Povești terapeutice/inspiraționale/motivaționale

Un tânăr, care se străduise foarte mult timp să înveţe să se roage, îşi dădu seama că experienţa rugăciunii nu avea niciun efect asupra lui. Ba mai mult, rugăciunea i se părea precum apa care se strecoară printre degete şi care nu poate fi oprită. Fiind descurajat, voia să abandoneze rugăciunea. Dar auzi de la un prieten de existenţa unui înţelept în pustiu, care era un maestru al rugăciunii. Deci se hotărâ să pornească la drum spre acest înţelept. Ajuns aici, îi spuse: „De mult timp m-am apucat de rugăciune, dar n-am simţit niciun efect în viaţa mea. Şi, auzind că eşti un maestru al rugăciunii, am venit la tine să-mi dai un sfat. Spune-mi, te rog, cum trebuie să mă rog ca să simt plinătatea rugăciunii?”. „Bine, prietene! Ia te uită! La cca. 100 m se vede un râu. Ia acest coş de nuiele, chiar dacă este murdar, şi adu-mi-l plin cu apă”. Tânărul se duse la râu, umplu coşul, dar până să ajungă la înţelept, coşul se goli. Tânărul a fost trimis încă o dată, dar şi de data aceasta se întâmplă la fel. Fiind rugat să meargă pentru a treia oară, tânărul îi spuse înţeleptului: „Maestre, tu vezi doar că niciun pic de apă nu se poate căra cu un asemenea coş. Coşul a rămas precum a fost”. „Prietene, îi replică înţeleptul, acum coşul este curat. Tot aşa se întâmplă şi cu rugăciunea. Când te rogi, ai impresia că rămâi cum ai fost înainte, dar în realitate nu este aşa, pentru că rugăciunea curăţă. Ea curăţă sufletul omului”.

Un înţelept, ca să-l convingă pe fiul său că Dumnezeu e prezent în lume, îi spuse într-o zi: „Pune sarea asta într-o farfurie plină cu apă, apoi mâine vino din nou la mine”. Băiatul făcu ceea ce i se ceruse. În ziua următoare tatăl îi spuse: „Adu-mi, te rog, sarea pe care ai pus-o în apă”. „Nu mai pot s-o găsesc, răspunse băiatul. S-a dizolvat”. „Gustă apa din această margine a farfuriei, îi spuse înţeleptul. Ce gust are?”. „E sărată”. „Ia o înghiţitură de la mijloc. Ce gust are?”. „E sărată”. „Dă apa afară”, spuse tatăl. Băiatul făcu întocmai şi observă că în timp ce apa se evapora, sarea revenea la loc sub privirile sale. Apoi înţeleptul zise: „Nu poţi să-L vezi aici pe Dumnezeu, fiul meu, dar în realitate El este prezent”.

Într-o clasă întâi a unei şcoli din Pădurea Neagră, un copil începu să plângă chiar la prima oră de desen. Colega lui îl înştiinţă pe învăţătorul clasei şi, numaidecât, acesta îl întrebă pe micuţ de ce plânge. Din cauza lacrimilor, copilul la început nici nu putea să vorbească. Sughiţea şi îşi ştergea ochii cu mânuţele. Totuşi învăţătorul insistă iubitor: „Ce te doare?”. Micuţul prinse curaj şi-i spuse: „Am uitat cum arată mama mea”. Copiii, desigur, începură să râdă. Dar învăţătorul îl înţelese pe copil şi-i spuse cu iubire: „Ah! Ai uitat chipul mămicii tale. Bineînţeles că e ceva rău. Du-te imediat acasă şi uită-te din nou la mămica ta!”. Copilul merse acasă şi, nu după mult timp, se întoarse, luă creionul în mână şi începu numaidecât să deseneze bucuros.

Într-un oraş, un acrobat îşi prezentă scamatoriile sale pe sârmă, la mare înălţime de pământ. Spre sfârşit sosi timpul să prezinte exerciţiul de senzaţie pentru acea zi: luă un cărucior şi-l trase pe un cablu strunit. După ce ajunse cu bine pe partea cealaltă a cablului, îi întrebă pe spectatori dacă cred că el va putea duce căruciorul înapoi. Ca răspuns, lumea bătu entuziasmată din palme. Îi întrebă încă o dată şi primi acelaşi răspuns. Atunci se adresă unui spectator din faţă: `Dumneata crezi că voi putea să duc căruciorul înapoi?`. `Bineînţeles!`, îi răspunse spectatorul. `Atunci pofteşte aici şi urcă-te în cărucior şi eu te voi duce pe partea cealaltă`. Dar el refuză.

Trăia un om care se ruga mult lui Dumnezeu. Îi plăcea să stea de vorbă cu Dumnezeu. Într-o zi, pe când el stătea cu ochii închişi şi se ruga, un şoricel a ieşit dintr-o gaură, s-a apropiat de el şi a început să-i ronţăie talpa de la sandală. Omul a deschis ochii şi a strigat furios la şoricel: „De ce mă deranjezi de la rugăciune?”. „Mi-e foame”, a răspuns şoricelul. „Pleacă de aici, jivină scârboasă! a strigat omul. Acum vorbesc cu Dumnezeu, mă rog”. „Cum poţi să vorbeşti frumos cu Dumnezeu, i-a răspuns şoricelul, dacă nu ştii să vorbeşti frumos cu un şoricel?”.

