Vreau sa scap de tulburari depresive

Buna ziua. Ma chinuie fosrte mult o problema care pentru unii este banala, eu stiu sa dau sfaturi cat de cat pentru altii dar cand vine randul meu.nu mai pot. Azi sunt vesela maine sau chiar peste o ora ma inchid in mine simt ca nu imi placde nimic, nu ma atrage nimic si tot eu ma chinui apoi ca uite asa a trecut inca o zi si nu am realizat nimic. De felul meu sunt o persoana care face tot posibilul sa nu supere pe cel de langa ea (adik viitorul sot de acum). Dar m-a dezamagit cu ceva timp in urma, a fost o copilarie, mi-a explicat ca nu a fost nimic serios ci doar o joaca pe internet, insa cat timp sunt cu el ma simt in siguranta, iar apoi totul se naruie.Am avut un timp seara de seara visam cosmaruri ca si cum el ar fi cu altcineva. Cred eu ca asi avea nevoie de un psihoterapeut si daca imi puteti recomnada ceva... Mentionez ca sunt din Iasi si nu am o situatie financiara foarte buna. Multumesc

mergi la un psiholog, oricum sa te relaxezi daca vei face asta, poate sa te ajute cu sfaturi, sa te ajute sa te descoperi pe tine insuti, si eu cred ca trecerea brusca de la o stare la alta inseamna o nesiguranta acolo in sufletel, pt ca si eu am starile astea bruste, mai ales ca-s si adolescenta!...si simt oarecum o nesiguranta, dar inac n-am aflat ce se intampla...poate o sa aflu cu timpul...acum tu ai putea sa si fi mai posesiva de felul tau sau geloasa. vorbeste cu el si explica-i nesiguranta pe care o ai ca sa te ajute si el sa-ti arate ca tine prea mult la tine ca sa apara probleme de genul asta in sufletul tau, si nu cred ca ar trebui sa se sperie, pt ca sigur il iubesti, nu? :)

multumesc pentru raspuns...desigur ca il iubesc, insa e genul care poate vorbeste odata si apoi nu mai repeta aceasi discutie...nu stiu cum sa zic sa nu se interpreteze gresit. Traieste din viitor, iar trecutului nu ii da importanta, insa eu traiesc prin trecut..orice melodie cand a fost aparuta in acel moment cand m-a dezamagit...daca o aud imi stric toata ziua. Nu reusesc sa uit trecutul, au fost cateva incercari de conversatie.e si orgolios cat de cat de felul lui si totusi este si atent.nu reusesc sa o iau practic de la zero. Am fost si la un preot unde m-a sfatuit sa nu-l presez nici eu odata ce a spus ca ii pare rau si ca nu vrea sa ma piarda.barbatii se simt respinsi cand vin acasa si in loc de o privire vesela vede o privire trista de atatea ganduri trecute prin minte in acea zi

salve,
degeaba tziash spune eu, sau oricine sa nu te gandeshti la asta;obsesii avem cu totzii, iar cei ce considera ca nu au, fie sunt atat de limitatzi incat sa fie fericitzi, caci limitarea conditzioneaza intrun mod pervers satusul de geniu;spunea cineva bine ca obsesiile sunt probleme din trecut carora nu am shtiut sa le facem fatza, sa le rezolvam, desigur e o definitzie partziala;
incearca sa iei nishte vitamine, gen ecstras de sunatoare (nu e scump, undeva intre 5 shi 8 ron, cel mult), este un supliment alimentar, nu trebuie retzeta;deci chiar daca nu ai vreun pui de depresie, nu are niciun efect secundar;lasa medicii de specialitate shi licorile lor pe mai tarziu, cand se vor aduna mai multe obsesii :)

buna, multumesc mult pentru sfat...o sa incerc si varianta ta si sper sa dea rezultate:)

Am si eu o maaare problema, mult mai grava si va rog din suflet sa ma ajutati daca puteti! Am doar 18 ani si cred k am trecut deja prin prea multe dezamagiri pana acum...destule cat sa nu mai am incredere in oameni in speranta nimic. Eu eram o pers f ambitioasa care se lupta pana la ultima suflare pentru ceea ce isi propunea. Si reuseam intotdeauna! Pana cand mi s.a sters orice urma de fericire, orice urma de speranta, orice urma de zambet..atunci cand toti oamenii si in mod special cei pe care ii iubeam cel mai mult, m.au dezamagit profund si mi.au golit sufletul pe dinuntru incet incet poate chiar mai dureros decat daca as fi torturata fizic in cel mai cumplit mod din cate exista. Si uite cine sunt, uite ce am ramas, o umbra care nu intelege ce cauta pe pamant, ce rol are, o umbra in bataia vantului care nu asteapta decat sfarsitul...fara urma de sperante, dorinte, visuri si puterea de a merge mai departe. Tot ce vreau este sa ma motiveze ceva...sa am un scop...dar nu.l gasesc..nu gasesc rostul meu...si sincera sa fiu nici nu stiu daca mai vreau/pot sa traiesc. Tot ce stiu este ca nu mai sunt EU si ca imi e dor sa rad cu tot sufletul, mai stiu ca nu vreau sa.mi pierd mintile ajungand intr.un ospiciu, dar nici nu vreau sa traiesc deasupra acestui foc mic care ma arde incetul cu incetul dar sigur. Tin sa mentionez cam am incercat tot, psihologi, preoti, pastile.tot. Nu stiu ce sa mai fac!!!:(