Imunitatea de turmă (Imunitatea de grup)

În linii mari, sistemul imunitar al omului este alcătuit din celule și din substanțe cu rol de apărare împotriva diverșilor factori din mediu care pot avea un impact negativ asupra fiziologiei organismului.

Din punct de vedere medical, capacitatea de apărare a sistemului imunitar poartă denumirea de imunitate. Există două tipuri de imunitate: înnăscută și dobândită. Fiecare este subgrupată în două categorii: pasivă și activă. Subiectul acestui articol vizează imunitatea dobândită, astfel încât merită a fi trecute în revistă câteva dintre caracteristicile acesteia.

Imunitatea dobândită de tip pasiv este reprezentată de o formă naturală care presupune utilizarea anticorpilor materni și una artificială ce implică folosirea de seruri. Imunitatea dobândită de tip activ este la rândul ei naturală, prin infectarea directă cu agenți infecțioși, și artificială, prin administrarea de vaccinuri. [1]

Astfel, vaccinarea reprezintă o metodă creată de om pentru a stimula și învăța sistemul imunitar să lupte cu diferite boli. Vaccinarea implică un mod sigur și eficient de a preveni răspândirea multor afecțiuni capabile să genereze spitalizări prelungite, complicații și, uneori, decese. Totodată, merită a fi menționat că imunizarea protejează persoanele împotriva unor infecții periculoase înainte ca aceștia să intre în contact cu ele în comunitate. De asemenea, obiectivul vaccinării este acela ca, odată cu vaccinarea unui număr mare din populație, boala să dispară. [2]

În cazul majorității vaccinurilor, efectele protective ale acestora apar în decurs de două săptămâni, iar unele dintre acestea durează până la 30 de ani. În cazul altor infecții, sunt necesare revaccinări (rapeluri) mai frecvente (cum este cazul gripei). [2]

Astfel, multe dintre afecțiunile care pot lăsa sechele grave într-un organism neprotejat pot fi prevenite. În acest context, dintre vaccinurile care se pot efectua pot fi amintite cele împotriva: hepatitei B, difteriei, tetanusului, pertussis-ului (Bordetella pertussis), Haemophilus influezae de tip B, poliomelitei, pneumoniei cu pneumococ, rujeolei, oreionului, rubeolei, gripei. [2]

Imunitatea de turmă (imunitate colectivă sau de grup) este un concept bazat pe vaccinarea unui număr crescut de indivizi dintr-o anumită populație. Astfel, persoanele vaccinate funcționează asemenea unui scut împotriva transmiterii diverselor infecții la persoanele care, din anumite considerente, nu au fost vaccinate. [3]

Din acest unghi, modurile în care poate fi privită imunitatea colectivă sunt:
• proporția indivizilor vaccinați dintr-o populație;
• tiparul de imunizare din populația în cauză care ar putea genera protecție împotriva diverselor infecții;
• formă indirectă de protecție în care persoanele imunizate le apără pe cele neimunizate. [4]

Așadar, elementele cheie ale imunității de grup sunt reprezentate de: bolile contagioase și vaccinarea unui număr crescut de indivizi.

Imunitatea de turmă și bolile contagioase

Boala contagioasă este definită ca o afecțiune ce are tendința să se răspândească într-o populație prin contactul direct între indivizi. Vectorul este reprezentat de un germene (bacterie, virus, fung, parazit). Apariția unei boli contagioase într-un grup populațional nevaccinat provoacă îmbolnăvirea majorității membrilor grupului respectiv, deoarece sistemul lor imunitar este incapabil să lupte cu infecția. În acest context, vaccinarea unei proporții mari din populația respectivă determină limitarea răspândirii infecției, protejând în mod indirect indivizii nevaccinați și pe cei a căror vaccinare nu a fost posibilă. Cu alte cuvinte, cu cât mai multe persoane sunt vaccinate cu atât șansele de răspândire ale bolii sunt mai reduse. [1], [4], [5], [6]