Îmi construisem o casă. Ani de zile mi-a trebuit să economisesc bani pentru a o proiecta şi a o construi. Când a fost gata, am sărbătorit cu ai mei. „Cât sunt de bucuros că am construit-o pentru voi”, îmi spuneam eu, în timp ce o priveam şi o admiram. Apoi am mers la biserică pentru a-i mulţumi lui Dumnezeu. În drum spre biserică am întâlnit un om care era gelos pentru casa mea. „Ia ascultă, Rösler, îmi spuse el, cum ai putut fi aşa de nechibzuit şi ai construit casa în aceste timpuri atât de nesigure? Nu ai citit despre furtunile care vor cuprinde ţara, despre inundaţiile, fulgerele, tunetele, despre grindina care vor distruge ferestrele şi ţigla, despre furtunile care vor lua acoperişul, despre apele abundente care vor spăla toate casele?”. Eu i-am răspuns: „Mi-am construit casa pe pământ bun”. „Bine, chiar dacă vremea te va menaja, gândeşte-te la incendii: e de ajuns o scânteie pentru a se spulbera toate economiile tale investite în casă. De asemenea, se vorbeşte de explozii care pot preface în cenuşă şi praf cartiere întregi”. „Mi-am construit casa pe pământ bun”, am repetat eu. „Dacă nu te temi nici de aceasta, Rösler, gândeşte-te la contextul politic în care trăim: mâine ar putea izbucni un nou război care te-ar alunga din casa ta şi ar transforma-o într-o cazarmă militară. Rachete şi bombe vor ploua din cer; ţări întregi vor dispărea de pe faţa pământului”. „Mi-am construit casa pe pământ bun”, i-am spus pentru a treia oară. Invidiosul privi la mine agitat şi nervos: „De trei ori mi-ai dat acelaşi răspuns, spuse el, pe ce te bazezi când spui că această casă nu va păţi nimic? Pe ce ai construit, încât să poţi trăi fără frică şi fără griji?”. Şi eu i-am răspuns: „Pe…”. Dar am ezitat să pronunţ. El insistă: „Spune-mi, Rösler!”. „Este puţin demodat ceea ce voi spune, şi pentru anumite urechi va suna comic. Dar eu mi-am construit casa pe ceva pe care odinioară se construia orice casă şi pe care şi astăzi majoritatea oamenilor o construiesc, chiar dacă nu se spune pentru a nu fi luat în râs”. „Pe ce, deci?”. Atunci am spus: „Pe ceea ce am primit de la tatăl meu: pe încrederea în Dumnezeu”.

Aproape o sută de copii se adunaseră la o Biserică Ortodoxă dintr-un sat de şes din Rusia. Unii dintre ei au venit de departe, căci încă nu văzuseră o Biserică. La predică, episcopul a încercat să închege o discuţie cu copiii. Prima sa întrebare, una foarte uşoară, ca să spargă gheaţa, a fost: `Cum se numeşte casa în care ne aflăm?`. Toţi strigară: `Biserică`. `Şi de ce avem nevoie de un asemenea lăcaş care se numeşte Biserică?`. Mai multe mânuţe erau ridicate. Un băieţel răspunse: `Pentru edificare`. Episcopul se bucură nespus. El întrebă: `Dar dacă tu spui `edificare`, înseamnă că aici în Biserică există ceva ce trebuie construit, edificat?`. Băieţelul nu zăbovi să răspundă: `Trebuie să construim viaţa veşnică în inimile noastre`. Niciodată nu primi episcopul un asemenea răspuns. Nici învăţătorii copilului, întrebaţi fiind mai târziu, nu ştiau de unde avea el acest răspuns. În cărţi nu se găsea acest răspuns. Episcopul purtă acest răspuns oriunde mergea. El spunea: `De la un băieţel am învăţat ce trebuie `construit` într-o Biserică`. Într-o Biserică creştinii adevăraţi sunt aceia care se ajută să construiască reciproc viaţa veşnică în inimile lor`.

Înnorată era ziua şi întunecată era faţada unei case ce nu avea ferestre. Trist era şi copilul. În fiecare zi umbla dezorientat şi fără ţintă. Se furişa în tăcere în ruinele periculoase sau se juca cu ceilalţi copii, şi ei tăcuţi şi posomorâţi. Cu ochi lipsiţi de expresivitate privea mereu la ceea ce rămânea în mica tarabă. Produsele de panificaţie stăteau expuse în vitrinele magazinului. Copilul venea zilnic pe aici. În fiecare zi de când acest urât război făcuse din acest oraş prietenos unul trist şi neprimitor. Totuşi se întâmplă ceva neobişnuit, ceva despre care nu se auzise în acele vremuri triste: femeia brutarului îl chemă pe copil în magazinul de pâine. Când se întoarse, copilul era transformat: ochii îi străluceau şi el ţopăia de bucurie ţinând ceva la piept; probabil o comoară, sau, oricum, ceva valoros. Cu un zâmbet pe buze îi întinse ceva bunicii: îi dădu o bucată de pâine.

