MIT: Antibioticele sunt medicamente universale, ce pot trata orice afecțiune

FALS

Se observă în ultimul timp o tendință tot mai mare de administrare a antibioticelor (fie prin automedicație, fie în urma prescripțiilor medicale), pentru o gamă extrem de largă de afecțiuni, atât la adulți, cât și în cazul copiilor.

Însă administrarea aleatorie a antibioticelor, fără existența unui substrat bacterian în evoluția bolii, poate crea o multitudine de probleme în menținerea stării de sănătate.

Având în vedere definiția oferită de EUCAST (Comitetul European pentru Testarea Sensibilității la Antibiotice), antibioticele sunt substanțe biologice sintetice sau semisintetice care acționează exclusiv împotriva bacteriilor. Antibioticele sau antimicrobienele pot să împiedice proliferarea bacteriilor (rol bacteriostatic) sau pot să le omoare (rol bactericid) pentru vindecarea infecțiilor ce pot apărea la oameni, animale și în unele cazuri la plante. Un astfel de medicament poate fi util împotriva uneia sau a mai multor bacterii, existând 15 clase de antibiotice diferite ca structură și modalitate de acțiune care au efecte diverse asupra microorganismelor. (8)

Pentru a evita confuziile, este bine de menționat că noțiunea de bacterie se referă la acele microorganisme care sunt total diferite de virusuri sau paraziți, din punct de vedere al structurii, al dezvoltării, al multiplicării și al mecanismului de acțiune.

• Bacteriile au dimensiuni de ordinul micronilor (făcând obiectul de studiu al microbiologiei), se pot vizualiza cu ajutorul microscopului optic și fie colonizează părți importante ale organismului (tegument, mucoase) având rol de barieră protectoare, fie produc infecții, fiind cauza unor afecțiuni severe.
• Virusurile sunt structuri mult mai mici, care se diferențiază de bacterii în special prin mecanismul lor de acțiune – produc modificări asupra ADN-ului sau ARN-ului celular, mecanism pe care nu îl regăsim la bacterii. De altfel, paraziții sunt alte structuri complexe, ce pot fi vizualizate chiar și cu ochiul liber (Helminți, Pediculides etc.) asupra cărora antibioticele nu au efecte nocive.

Administrarea de antibiotice în infecții virale precum răceală, gripă, majoritatea durerilor în gât și a bronșitelor, va avea următoarele rezultate:

nu tratează infecția și nu ameliorează simptomatologia; 

• nu împiedică evoluția bolii sau transmiterea la cei din jur; 
  
• poate provoca efecte secundare (de exemplu, alergii); 
  
• contribuie la dezvoltarea rezistenței organismului la antibioterapie. (1), (3), (7)

În majoritatea infecțiilor virale tratamentul este unul non-medicamentos, fiind bazat pe o dietă alimentară bogată în substanțe nutritive, dar și pe multă odihnă. Desigur că există și infecții virale severe care necesită tratament medicamentos, însă acesta constă în administrarea de antivirale (de exemplu, în cazul pneumoniilor virale, hepatitelor etc.). (6)

Problema utilizării de antibiotice se pune pe de-o parte în cazul statelor în curs de dezvoltare, prin lipsa necesarului de antimicrobiene și pe de altă parte în cazul țărilor moderne prin prisma utilizării excesive și/sau inadecvate. Antibioticele sunt medicamente foarte eficiente pentru tratarea infecțiilor bacteriene, recunoscute prin importanța lor de-a lungul timpului, acestea reduc simptomele și determină o recuperare rapidă, însă utilizarea greșită poate produce probleme serioase și de lungă durată, precum rezistența la antibiotice. (8)

Dacă bacteriile supraviețuiesc și se multiplică în prezența unor concentrații de antibiotic mai mari decât cele produse la locul infecției vorbim de rezistență clinică. Aceasta se deosebește de rezistența microbiologică sau epidemiologică, care se referă la supraviețuirea și multiplicarea bacteriilor în prezența unor concentrații mai mari de antibiotic, decât cele uzuale pentru restul reprezentanților din genul sau specia respectivă. Nu este obligatoriu ca o bacterie ce prezintă rezistență epidemiologică să prezinte și rezistență clinică, însă este importantă sesizarea unor eventuale modificări inițiale ale concentrațiilor de antibiotice, deoarece se poate acționa prin schimbarea modului de administrarea a antibioticelor înainte de dezvoltarea rezistenței clinice.

Totodată, se pot diferenția mai multe tipuri de rezistență la antibiotice:

 

• rezistența înnăscută (naturală) – toate bacteriile dintr-o specie, având aceleași caracteristici morfofiziologice, sunt rezistente la anumite antibiotice (de exemplu, bacteriile Gram negative nu au molecule țintă pentru glicopeptide);
• rezistența bacteriană câștigată – bacteriile unei specii sunt sensibile la un anumit antibiotic, dar unele tulpini dezvoltă rezistență;
• rezistență cromozomială sau extracromozomială – apare prin procese de mutații sau transfer genetic;
• rezistență încrucișată – se dezvoltă față de antibiotice cu structură chimică asemănătoare. (2), (5)

Potrivit CDC (Centrul pentru Prevenirea și Controlul Bolilor), un număr tot mai mare de infecții sunt produse de bacterii care au dezvoltat rezistență la mai multe antibiotice. Printre acestea se numără:

• infecții cu Enterococcus - rezistență la vancomicină;
• infecții cu K. Pneumonie (K. Oxytoca), E. Coli, Enterobacter spp. – rezisență la cefalosporine cu spectru larg;
• infecții cu P. Aeruginosa, K. Pneumonie, E. Coli și Enterobacter spp. – rezistență la carbapeneme. (4)

Lista prezentată rămâne deschisă, rezistența antimicrobiană fiind o problemă de sănătate publică în creștere atât în mediul spitalicesc, cât și în cel extraspitalicesc. Spre exemplu, E. Coli, care cauzează diverse infecții ale căilor urinare sau alte infecții mai grave, a dezvoltat rezistență la o bună parte din antibioticele majore, în aproape toate țările europene. Pentru aceasta, în 2001 Consiliul Uniunii Europene a emis o recomandare prin care se cere prudența în utilizarea antibioticelor, demarându-se programe de informare a publicului, care au avut ca rezultat o scădere a consumului de antibiotice și implicit a dezvoltării rezistenței. De asemenea, pe plan global OMS (Organizația Mondială a Sănătății) a demarat o strategie globală ce are ca scop introducerea unui sistem de monitorizare a rezistenței la antibiotice și implementarea unor acțiuni eficiente, precum obligația procurării antibioticelor numai pe bază de rețetă. (8)

Prescrierea inadecvată de antibiotice, pe un termen prea scurt sau prea lung (în cazul intervențiilor chirurgicale), prescrierea de antibiotice în exces, când nu este necesar, lipsa de complianță a pacienților (nerespectarea dozelor indicate), eliberarea antibioticelor fără rețetă, transmiterea de bacterii rezistente în unitățile de îngrijire medicală sunt câteva dintre principale cauze ale producerii rezistenței.

Este de menționat că prescrierea antibioticelor trebuie să se facă în baza unor investigații medicale care să confirme sursa bacteriană a infecției. Totodată, pe parcursul anamnezei pacientul va fi întrebat dacă prezintă alegii sau dacă a dezvoltat în trecut fenomenul de rezistență la alte tratamente cu antibiotice. Pentru certitudinea administrării corecte de antibiotice, dar și pentru detectarea corectă a sensibilității bacteriilor la antimicrobiene se recomandă efectuarea antibiogramei asupra culturilor bacteriene – testarea sensibilității la antibiotice.

O altă posibilitate de dezvoltare a rezistenței antimicrobiene este consumul de carne care provine de la animale tratate inadecvat cu antibiotice. Unele bacterii rezistente pot fi transmise prin alimente sau prin contact direct cu animalele. De aceea un rol foarte important îl are colaborarea cu medicii veterinari pentru eliminarea posibilității contaminării cu astfel de bacterii rezistente prin intermediul alimentelor. (8)

Pentru combaterea ideii conform căreia antibioticele sunt medicamente universale utile în tratarea oricărei afecțiuni și mai ales pentru evitarea rezistenței la antibiotice, iată alte câteva recomandări generale:

• informarea populației cu privire la problema globală a consumului inadecvat de antibiotice (mass-media, TV, internet); chiar dacă, din păcate, de multe ori antibioticele pot fi procurate foarte ușor și fără rețetă, este bine de știut că un antibiotic folosit fără să fie necesar poate să împiedice răspunsul organismului la un alt episod de antibioterapie, când acesta chiar va fi necesar (de exemplu, în cadrul unor intervenții chirurgicale, pneumonii, alte infecții bacteriene); este important să se efectueze un consult medical de specialitate și să se evite automedicamentația;
• prevenirea emergenței folosirii inadecvate de antibiotice prin informarea personalului medical cu privire la dozarea corectă a antibioticelor și la noutățile legate de rezistența dezvoltată de diverse bacterii.
• respectarea normelor de igienă, atât de către medici, cât și de către pacienți;
• prescrierea corectă de antibiotice în funcție de caracterele culturilor bacteriene, după testarea sensibilității la antibiotice (antibiogramă) și în funcție de reacția organismului afectat;
• antibioticele administrate pentru o anumită afecțiune nu se folosesc pentru alte infecții bacteriene, chiar dacă sunt dezvoltate de același individ;
• a se evita transmiterea tratamentului cu antibiotice între rude, prieteni, cunoștințe, fără consult medical de specialitate și fără rețetă; pacienții vor lua numai antibioticele care le-au fost prescrise, atunci când le-au fost prescrise;
• administrarea de antibiotice se face după indicațiile medicului, cu respectarea dozelor recomandate, la intervalele de timp stabilite, respectându-se durata tratamentului chiar dacă simptomele dispar din primele zile de la începerea tratamentului, altfel se poate ca boala să recidiveze și antibioterpia nu își atinge scopul curativ;
• utilizarea metodelor moderne de determinare a prezenței rezistenței la substanțele antibacteriene (unele metode au la bază detectarea genelor de rezistență la antibiotice – PCR);
• consultați medicul înainte de a lua alte medicamente în timpul tratamentului cu antibiotice;
• evitați consumul de alcool în timpul antibioterapiei, acesta le poate anula efectul curativ. (4), (5), (7)

Având în vedere cele menționate anterior putem spune cu certitudine că antibioticele nu tratează orice afecțiune a organismului, nu sunt medicamente cu spectru generalizat, ci au acțiune strictă asupra infecțiilor bacteriene. Totodată, utilizarea antibioticelor trebuie să se facă în urma unor investigații medicale, pentru eficiența tratamentului respectându-se dozele recomandate și durata tratamentului.