Infecție urinară cronică sau recidivantă - cauze și tratament

Infecțiile tractului urinar (ITU) sunt împărțite în infecții acute sau cronice.

Infecțiile urinare acute prezintă o simptomatologie apărută brusc și, în cazul unui tratament eficient, acestea pot să dispară complet. În cazul în care nu există răspuns la tratament, fie prin alegerea incorectă a acestuia, fie prin rezistența ridicată a microorganismelor patogene implicate, infecția poate recidiva și se poate croniciza. Anumite afecțiuni existente, anumite comportamente și utilizarea inadecvată de antibiotice predispun, de asemenea, la cronicizarea infecțiilor de tract urinar. (1, 2)

Infecțiile tractului urinar sunt infecții ascendente, astfel încât afectează structurile sistemului urinar dinspre inferior spre superior. Microorganismele patogene se cantonează și afectează mai întâi uretra, ulterior vezica urinară, apoi avansează de-a lungul celor două uretere, până la nivelul rinichilor.

Deși limitarea infecției la nivelul vezicii urinare nu prezintă un pericol imediat pentru sănătate, cronicizarea infecțiilor poate favoriza răspândirea către rinichi. Recurența infecțiilor de tract urinar este frecvent întâlnită, mai ales în cazul femeilor, din cauza lungimii reduse a uretrei și a anatomiei care favorizează apariția infecțiilor. (3)

Afectarea rinichilor prezintă consecințe grave asupra funcției aparatului urinar, motiv pentru care identificarea infecțiilor în stadii incipiente este esențială pentru menținerea sănătății întregului corp. (1, 3)

Infecție urinară cronică sau recidivantă - Cauze și factori de risc

Bacteriile reprezintă agenții patogeni responsabili pentru ITU. Prin intermediul uretrei, acestea „urcă” în vezica urinară, unde, datorită stazei urinare, se multiplică și afectează țesutul sistemului urinar. Există numeroase surse bacteriene, una dintre acestea fiind reprezentată de flora intestinală a pacientului, la nivelul căreia poate fi identificată bacteria Gram-negativ Escherichia coli. (3, 4)

E. Coli se află într-o relație de comensalism cu flora intestinală, fără sa determine infecții la nivelul tracului digestiv uman. Cu toate acestea, bacteria este eliminată prin fecale, reprezentând o cale posibilă de infectare a tractului urinar. Femeile sunt mult mai predispuse la astfel de infecții din cauza anatomiei specifice, orificiul de deschidere a uretrei fiind învecinat cu orificul de deschidere a vaginului și cu orificiul anal.

Cauzele pătrunderii E. Coli la nivelul uretrei feminine sunt (1, 3):

• ștergerea incorectă după micțiune; sensul corect de ștergere este dinspre anterior spre posterior, fără revenirea la nivelul orificiului uretral;
• relațiile sexuale, atât prin translocarea bacteriilor din jurul orificiului anal și a vestibulului vaginal, cât și prin riscul crescut de apariție a infecțiilor cu trasmitere sexuală, care pot afecta uretra;
• o igienă intimă precară;

În cazul bărbaților, infecția urinară cu E. Coli este rar întâlnită, dat fiind anatomia specifică a acestora. Cea mai frecventă cauză de ITU la bărbați este, însă, afectarea prostatei, cu inflamarea acesteia și limitarea evacuării fluxului urinar de la nivelul vezicii urinare. Blocarea tractului urinar determină stază urinară cu favorizarea multiplicării bacteriene. (5)

Anumiți factori de risc predispun la apariția infecțiilor urinare și cresc șansele recidivării. Dintre aceștia, cei mai importanți sunt (3, 6, 7):

• neglijarea sănătății aparatului urinar prin lipsa unui aport de cel puțin 2 litri de apă în fiecare zi, prin amânarea repetată a micțiunii, pe perioade lungi de timp – aceste comportamente prelungesc staza la nivelul vecizii urinare, bacteriile multiplicându-se rapid înainte de a fi eliminate prin urină;
• prezența vezicii neurogene, o afecțiune în cadrul căreia pacientul nu prezintă control complet asupra musculaturii vezicii urinare, apărând retenție cu stază urinară;
• prezența calculilor urinari, eliminați la nivelul uretrei;
• modificări în compoziția florei vaginale, prin utilizarea spermicidelor ca metodă de contracepție, prin spălături vaginale repetate sau prin fluctuații în nivelul de estrogen prin instalarea menopauzei;
• utilizarea incorectă de antibiotice orale, cu selectarea de tulpini bacteriene rezistente, dificil de tratat și intens recidivante;
• o predispoziție genetică pentru infecție urinară;

Semne și simptome

Identificarea principalelor semne și simptome ale unei infecții urinare reprezintă un pas esențial pentru diagnosticare și tratare. Infecțiile urinare cronice se prezintă asemănător cu infecțiile urinare acute, însă simptomatologia persistă în timp, cu posibile perioade de ameliorare. În funcție de afectarea tisulară și de avansarea infecției, simptomatologia poate varia de la ușoară până la severă.