Într-un sat de pescari din America Latină trăia un om, pe nume Marco, cu soţia sa Linda şi cu cei trei copii ai lor: Iosif, Amalia şi Lucia. El lucrase mulţi ani ca pescar. Dar de câteva luni era şomer, deoarece firma piscicolă la care lucrase se retrase din sat din cauza falimentului. Sosi ziua când Marco trebuia să părăsească familia şi să meargă într-un oraş mare, la mare distanţă de sat, pentru a găsi ceva de lucru. Dacă ar fi rămas în sat, puţinele economii s-ar fi consumat imediat, iar familia ar fi trebuit să moară de foame. Mama şi copiii erau foarte trişti că tatăl trebuia să plece aşa departe pentru a câştiga pâinea cea de toate zilele. Dar şi Marco era trist pentru că nu ştia când avea să-şi revadă copiii şi soţia. Se gândi toată ziua ce ar putea să lase familiei pentru ca să se gândească la el în timpul absenţei sale şi, de asemenea, ce ar putea să ia cu sine ca amintire.
Se făcuse seară şi toţi erau aşezaţi în jurul mesei. Fiecare ştia că această cină era ultima la care aveau să mănânce împreună. Domnea o tăcere ca de moarte şi toţi ştiau de ce. Deodată tatăl luă cuvântul şi spuse: „Nu ştiu când mă voi întoarce. De aceea vreau să iau cu mine o amintire: ea îmi va aminti că trebuie să vă iubesc şi să mă întorc. Dar şi eu vreau să vă las ceva care să vă amintească că trebuie să mă iubiţi şi să mă aşteptaţi. Nu am ce să vă dăruiesc. Totuşi există ceva care ne va ajuta, ca voi să vă amintiţi de mine, iar eu de voi. Când veţi fi împreună şi veţi mânca pâinea la această masă, atunci să vă aduceţi aminte de mine. Iar eu voi proceda la fel acolo unde mă voi afla”. „Minunat!” strigară copiii, şi, deşi nu mai aveau să-l vadă un timp îndelungat pe tatăl lor, ei nu mai erau trişti, fiindcă ştiau că de acum înainte ori de câte ori se adunau să servească masa, tatăl era prezent în mijlocul lor. Din acea zi, faptul de a se aduna la masă era o adevărată sărbătoare pentru aceşti copii şi pentru mama lor.

A fost odată o femeie foarte sărmană, care avea trei copii, şi o femeie foarte bogată, care avea de asemenea trei copii. Cea bogată era aşa de zgârcită, că niciodată nu dădea ceva de pomană şi celei sărace. Într-o zi, femeia săracă nu avea din nou pâine pentru cei trei copii ai ei. Şi copiilor le era foame. Atunci femeia săracă merse la cea bogată şi-i spuse: „Dă-mi, te rog, o pâine pentru copii. Suferă cumplit de foame!”. „Nici eu nu am pâine, îi spuse femeia bogată. Cum să-ţi dau ţie?”. „Dar tu eşti bogată, spuse ea, sigur că mai ai nişte bucăţi de pâine uscată în dulap”. „Nu, spuse bogata. Dacă am chiar şi numai o bucăţică de pâine, atunci Dumnezeu s-o transforme în piatră!”. Şi săraca plecă cu lacrimi în ochi. După ce plecă femeia săracă, bogata le spuse copiilor ei: „Acum vă voi da câte o felie de pâine cu unt”. Şi merse la dulap să ia pâinea. Dar toate pâinile din dulap erau pietre. „Asta nu face nimic”, spuse femeia bogată. Le dădu copiilor bani şi un coş şi le spuse: „Mergeţi, copii, la brutar şi cumpăraţi trei pâini proaspete!”. Copiii merseră, dar trecu mult timp până se reîntoarseră. „De ce aţi stat aşa de mult?”, întrebă femeia bogată. „Mamă, îi spuseră copiii, coşul de pâine era îngrozitor de greu”. Femeia deschise coşul şi constată că şi aceste pâini se transformaseră în pietre. Atunci se sperie. Numaidecât merse la brutar şi cumpără pâine şi prăjituri pentru femeia săracă. Îi duse, de asemenea, făină, carne şi unt. „Femeie, îi spuse ea, de acum înainte nu voi mai fi egoistă niciodată. Dumnezeu a transformat toate pâinile mele în piatră. Ce bine ar fi dacă ele s-ar reface în pâini pentru a le putea mânca cu fii mei!”. Apoi femeia bogată se duse acasă. Şi iată, toate pietrele deveniră din nou pâini. Aşa femeia bogată deveni bună faţă de cei săraci.

Un rege trebuia să pronunţe şi să semneze următoarea sentinţă: „Iertare imposibil, să fie încarcerat!”. Sentinţa i se păru prea dură, căci se gândea la viitorul acelui om şi la familia sa. De aceea schimbă sentinţa: „Iertare, imposibil să fie încarcerat!”. A făcut doar o deplasare a virgulei. Şi astfel sentinţa i-a acordat libertatea.

