Povești terapeutice/inspiraționale/motivaționale

Un fluviu voia să străbată deşertul ca să ajungă la mare. Când văzu însă nisipul imens, îl cuprinse frica şi se plânse: „Deşertul mă va usca şi arşiţa soarelui mă va distruge”. Atunci auzi o voce care-i spuse: „Încredinţează-te deşertului”. Dar fluviul răspunse: „Oare mai voi fi eu însumi? Nu-mi voi pierde identitatea?”. Dar vocea îi răspunse: „În niciun caz nu vei putea rămâne ceea ce eşti”. Fluviul se încredinţă deşertului. Norii l-au supt şi l-au purtat peste întinsul nisipului fierbinte. La capătul celălalt al deşertului s-a transformat în ploaie. Din nori a curs un fluviu mai frumos şi mai proaspăt decât înainte. Fluviul se bucură şi spuse: „Acum sunt cu adevărat eu însumi”.

„Arăţi aşa de nemulţumită”, spuse o găleată unei alte găleţi în timp ce mergeau spre fântână. „A! spuse cealaltă, tocmai mă gândeam cât de inutil este faptul de a fi umplută mereu din nou, dacă şi-aşa întotdeauna ne întoarcem înapoi goale”. „Asta-i bună! spuse prima. Niciodată nu m-am gândit la aşa ceva. Întotdeauna mă bucur pentru gândul că, oricum am veni, goale sau pline, totuşi mereu vom pleca umplute”.

Într-o grădină creşteau cele mai splendide flori: trandafiri, crini, pintenaşi, floarea soarelui. Toţi care treceau pe acolo se opreau şi se minunau. Atunci florile au început să se prefacă şi să fie cu nasul pe sus. Deseori se certau care dintre ele este mai frumoasă. Şi fiecare se lăuda cu ceea ce avea: trandafirul cu frumuseţea sa, pintenaşul cu culoarea petalelor sale, crinul cu parfumul său şi floarea soarelui cu mărimea ei. În spatele gardului creşteau bănuţei. Erau aşa de mici şi neînsemnaţi, că nimeni nu le dădea atenţie. Câteodată aceste floricele erau triste, deoarece toţi trecătorii le ignorau. Într-o zi veni în grădină un copil. Voia să culeagă flori pentru mămica lui bolnavă. Şi se gândea: „Vreau să-i fac o bucurie; atunci sigur că se va însănătoşi”. Deci voia să rupă un trandafir. Dar el, cu spinii săi ascuţiţi, nu-l lăsă: „Ce-ţi trece prin cap? Nu vreau să mă ofilesc într-un salon de spital. Sunt doar regina florilor!”. „Nici eu nu vreau să fiu rupt!”, spuse pintenaşul şi-şi oţeli tulpina. Floarea soarelui se întinse pe întreaga ei lungime şi copilul nu reuşi s-o rupă. Iar crinul scoase un parfum aşa de puternic şi ameţitor, încât băiatul, sufocat, fugi deacolo. Atunci observă la gard nişte bănuţei. Când îi întrebă: „Permiteţi să vă iau?”, floricelele se aplecară bucuroase. Copilul le culese şi le duse la patul mămicii. Şi ea privi la ele şi se vindecă.

S-a întâmplat odată că a crescut o plantă care se bucura aşa de mult de lumină şi aer, încât se dezvoltă şi crescu din ce în ce mai mare. Imediat deveni un copăcel cu crengi fragede şi frunze verzi. Într-o zi, copăcelul îşi lăsă crengile şi frunzele în jos. O pasăre, care cânta cu mare plăcere în coroana acestui copăcel, observă acest lucru. Veni la el şi-l întrebă dacă s-a întâmplat ceva. „O, se plânse el, nu mai vreau să cresc mai departe. Când văd în jurul meu atâţia copaci frumoşi, mari şi puternici, cum îşi înfig crengile lor puternice în albastrul cerului, atunci mă gândesc: „Tu nu vei reuşi niciodată!”. Pasărea se legănă un pic pe crenguţa atârnată în jos şi reflecta. Apoi spuse: „Trebuie să fii răbdător. Zilnic primeşti atâta soare, ploaie şi vânt, cât ai nevoie. Acceptă-le şi fii mulţumit! Toate celelalte vor veni de la sine”.