Pentru unele boli, vaccinarea a 40% din populație poate fi suficientă însă, pentru majoritatea bolilor contagioase, ratele de vaccinare trebuie să se stabilească undeva la 80-85% din populație. Aceste procente scot în evidență faptul că dacă numai o mică parte din populația țintă este vaccinată, riscul de producere de transmitere a infecțiilor și, consecutiv, de apariție a epidemiilor crește considerabil. Cei mai expuși pericolului sunt membrii comunității nevaccinate. Aceștia nu sunt nici direct și nici indirect protejați, fapt pentru care există pentru fiecare dintre ei un risc mult mai mare de a deveni infectați. [6]

Acest fapt se întâmplă din cauză că orice agent infecțios are marca sa de transmitere (virulență). Din acest motiv există un prag al necesității vaccinării pentru a opri răspândirea infecției. După cum a fost precizat și mai înainte, pragul transmisibilității este definit ca numărul de persoane dintr-un grup nevaccinat care poate fi afectat de către un individ bolnav. Cu cât numărul indivizilor este mai crescut, cu atât un procent mai mare din grupul respectiv trebuie să se vaccineze pentru a diminua riscul de transmitere a infecției. Astfel, spre exemplu, gripa sau vărsatul de vânt se transmit cu mai mare ușurință decât alte virusuri. [7]

În egală măsură, alți germeni sunt mult mai agresivi asupra unui grup populațional, cum este infecția cu Bordetella pertussis, responsabilă de apariția tusei convulsive. Infecția cu această bacterie are o evoluție mai gravă dacă apare la copii și poate fi fatală dacă apare în rândul sugarilor. [2], [7]

Astfel, pornind de la aceste două exemple, merită a fi reiterat principiul general al imunității de turmă. Acesta se referă la faptul că este nevoie de vaccinarea unui număr cât mai mare din populația arealului respectiv, cu scopul de a reduce simțitor șansele de transmitere a unei boli infecțioase. În acest mod, vaccinarea nu protejează doar persoana vaccinată, ci distruge întregul lanț de răspândire a infecției, protejând și indivizii care nu au fost imunizați. [3], [5], [7]

Imunitatea de turmă oferă în primul rând un grad sporit de protecție persoanelor susceptibile, din această categorie făcând parte:
• indivizii cu imunodeficiențe (inclusiv persoanele cărora li s-a extirpat splina);
• persoane care urmează chimioterapie și al căror sistem imunitar este nefuncțional;
• persoanele care suferă de HIV/SIDA;
• bebelușii cu vârste prea mici pentru a fi vaccinați;
• vârstnicii;
• persoane cu boli grave care sunt internate. [1], [3], [5]

Însă, imunitatea de turmă nu protejează împotriva tuturor bolilor a căror apariție și evoluție pot fi încetinite numai prin procesul de vaccinare. Trebuie să se țină în permanență cont că, spre deosebire de vaccinare, imunitatea de turmă nu conferă un nivel ridicat de protecție individuală, fapt pentru care nu ar trebui să reprezinte o alternativă a acesteia. [3], [6], [7]

Concluzie

Pentru a sintetiza, imunitatea de grup nu face altceva decât să completeze procesul de vaccinare, existența conceptului bazându-se pe acesta. Astfel, atunci când majoritatea persoanelor dintr-o anumită populație este vaccinată împotriva unei afecțiuni, atunci se poate afirma că dezideratul imunității colective a fost atins. Rolul principal este reprezentat de prevenirea apariției epidemiilor și de protejarea categoriilor populaționale cu un risc crescut de producere a infecțiilor. Cu toate acestea, scopul imunității de turmă nu este acela de a înlocui vaccinarea; vaccinarea se referă la protecția individului, imunitatea colectivă implică protecția populației și, cu precădere, a grupurilor populaționale aflate la risc.