În anul 1347, oastea regelui englez Eduard asedie oraşul francez Calais. În jurul oraşului, un val ucigător împiedica orice contact cu exteriorul. Drept urmare, imediat izbucni o foamete cumplită. Mai întâi muriră cei bătrâni, apoi sugarii. În cele din urmă slăbiră şi oamenii în putere, astfel încât nimeni nu se mai putea gândi la o ripostă victorioasă. Atunci un sol al regelui ceru să intre în oraş. El comunică prefectului oraşului intenţia regelui: „În următoarele trei zile, regele are de gând să năvălească în oraş şi să-l incendieze. Cu toţii veţi muri: bărbaţi, femei, copii”. Locuitorii cetăţii l-au întrebat: „Nu există chiar nicio cale de salvare?”. „Ba da, răspunse mesagerul. Dacă şase din bărbaţii voştri de frunte sunt dispuşi să moară pentru voi, atunci veţi fi salvaţi. Aceştia vor trebui să se prezinte mâine dimineaţă în lagărul oştirii engleze. Să nu aibă nimic în picioare, să fie îmbrăcaţi doar cu o cămaşă şi în jurul gâtului să fie legaţi cu o funie”. Vestea înfricoşătoare se răspândi în toată cetatea. Toţi cei 10.000 de locuitori se gândeau numai la ei înşişi. Dar şase din oamenii de frunte spuseră: „Mereu am încercat să slujim cu fidelitate oamenilor acestei cetăţi cu braţele şi talentele noastre. Acum suntem dispuşi să ne dăm viaţa pentru întreaga cetate”. Cetăţenii oraşului au îngenuncheat plângând şi s-au rugat pentru aceşti voluntari.
A doua zi dis-de-dimineaţă, cei şase au mers în lagărul regelui. El îi privi cu dispreţ. În apropierea lor un călău stătea deja pregătit cu sabia în mână pentru a-i decapita. Atunci sosi regina, se aruncă la picioarele regelui şi mijloci pentru aceşti oameni: „Menajează acest oraş şi pe aceşti oameni, pentru că au fost dispuşi să-şi dea viaţa pentru ceilalţi”. După lungi tărăgăneli, regele îşi schimbă gândul. El cruţă cetatea şi viaţa acestor şase voluntari.

Un om veni la un înțelept şi i se plânse că duce o viaţă prea aspră: „Înțeleptule, viaţa mea a devenit insuportabilă. Într-o singură cameră locuim şase inşi. Ce să mai fac acum?”. Înțeleptul îi răspunse: „Tu ai o capră, nu-i aşa? Ia-o cu tine în cameră!”. Omul crezu că nu a auzit bine: „Să iau capra cu mine în cameră?”. „Fă cum ţi-am spus, îi răspunse înțeleptul. Apoi, peste o săptămână de zile, vino din nou la mine!”. Peste o săptămână, omul, posomorât şi descurajat, veni la înțelept şi-i spuse: „Nu mai pot rezista, capra miroase îngrozitor!”. Înțeleptul îi spuse: „Mergi acasă şi du capra în staul, la locui ei. Apoi, peste o săptămână, vino din nou la mine!”. Săptămâna trecu repede. Când veni la înțelept, faţa omului strălucea de bucurie: „Viaţa e minunată, înțeleptule. Ne bucurăm pentru orice minut! Capra nu ne mai creează probleme. Suntem numai noi şase!”.

Într-o anecdotă africană se povesteşte că în ţară bântuia o foamete cumplită. Atât oamenii, cât şi animalele sufereau de foame. Nu mai ştiau ce să facă pentru a supravieţui. În această ţară trăia şi un pelican care nu ţinea aşa de mult la propria-i viaţă, cât la cea a puilor săi. Aceştia îi cereau zilnic de mâncare. Iar pelicanul nu mai ştia ce să facă. În strâmtorarea sa cea mare făcu o gaură cu ciocul în pieptul său şi-şi dădu sângele ca băutură puilor săi. După ce trecu foametea, puii săi, întăriţi, au putut să-şi continue cu bine drumul vieţii. Bătrânul pelican însă muri. Îşi dăduse sângele, viaţa, pentru puii săi.

Un rege avea odată o grădină foarte frumoasă. Aici obişnuia să se plimbe în fiecare după-amiază, când soarele strălucea cel mai puternic. Dintre toţi arborii din această grădină, un arbore de bambus îi era după inima sa, frumos ca nimeni altul. Acesta creştea zi dezi, lună de lună, an de an, şi devenea din ce în ce mai frumos. Regele îl iubea şi era fericit de el, iar bambusul ştia acest lucru.
Într-o zi, regele se apropie de el, iar acesta, în semn de profund respect, se aplecă până la pământ. Regele îi spuse bambusului: „Dragul meu, am nevoie de tine”. Se părea că venise ultima zi pentru acest bambus. El răspunse regelui cu o voce tremurândă: „Stăpâne, sunt la dispoziţia ta. Foloseşte-mă după cum doreşti”. „Prietene, continuă regele serios, pentru a te putea folosi trebuie să te tai”. „Să mă tai? Pe mine, cel mai frumos copac din această grădină? Nu, aceasta nu, te rog, nu! Foloseşte-mă spre bucuria ta, dar te rog, nu mă tăia!”. „Scumpul meu, îi spuse regele, dacă nu te voi tăia, nu te voi putea folosi”.
În grădină se făcu linişte perfectă. Bambusul îşi plecă lent capul şi zise: „Stăpâne, dacă nu mă poţi folosi fără a mă tăia, atunci fă cu mine cum doreşti şi taie-mă”. „Dragul meu, trebuie să-ţi tai, de asemenea, şi ramurile şi frunzele”. „Stăpâne, distruge frumuseţea mea, dar frunzele şi ramurile lasă-mi-le, te rog!”. Regele îi spuse: „Dacă nu te voi curăţi de frunze şi ramuri, nu te voi putea folosi”. Soarele îşi ascunse faţa; un fluture zbura îngrijorat dintr-un loc într-altul, iar bambusul, plin de curaj, spuse: „Stăpâne, curăţă-mă…”. „Dragul meu, trebuie să-ţi mai fac şi altceva. Trebuie să te despic în două şi să-ţi scot inima. Dacă nu voi face toate acestea, nu te voi putea folosi”. Bambusul se plecă numaidecât până la pământ şi spuse: „Stăpâne, taie şi despică!”. Regele îl tăie, îl curăţă de ramuri şi de frunze şi-l despică în două. Apoi îi scoase inima, îmbină aceste bucăţi de bambus şi le amplasă cu un capăt la un izvor de apă, iar cu celălalt pe ogorul său ce gemea după apă. În canal începu îndată să curgă apă. În sfârşit ajunse şi pe ogor. Izvorul izbucni în cântec de bucurie spunând conductelor de bambus un „Bine ai venit!”. De asemenea, şi ogorul se bucură nespus. După aceasta s-a putut planta orez.
Zilele treceau, plantele creşteau şi timpul secerişului sosi. Roadele erau bogate. Astfel, bambusul deveni o binecuvântare pentru rege.
Când acest bambus era frumos, creştea numai pentru sine şi se bucura de propria-i frumuseţe. Acum, când se dăruise cu totul stăpânului său, bambusul deveni un canal de care stăpânul se folosi pentru a face din ţara sa o ţarărodnică.