A fost odată un elefant mare şi frumos. Se numea Lelebum. De la trompă până la coadă era albastru complet. Acest lucru îl făcea foarte nefericit. Voia să fie de culoare gri ca ceilalţi elefanţi. În tristeţea sa cea mare se gândea el: `Oare dacă voi mânca doar verdeaţă, nu se va colora pielea mea în verde?`. Lelebum începu să consume doar lucruri verzi: fasole verzi, salată verde, banane verzi, o pălărie verde, ciorapi verzi. Lelebum deveni verde ca iarba şi toţi râdeau de el şi-l asemănau cu o broască verde. Acum era nervos. Se duse la plimbare şi, de mânie, începu să mănânce toate florile albe pe care le întâlnea în cale. Deja îl durea burta şi el tot mai mânca. `Până la urma urmei, tot trebuie să devin gri`, se gândea el. Dar totul mergea pe dos. Deveni din ce în ce mai alb. Când mergea pe zăpadă oamenii nu-l mai deosebeau. Şi dacă era desenat într-un caiet, niciun copil nu-l mai observa pentru că era alb. De aceea, Lelebum era foarte trist. De ce trebuie să i se întâmple aşa ceva tocmai lui? Cum să-l recunoască din nou oamenii? Se aşeză pe pământ şi plânse amarnic. Cum plângea, lacrimile cădeau pe pământ şi se formă o baltă, apoi un lac de lacrimi. Atunci Lelebum se gândi: `Poate că-mi vor trece grijile dacă mă voi scălda un pic`, şi sări în apă. Când ieşi afară împrospătat văzu – dar nu-i venea să creadă – că de la trompă până la coadă era aşa de albastru şi aşa de frumos ca înainte. Plin de bucurie şi fericire, Lelebum dansă şi stropi cu apă ca o fântână arteziană.

A fost odată o coardă de chitară care stătea lângă chitară şi se gândea: `Dacă stau aici, sunt liberă pentru că nu sunt strunită. Asta-mi mai lipseşte, să mă las strunită la acest instrument vechi şi demodat şi apoi să stau lângă alte corzi care sunt gălăgioase`. Nu putea să se uite la instrumentul vechi şi la corzile vecine. Dar coarda de chitară devenea din ce în ce mai nefericită în libertatea sa solitară. Era acolo jos şi se gândea: `Aşa nu mai poate merge mult!`. Acolo era şi un chitarist căruia îi plăcea acest instrument vechi. Promisese să nu strunească nicio coardă care nu doreşte acest lucru. De aceea a trebuit să aştepte deseori mult timp până când putea să cânte din nou. Acum observă cum coarda de chitară care stătea pe podea suferea că nu era luată în considerare. El se gândea: `Dacă ai şti ce stă ascuns în tine, ce muzică!`. Atunci observă cum coarda îi făcu din ochi, plină de afecţiune şi dorinţă. Atunci o luă, o struni cu grijă din ce în ce mai mult. Ea începu să sune din ce în ce mai bine. Acum corespunde tonalităţii sale şi sună în armonie cu celelalte corzi vecine. Cântarea putea începe. Şi multe inimi triste au fost înveselite.

Într-o frumoasă zi de vară, pe la ora prânzului se făcu mare linişte în pădure. Păsările îşi băgaseră capul sub aripi şi toți se odihneau. Atunci piţigoiul îşi scoase capul şi întrebă: „Ce este viaţa?”. Toţi au fost surprinşi de această întrebare grea. O roză tocmai îşi desfăcea floarea lăsând petalele una peste alta. Ea spuse: „Viaţa este o deschidere”. Nu mai puţin bine dispus era fluturele. El zbură de la o floare la alta, se aşeză ici-colo şi spuse: „Viaţa este numai bucurie şi strălucire solară”. Jos, pe pământ, o furnică trăgea după sine un pai cu grâu de zece ori mai mare decât ea şi spuse: „Viaţa nu e mai mult decât trudă şi muncă”. Era cât pe ce să se işte o ceartă mare, dacă nu ar fi venit o ploaie fină care spuse: „Viaţa este formată din lacrimi, da, doar lacrimi”. Dar deasupra lor pluti în cercuri şi plin de maiestate un vultur care spuse: „Viaţa este o năzuinţă spre cele de sus”. Apoi veni noaptea. După un timp, un om mergea acasă pe străzile goale. Venea de la o petrecere şi-şi spuse: „Viaţa este o continuă căutare a fericirii şi o înlănţuire de decepţii”.
După lunga noapte veniră şi zorii dimineţii şi spuseră: „Aşa cum noi suntem începutul zilei care vine, la fel viaţa este începutul veşniciei”.

