din celulele endoteliale, în principal prin implicarea enzimei protein-tirozin fosfatază 1B (PTP1B).
• Când receptorul insulinic este „oprit” în acest mod, mușchii și alte țesuturi primesc mai puțină insulină și, implicit, mai puțină glucoză, contribuind la rezistența sistemică la insulină caracteristică diabetului de tip 2 asociat obezității.

Dovezile experimentale din modelele de șoarece

• Adăugarea de adrenomedulină la șoareci normoponderali a reprodus simptomele rezistenței la insulină observate în obezitate: alterarea metabolismului glucidic și scăderea sensibilității la insulină.
• Șoarecii fără receptor de adrenomedulină la nivel endotelial au fost protejați de efectele negative ale obezității asupra metabolismului glucidic: insulina a rămas mai eficientă, iar fluxul sangvin către mușchi a fost menținut.
• Blocarea receptorilor de adrenomedulină în rândul șoarecilor obezi a îmbunătățit semnificativ acțiunea insulinei și a corectat parțial dezechilibrele metabolice, sugerând o potențială cale terapeutică.

Implicații clinice și terapeutice

Prin confirmarea faptului că endoteliul are un rol-cheie în controlul global al glicemiei, iar adrenomedulina poate submina acest control în obezitate, studiul indică o nouă țintă terapeutică pentru gestionarea diabetului de tip 2. În esență, inhibarea semnalizării adrenomedulinei ar putea:

• Restabili sensibilitatea la insulină în vasele de sânge, favorizând perfuzia eficientă a mușchilor și organelor cu insulină și nutrienți.
• Îmbunătăți controlul glicemic și preveni sau întârzia progresia către complicații diabetice grave.

Concluzii

Aceste rezultate subliniază contribuția centrală a hormonului adrenomedulină la patogeneza rezistenței la insulină în obezitate, punând în lumină un mecanism vascular distinct față de cele cunoscute până acum (ficat, mușchi, țesut adipos). Studiul deschide o cale promițătoare pentru dezvoltarea de tratamente noi care vizează direct semnalizarea endotelială, cu potențial de a îmbunătăți atât sensibilitatea la insulină, cât și controlul glicemiei la pacienții cu diabet zaharat de tip 2.