Într-o legendă din evul mediu se povesteşte cum Dumnezeu se îndură de un om care se văita de crucea sa. O găsea prea grea pentru puterile sale. Dumnezeu îl conduse într-o sală în care erau expuse toate crucile oamenilor şi-i spuse: „Alege-ţi una!”. Omul începu să caute. Atunci văzu o cruce subţire, dar era prea lungă. Văzu o cruce foarte mică, dar când a vrut s-o ia pe umeri, i se păru grea ca plumbul. Apoi găsi una care-i plăcu şi-o puse pe umeri. Dar când era pe umeri, omul observă că avea un ghimpe ascuţit care-i pătrundea în carne ca un spin. Astfel, fiecare cruce prezenta ceva neplăcut. Se uită la toate crucile şi niciuna nu i se potrivea. Deodată descoperi într-un colţ o cruce, peste care trecuse cu vederea. Asta nu era prea grea, nici prea uşoară, aşa ca şi cum ar fi fost croită şi făcută special pentru el. Pe aceasta voia s-o poarte de acum înainte. Când însă se uită mai de aproape şi mai cu atenţie la ea, observă că aceasta era tocmai crucea pe care o purtase până în acel moment.

Un om nu putea să vadă niciun lucru frumos şi sănătos. Când într-o oază dădu de un palmier tânăr, în creştere, luă o piatră mare şi o aşeză în mijlocul coroanei palmierului. Apoi plecă mai departe cu un zâmbet ironic.
Palmierul căută să-şi arunce povara. Se scutură şi se îndoi, dar nu reuşi. Îşi înfipse rădăcinile mai adânc în pământ, până când acestea ajunseră la un misterios izvor de apă. Această putere din adâncimi şi căldura soarelui din înălţimi îl făcură să devină un palmier regesc, care putea să ridice şi piatra.
După ani de zile omul trecu din nou pe acolo să se veselească de palmierul împovărat. Atunci, palmierul îşi plecă coroana, îi arătă piatra şi-i spuse: `Trebuie să-ţi mulţumesc. Povara ta m-a făcut puternic`.

Toată familia era aşezată la masă.
„Dă-mi pâine!”, îi spuse Lili mămicii sale. Dar mama nu-i răspunse. „Vreau pâinea!”, repetă Lili. Să nu fi auzit mămica? Deodată, mama începu să povestească o istorioară: „Era odată o grădină frumoasă. De departe se vedea cum înfloresc florile şi cum ţâşnesc fântânile arteziene. Poarta era încuiată. Atunci lumea voia să se caţăre pe zid. Dar când credeau că au ajuns sus, zidul începea să crească din ce în ce mai mult. Oamenii au luat un topor şi voiau să lovească în poartă, dar toporul s-a rupt. Au adus foc şi voiau să dea foc porţii, dar poarta n-a ars. Şi iată că veni un copil. Acesta spuse doar un cuvânt: „Te rog!”. Şi poarta se deschise numaidecât şi copilul intră în grădină”.
După ce ascultă povestea, Lili roşi şi spuse: „Te rog, mămico, dă-mi pâinea!”.

Albert Schweitzer a fost întrebat o dată: „Cum ar putea cineva să dea copiilor săi cea mai bună educaţie?”. Acesta răspunse: „Există trei metode: în primul rând – prin exemplu; în al doilea rând – prin exemplu; în al treilea rând – prin exemplu”.