Infecția urinară se manifestă adesea prin (3, 7, 8):

• nevoie frecventă și repetată de a urina;
• disurie, termen medical ce descrie senzația de usturime sau de arsură din momentul micțiunii, prin eliminarea fluxului urinar prin uretră;
• senzația de urgență în a urina;
• nevoia de a urina noaptea, mai ales atunci când, în mod normal, pacientul nu prezintă acest obicei;
• modificări în aspectul urinei, fie prin creșterea densității acesteia, devenind tulbure, fie prin asocierea hematuriei (sânge prezent în urină);
• alterarea mirosului urinei;

Întrucât infecțiile urinare cronice prezintă un risc crescut de afectare a rinichilor, este importantă identificarea simptomelor alarmante, care transformă afecțiunea într-o urgență medicală (3, 7, 8):

• alterarea stării generale a pacientului, cu iritabilitate, confuzie și fatigabilitate;
• febră (cu o valoare peste 38°C), cu sau fără frison asociat;
• stare de amețeală, asociată cu greață sau vărsături;
• durere accentuată de spate, iradiată la nivelul lojelor renale, situte de o parte și de alta a coloanei vertebrale;

Diagnostic

Diagnosticul infecțiilor urinare cronice începe prin consultul medicului de familie. Medicul de familie trebuie să reprezinte un aliat al pacientului în gestionarea afecțiunilor existente, întrucât cunoaște întregul istoric al pacientului și poate sugera recomandări în funcție de cazul fiecăruia. Dacă medicul de familie suspectează cronicizarea unei infecții urinare tratate ineficient, poate direcționa pacientul către medicul urolog.

Consultul de urologie constă în realizarea anamnezei, a examenului clinic al pacientului și este completat de realizarea unui sumar de urină și a unei uroculturi.

În cadrul sumarului de urină, aspecte precum cantitatea de glucoză din urină (glicozurie), cantitatea de sânge din urină (hematurie), pH-ul, densitatea și compoziția de resturi tisulare urinare sunt analizate. Aceste informații ilustrează gradul de afectare al sistemului urinar și orientează medicul în alegerea unui tratament optim pentur pacient. Spre exemplu, hematuria indică lezarea mucoasei tractului urinar, care apare mult mai frecvent în cadrul ITU cronice.

Urocultura oferă informații despre bacteriile prezente în urină. Prezența unui număr redus de colonii bacteriene în urină este normal, însă creșterea acestui număr indică o infecție urinară activă. După caz, urocultura este asociată cu o antibiogramă, care indică tipul de antibiotic la care bacteriile identificate în urină sunt sensibile sau rezistente. (3)

În cazul unei simptomatologii alarmante, cu suspiciunea avansării infecției la nivelul tractului urinar superior, medicul urolog poate solicita investigații suplimentare sub forma ecografiei abdominale, a radiografiei abdominale, urografieiCT (computer tomograf) sau urografieiRM (prin rezonanță magnetică). (3, 7, 8)

Infecțiile urinare cronice necesită, deseori, completarea investigațiilor prin realizarea citoscopiei. Citoscopia presupune introducerea unei camere video la nivelul vezicii urinare prin intermediul uretrei pentru a vizualiza eficient mucoasa tractului urinar. Această intervenție se realizează sub anestezie locală sau generală, fără să prezinte riscuri majore pentru pacient. (9)

Infecție urinară cronică sau recidivantă - Tratament

Tratamentul în cazul infecției urinare cronice diferă de cel al infecțiilor urinare acute prin perioada mai lungă de acțiune și prin asocierea mai multor tipuri de medicamente. Terapia infecțiilor recidivante este reprezentată de medicația antibiotică, cu sau fără includerea adjuvantelor naturale.

Tratamentul antibiotic pentru infeciile urinare recidivante presupune administrarea antibioticelor pe o perioadă de minimum 10 zile, cu doze adaptate fiecărui caz în parte. În cazuri severe, planul de tratament poate dura până la 6 luni, fiind utilizată schema de asociere a mai multor antibiotice. În plus, în anumite cazuri, administrarea de antibiotic la maximum 2 ore după interacțiunile sexuale poate fi recomandată, însă cu precauție. (3, 6, 7, 10)

Medicația adjuvantă, administrată alături de antibiotice, poate fi reprezentată de (3, 10):

• analgezice sau remedii naturale pentru reducerea senzației de usturime din timpul micțiunii;
• terapia hormonală estrogenică pentru femeile aflate la menopauză, care să limiteze modificările florei vaginale și să scadă riscul de recidivare a infecțiilor urinare;
• sucul de merișoare, însă rolul acestuia este intens discutat, fără să existe o corelare directă a consumului acestuia cu scăderea episoadelor de infecții urinare;

Recomandări pentru pacienți

Deși tratamentul antibiotic reprezintă medicația de primă intenție pentru infecțiile urinare cronice, persistența factorilor de risc împiedică vindecarea eficientă a tractului urinar. Astfel, adoptarea anumitor obiceiuri zilnice de către pacient poate aduce o schimbare foarte mare în evoluția afecțiunii și poate fi, deseori, elementul cheie pentru înlăturarea completă a infecției recidivante. Dintre aceste obiceiuri, trebuie menționate (3, 4, 7, 11):

• consumul zilnic a cel puțin 2 litri de lichide;
• urinarea frecventă, cât de repede posibil, fără amânarea acesteia timp îndelungat;
• o igienă intimă riguroasă și corect realizată;
• evitarea utilizării toaletelor publice sau, după caz, evitarea contactului cu suprafețele publice;
• spălarea intensă a mâinilor, atât înainte, cât și după micțiune;
• urinarea înainte și după interacțiunile sexuale;