Filozoful rus Soloviev a fost odată în vizită într-o mănăstire şi a avut o convorbire prelungită până la miezul nopţii cu unul dintre călugări. Voia să se întoarcă în camera sa. Ajunse deci pe culoar, spre care dădeau toate uşile la fel şi toate erau încuiate. Nu a reuşit să afle camera sa. Pe de altă parte îi era imposibil să se întoarcă în camera călugărului cu care tocmai vorbise. Nu voia să deranjeze pe nimeni. De aceea hotărâ să petreacă noaptea pe culoarul mănăstirii, care deodată deveni neprimitor, plimbându-se în lung şi-n lat. Noaptea a fost lungă şi obositoare, dar în cele din urmă trecu, iar primii zori ai dimineţii îi permiseră filozofului să găsească cu uşurinţă uşa camerei sale, prin faţa căreia trecuse aşa de multe ori, fără s-o recunoască. Atunci spuse el: „Celor care caută adevărul li se întâmplă deseori ceva asemănător. În timpul veghii de noapte trec deseori pe lângă el, fără a-l găsi, până când sosesc primele raze ale soarelui.

Un băieţel, fiu de pescar, se aşeză la umbra unei sălcii şi-şi aruncă undiţa în râu.
„De-ar trage un peşte mare!”, spuse el. Numaidecât prinse o ştiucă puternică şi o trase din toate puterile. Dar marele peşte se zbătu aşa de puternic, că-l trase şi pe băieţel în râu. Tatăl său, care era în apropiere şi-şi întindea plasa să se usuce, sări în apă şi-l scoase din marea primejdie. Apoi îi spuse fiului său: „Vezi tu, nu este bine întotdeauna să se împlinească dorinţele noastre”.

Era odată un lup care merse la o gospodărie, privi printre leaţurile gardului şi văzând un câine, îi spuse: „Vino-ncoace! Vreau să te întreb ceva”. Câinele îi răspunse: „Îmi pare rău, dar sunt legat cu lanţul”. Lupul se sperie: „Cum, nu eşti liber? Şi eu care credeam că-ţi merge bine!”. „Îmi merge bine, răspunse câinele. Primesc mâncare de trei ori pe zi, nu am griji pe capul meu…”. „Tu nu cunoşti pădurea? Şi iepuri nu ai voie să vânezi?”. „Nu, răspunse câinele, nu sunt liber. Totdeauna sunt legat”. „Asta-i rău, foarte rău, deoarece pădurile sunt cele mai frumoase lucruri din cele existente pe pământ”, spuse lupul. Câinele ar mai fi vrut să audă câte ceva despre păduri, dar lupul dădu din cap şi-i spuse: „Nu vreau să-ţi fac poftă. Merg la prietenii mei să le povestesc despre tine, sărăcuţul”. Atunci câinele se aşeză pe pământ şi lătră într-una. Din acel moment nu se mai simţi fericit. Lupul, în schimb, se întoarse în pădure şi era foarte fericit. În iarna următoare, însă, lupul muri de foame, deoarece nu găsi nimic de mâncare.

Un copil veni la o piatră mare, se opri lângă ea şi-i spuse. `Ce faci aici?`. `Stau întinsă pe pământ`, îi răspunse piatra. `Şi când vine noaptea, întrebă mai departe copilul, atunci ce faci?`. `Atunci stau tot aici`, răspunse piatra. `Şi când plouă, ce faci?`, întrebă copilul. `Atunci stau tot aici`, răspunse piatra. `Când ninge şi este frig, iar eu mă îmbrac cu paltonul gros, tu ce faci?`. `Atunci stau tot aici`, răspunse piatra. `Sărăcuţa de tine!`, spuse copilul şi-o mângâie. `Nu sunt săracă, îi răspunse piatra. Sunt aşa de bucuroasă că sunt piatră, precum tu eşti bucuros că eşti un copil. Sunt bucuroasă să stau liniştită, de altfel cum îţi place şi ţie să ţopăi. Nici eu nu îngheţ când este frig. Nici mie nu-mi este frig noaptea. Sunt foarte bucuroasă, micuţule. Sunt o piatră, stau așa, asta mi-e menirea pe care mi-a dăruit-o Dumnezeu, iar eu am acceptat-o pe deplin!`.

O fetiţă voia odată să-şi vopsească bicicleta. Pentru aceasta îşi procură o vopsea verde. Fetiţei îi plăcea culoarea verde. Dar frăţiorul ei mai mare îi spuse: „O bicicletă aşa verde n-am mai văzut până acum. Vopseşte-o cu o culoare roşie şi atunci va arăta frumos”. Această culoare îi plăcea fetei. Deci, cumpără vopsea roşie şi vopsi bicicleta. O altă fetiţă însă îi spuse: „Dar biciclete roşii au toţi. De ce n-o vopseşti cu albastru?”. Fetiţa se răzgândi şi apoi o vopsi cu albastru. Dar un prieten din vecinătatea ei îi spuse: „Albastru? Este o culoare aşa de închisă. Culoarea galbenă ar fi minunată!”. Fetiţa găsi că galbenul era o culoare frumoasă. Dar o doamnă din bloc îi spuse: „Acesta este un galben urât. Ia un albastru-deschis, consider că este mult mai frumos”. Fetiţa îşi vopsi bicicleta cu albastru-deschis. Deodată, din nou îşi făcu simţită prezenţa frăţiorul ei mai mare, care îi spuse: „Voiai doar s-o vopseşti cu roşu!”. Fetiţa începu să râdă, apoi luă cutia cu vopsea verde şi vopsi bicicleta cu această culoare, așa cum decisese prima dată.