Caietul în care se găseşte compunerea unei fetiţe din clasa a III-a s-a îngălbenit deja. În urmă cu 40 de ani, Christine, atunci în vârstă de zece ani, a scris o compunere. Învăţătoarea a citit-o în faţa clasei. Compunerea este următoarea:
Mâini de mamă – Într-o mână ţine tigaia şi găteşte. Într-alta are o cârpă şi şterge masa. Cu altă mână dă ceva de băut celor mai mici. Cu altă mână pregăteşte masa pentru tata şi pentru noi, copiii. Cu altă mână dă unui cerşetor de la uşă câţiva bănuţi. În altă mână ţine un crucifix şi se roagă…”. În timp ce învăţătoarea citea această compunere ciudată, câteva colege începuseră să râdă. De aceea, ea se opri şi o întrebă pe fetiţă: „Christine, câte mâini are mămica ta, de fapt?”. Christine nu a fost surprinsă de întrebare. Se ridică în picioare şi spuse: „Mama mea are…, mama mea are: două mâini pentru tata, două mâini pentru fiecare din cei şapte copii, două mâini pentru servitor, două mâini pentru animalele din fermă, două mâini pentru lumea nevoiaşă, două mâini pentru bunul Dumnezeu când se roagă… şi apoi încă două mâini dacă mai e nevoie de ceva. În total 26 de mâini”.
Deodată se făcu linişte în clasă. Iar învăţătoarea spuse: „Tu, Christine, ai scris cea mai frumoasă compunere!”.

„Care sunt cele mai grele şi mişcătoare cazuri întâlnite de dumneavoastră?”, l-am întrebat pe un preot ce lucra într-un penitenciar. Preotul răspunse imediat şi sigur: „Cele mai grele şi mişcătoare cazuri din penitenciar sunt acelea în care, la pronunţarea cuvântului „mama”, deţinuţilor nu le vine nimic bun în minte!”.

Era într-o zi de 8 martie. Un copil cu numele Paulică se sculă dis-de-dimineaţă cu o presimţire deosebită, ca niciodată de altfel. „Oare o să avem astăzi lucrare de control şi am uitat să mă pregătesc?”, se întrebă Paulică puţin cam speriat. „Nu, doar e duminică astăzi. Dar ce s-a întâmplat atunci?”. Paulică se gândea şi se tot răzgândea, totuşi nu ştia ce se întâmplase cu el, de ce se sculase aşa devreme. Simţea că are ceva de făcut. Ce anume însă, nu ştia.
La ora 6.30, Cristina, sora lui, intră în cameră şi, după ce îl salută pe Paulică, îl întreabă: „Ce ai pregătit pentru mămica?”. „Cum adică, ce am pregătit pentru mămica?”. „Da, astăzi este ziua ei!”, îi spuse Cristina. „Cum? Astăzi e ziua mamei? E imposibil”. Paulică se duse la calendar şi privi cu multă atenţie. „Într-adevăr, ai dreptate. Şi eu n-am pregătit nimic”. „Asta însă nu e frumos din partea ta, Paulică!”. „Aşa-i, este adevărat”, răspunse băieţelul. Deodată Paulică sări din pat şi începu să caute daruri în dulăpiorul său. Dar nu găsi nimic; doar o gumă de mestecat, ceea ce nu-i plăcea mamei.
„Este deschis astăzi la florărie?”, întrebă Paulică pe surioara sa. „Cred că da”. Paulică se uită dacă are bani suficienţi. „3 lei. Însă cu atâţia nu pot face mai nimic”, se întristă Paulică. Îşi încrucişă mâinile şi se gândi ce să mai facă, pentru că în curând trebuia să se trezească şi mămica.
În camera lui era o linişte perfectă, doar ceasornicul făcea într-una tic-tac, tic-tac… Pe moment, privind deşteptătorul, îi veni o idee grozavă: „Ce-ar fi să compun o poezie de ziua mamei!?”, îşi spuse el. Luă imediat un creion în mână şi pe o foaie de hârtie începu să scrie. Când scria, când ştergea. Dar, în sfârşit, termină. Apoi o copie frumos pe un cartonaş. Poezia era următoarea:
„Deşteptătorul meu nu face gălăgie,
Căci el nu-i construit la tinichigerie.
El nu hodorogeşte, ci vorbeşte.
Când trebuie să merg la şcoală,
Cu un sărut el mă trezeşte.
Şi-atunci când cad într-un noroi,
El îmi aduce haine noi”.
Dedesubt a mai scris: Mulţumesc, mămico!
Paulică nu termină bine poezia şi iată că şi mămica lui se trezi. Paulică împachetă repede poezia într-o hârtie pentru Crăciun, apoi împreună cu surioara lui merseră să-i înmâneze cadourile. „Cum, în hârtie pentru Crăciun?!”, se miră mama. „Da, răspunse Paulică, ziua mamei trebuie să fie pentru tine precum Crăciunul”. „Sper…, cu mai puţină treabă!”, adăugă mămica zâmbind. Apoi desfăcu pacheţelul. Ea citi poezia în gând şi zâmbi. Se bucură enorm de mult pentru darul lui Paulică.

În urmă cu câteva secole, în insula Sicilia domnea împăratul german Friedrich al II-lea. Deoarece oamenii de acolo vorbeau o limbă diferită de cea germană, deseori se întreba: `Care limbă este de fapt cea adevărată? Ce limbă începe omul să vorbească de la sine?`. Pentru a afla acest lucru făcu următorul experiment: trimise câţiva servitori într-o creşă, unde erau îngrijiţi şi crescuţi copiii abandonaţi de părinţii lor, să-i aducă 50 de prunci care erau doar de câteva zile sau săptămâni şi care încă nu puteau să vorbească. Împăratul porunci apoi ca fiecare din aceşti copii să primească câte o mamă adoptivă. Acestea trebuiau să le dea copiilor tot ceea ce aveau nevoie pentru a creşte mari: mâncare, băutură şi îmbrăcăminte. Dar un lucru nu aveau voie să le dea: iubire. Niciun cuvânt de iubire, niciun zâmbet.
Se povesteşte că aceşti copii n-au învăţat nicio limbă. Toţi au rămas muţi. N-au învăţat nici să vorbească, nici să se joace, nici să lucreze. De asemenea, n-au învăţat nici să se bucure şi nici să mulţumească. N-au învăţat nici să gândească, nici să întrebe şi nici să iubească. Erau handicapaţi. De fapt, nici unul dintre ei nu a trăit mult timp.

În 1989, în Armenia a avut loc un puternic cutremur de pământ de 8, 20 pe scara Richter. În urma acestei catastrofe naturale şi-au pierdut viaţa câteva zeci de mii de oameni. Imediat după cutremur, un tată, supravieţuind catastrofei, se îndreptă spre şcoală, unde se afla fiul său. De altfel îi promisese că va fi mereu alături de el. Când ajunse acolo observă că totul era aproape una cu pământul. El nu disperă, ci se apucă numaidecât să sape printre dărâmături, dar lumea prezentă încerca să-l oprească spunându-i că şi-aşa de acum totul este în zadar. Şi împotriva opreliştilor din toate părţile, el se puse pe treabă. A săpat două ore, zece, 20, 30 de ore, şi nu dădu de nimic. După vreo 38 de ore de muncă, continua să-l strige întruna pe fiul său, pe nume Armand. Deodată veni şi răspunsul: `Tată, aici sunt! Scăpase ca prin minune cu câţiva din colegii săi de clasă, deoarece plafonul formase cu peretele lateral un triunghi salvator.
– Le-am spus colegilor mei de clasă să nu se înspăimânte, fiindcă dacă trăieşti vei veni să mă salvezi, şi împreună cu mine şi pe ei. Ştiam eu că nu vei uita promisiunea făcută`.

A fost odată în Africa un comandant care porunci să fie ucise toate persoanele bătrâne. Era de părere că ele nu mai sunt de folos la nimic. Supuşii săi, chiar dacă cu neplăcere, duseră la îndeplinire porunca, deoarece comandantul era puternic şi sever. Doar unul singur nu ascultă de porunca lui. El îşi ascunse părinţii într-un grajd părăsit dintr-o peşteră.
Într-o zi, comandantul se trezi cu un şarpe în jurul gâtului. A strigat cât a putut, dar nimeni n-a reuşit să-l ajute. Bătrânii care aveau experienţă cu şerpii nu mai trăiau, iar cei tineri nu ştiau cum să procedeze pentru a-i scăpa pe oameni de şerpi. Atunci, tânărul, care-şi ţinea ascuns părinţii, fugi la ei şi-i întrebă ce trebuie să facă pentru a scăpa de un şarpe. Şi tatăl îl sfătui: „Prinde un şoarece şi du-l în camera comandantului. Acolo lasă-l liber şi vei vedea ce se va întâmpla!”. Tânărul făcu ce-l sfătui tatăl său. Când şarpele zări şoarecele, începu să se desprindă de pe gâtul comandantului şi să-l urmărească pe şoarece. Numaidecât tinerii mai puternici au luat ciomege în mâini şi au omorât şarpele.
După ce comandantul îşi reveni în fire, îl întrebă pe tânăr cine i-a dezvăluit acest mister. Acesta îi spuse adevărul. Atunci comandantul se gândi îndelung şi se convinse de greşeala pe care o făcuse.

Ecaterina Jagello era soţia principelui finlandez Wasa. Când acesta, acuzat de înaltă trădare, a fost condamnat la închisoare pe viaţă, îl rugă pe regele suedez Heinrich să poată împărţi cu soţia sa perioada de detenţie. Regele se îngrozi şi căută s-o convingă pe prinţesă să uite de soţul ei: „Ştiţi că soţul dumneavoastră nu va mai putea vedea niciodată lumina zilei?”. „Ştiu, maiestate!”. „Ştiţi, de asemenea, că nu mai este tratat ca principe, ci ca trădător?”. „Da, ştiu, dar indiferent dacă este liber sau închis, vinovat sau nevinovat, el rămâne, totuşi, soţul meu”. „Dar după toate cele întâmplate nu vă mai leagă nimic de el. Acum sunteţi liberă!”. Ecaterina îşi scoase verigheta din deget şi o arătă regelui, spunându-i: „Citiţi, maiestate!”. Pe verighetă erau scrise doar două cuvinte în latină: mors sola (Numai moartea ne poate despărţi!). Şi Ecaterina merse cu soţul ei la închisoare şi împărtăşi cu el 17 ani grei de suferinţă şi de lipsuri, până când regele Heinrich a murit şi soţul ei a fost eliberat.

Un tată era înaintat în vârstă şi tremura în aşa măsură, încât, la masă, vărsa supa pe faţa de masă. Câteodată îi curgea câte ceva şi din gură. Fiului şi soţiei sale le era scârbă de acest lucru. În cele din urmă îl puseră în spatele sobei, într-un colţ. Bătrânul stătea posomorât şi singur, privind la masă. Într-o zi îi căzu din mâinile sale tremurânde farfuria din care mânca şi aceasta se sparse. Nora îl ocărâ de-a binelea. Apoi îi cumpără o farfurie din lemn. De acum înainte bătrânul trebuia să mănânce din această farfurie.
Într-o zi, nepoţelul de patru ani ducea în mâini câteva scândurele de lemn. „Ce faci tu aici?”, îl întrebă tatăl. „Fac o farfurie mică, răspunse copilul. Din aceasta vor mânca tata şi mama când vor îmbătrâni”. Auzind aceste cuvinte, tatăl şi mama priviră înmărmuriţi unul la celălalt. Imediat îl aduseră pe bunic la masă şi nu mai spuseră nimic când vărsa ceva.

Într-un sat, trei femei voiau să aducă apă de la fântână. Nu departe de acest loc stătea un înţelept şi ascultă cum cele trei femei îşi lăudau fiii.
„Fiul meu, spuse prima, este aşa de inteligent, încât îi lasă în urmă pe toţi ceilalţi”.
„Fiul meu, spuse a doua, cântă aşa de frumos, ca o privighetoare. Niciun alt băiat nu are o voce aşa de frumoasă ca cea a fiului meu”.
„Iar tu, de ce nu-ţi lauzi băiatul?”, o întrebă una pe cea de-a treia femeie.
„Fiul meu nu are nimic deosebit în el, nu l-aş putea lăuda pentru ceva. El nu-i decât un băiat obişnuit ca toţi ceilalţi”.
Femeile îşi umplură găleţile şi plecară spre casă.
Înţeleptul merse încet după ele. Găleţile fiind grele, ele se opriră să se odihnească. Atunci veniră în întâmpinarea lor tocmai fiii lor. Primul făcu o săritură, veni pe mâini şi aşa începu să meargă. Femeile strigară: „Ce băiat deştept!”.
Al doilea începu să cânte ca o privighetoare şi femeile îl ascultară cu entuziasm.
Al treilea băiat veni la mama sa, îi luă găleata din mână şi o duse acasă. Atunci femeile îl întrebară pe înţelept: „Ce spui despre fiii noştri?”. „Unde sunt fiii voştri? le răspunse bătrânul. Văd doar un singur fiu, cel nelăudat”.

În timpul ocupaţiei americane din Filipine, mulţi soldaţi erau pregătiţi la bordul unor nave maritime militare să riposteze atacurilor inamicilor. Atacul trebuia să înceapă, când, deodată, geaca militară a unui soldat căzu în apă. Soldatul ceru permisiunea de la comandatul şef de a sări pentru a-şi recupera geaca, dar rugămintea nu i-a fost îndeplinită. Cu toate acestea soldatul sări în apă. Toţi credeau că vrea să dezerteze, dar după ce-şi găsi geaca, reveni la bordul navei. Ajuns la bord, i-a fost luată geaca şi a fost închis.
După câteva zile se pronunţă sentinţa de condamnare la moarte pentru dezertare. Înainte de a fi executat, generalul care pronunţase sentinţa îl întrebă: „Cum ai putut să săvârşeşti o asemenea prostie pentru o geacă atât de zdrenţăroasă?”. Soldatul rugă să i se aducă geaca. Apoi, scoţând din buzunarul interior o fotografie şi arătând-o generalului, îi răspunse: „Am sărit peste bordul navei datorită acestei fotografii, care o reprezintă pe mama mea”. Atunci generalul, foarte mirat, spuse: „Dacă el şi-a pus viaţa în primejdie pentru o fotografie a mamei sale, atunci nu poate fi duşman nici al patriei sale”. Şi-i iertă fapta săvârşită.

„Hei, tăticule!”, strigă un copil. Tatăl său citea ziarul. Deodată el spuse tare: „Da, ce vrei fiule?”. Copilul răspunse: „Când voi creşte mare, va trebui să citesc şi eu ziarul?”. „Bineînţeles”. „Dar de ce, tăticule?”. Tata se făcu că nu aude şi citi mai departe. „Hei, tăticule, de ce?”. „Of, Doamne, când eşti adult, atunci se obişnuieşte să citeşti ziare. Se simte nevoia de a şti tot ce se petrece în lume; trebuie să mergi în pas cu lumea”. „Ce înseamnă a merge în pas cu lumea?”. „Înseamnă a şti să te orientezi după ea, înţelegi tu?”. „Nu, tăticule”. „Ei bine, atunci vom mai vorbi despre asta altă dată. Acum însă lasă-mă să citesc mai departe”. „Tăticule, dar de ce nu poţi citi în timp ce vorbesc cu tine?”. „Pentru că aceasta mă deranjează. Vorbăria mă deranjează. Să ţii minte asta”. „Profesorul meu însă vorbeşte foarte mult, tată”. „Da, dar el are voie pentru că el este profesor, însă copiii trebuie să tacă, ai înţeles?”. „Însă când suntem la ore şi noi, copiii, nu deschidem gura, el ne ceartă”. „Of, Doamne, lasă-mă odată în pace, căci dacă îmi mai pui astfel de întrebări, va trebui să merg la Socola, într-o casă de nebuni”. „Şi acolo va trebui să citeşti ziare, tată?”. „Dar de unde, fiule. Acolo nu sunt ziare”. „O, ce bine va fi, tăticule, îi răspunse fiul bucuros. Acolo te voi vizita şi voi putea vorbi cu tine fără a te mai deranja”.
_
Timpul este un dar foarte prețios pentru un copil. Un părinte trebuie să știe să-i acorde suficient timp copilului său. Ignoranța poate produce răni de nevindecat în inima unui copil, care se poate simți ca nefiind iubit.