Un omuleţ de sare depăşi cu bine toate greutăţile pe care le avusese de întâmpinat într-una din călătoriile sale prin regiuni secetoase şi uscate şi ajunsese în sfârşit pe ţărmul unei mări, unde nu fusese încă niciodată. Rămase pe ţărm privind şi contemplând întinderea şi suprafaţa ei străină şi mişcătoare. Deodată deschise gura şi întrebă: „Ce este asta?”. Şi i se răspunse: „Eu sunt marea”. Omuleţul de sare întrebă mai departe: „Ce este aceasta, marea?”. Şi marea îi răspunse: „Aceasta sunt eu”. La acestea, omul de sare îi spuse: „Eu nu te înţeleg, deşi aş vrea aşa de mult. Dar nu ştiu cum”. Iar marea îi răspunse: „Atinge-mă şi atunci mă vei înţelege”. Omuleţul de sare îşi mişcă picioruşul spre apă şi o atinse. Acum avea impresia că această parte a naturii îi era totuşi cunoscută. Apoi îşi trase picioruşul din apă şi observă că degetele îi dispărură. „Ce ai făcut?”, strigă el speriat. Marea îi răspunse: „A trebuit să-mi dăruieşti ceva pentru a mă putea înţelege”. Omuleţul de sare intră din nou în apă şi, încet-încet, începu să se dizolve din ce în ce mai mult. În acelaşi timp avea impresia că înţelege marea din ce în ce mai bine.

Erau pe terenul de sport unde se jucau copiii, când un elev îi puse învăţătorului Mengtse următoarea întrebare: „Spuneţi-mi, vă rog, cum se face că toţi oamenii vor să fie fericiţi şi nu sunt?”. Mengtse arătă cu mâna spre copii şi spuse: „După mine, aceşti copii sunt fericiţi”. „Cum să nu fie? răspunse elevul. Sunt copii şi se joacă. Dar cum este cu fericirea adulţilor?”. „Ca şi fericirea copiilor”, răspunse învăţătorul. Şi, spunând aceasta, scoase din buzunar o mână plină cu monede de cupru şi le aruncă printre copiii care se jucau. Deodată râsul vesel muţi şi copiii se îmbulziră asupra monedelor de cupru. Fiecare voia să ia cât mai multe. Strigătele şi ţipetele lor au înlocuit râsul fericit. „Acum, întrebă învăţătorul, cine a distrus fericirea?”. „Cearta”, răspunse elevul. „Şi cearta, cine a produs-o?”. „Lăcomia, egoismul”. „Ai găsit deja răspunsul la întrebarea ta. Toţi oamenii sunt dornici de fericire, dar tocmai lăcomia şi egoismul din ei ucide ceea ce ei doresc”.

Max şi Peter erau elevi în clasa a III-a. Locuiau pe aceeaşi stradă într-un oraş. Înainte erau buni prieteni. Dar dintr-un motiv neînsemnat s-a ajuns la ceartă între ei şi au început să se urască unul pe celălalt, ca nişte duşmani. Când Max ieşea din curtea sa, strigă la vecinul său: „Hei, prostuţule!”. Şi-i arătă fostului său prieten pumnul. Peter răspunse: „Tu vorbeşti, care nu eşti decât un gândac de gunoi?”. Şi-l ameninţă şi el cu pumnul. Colegii lor de şcoală au încercat în nenumărate rânduri să-i împace, dar orice efort a fost în zadar: erau nişte încăpăţânaţi. În cele din urmă începură să arunce unul în altul cu noroi. Nu după mult timp a plouat cumplit în acea regiune. Apoi norii s-au îndepărtat şi soarele s-a arătat din nou, dar strada era sub apă. Cine voia s-o traverseze, proba adâncimea apei cu piciorul şi-şi trăgea piciorul afară. Max ieşi din casă, se opri la poartă şi privi cu plăcere în jurul său: peste tot era curat după ploaie şi totul strălucea la lumina soarelui. Deodată, însă, se întunecă privirea sa. Observă că Peter stătea şi el vizavi la poarta curţii sale. Observă, de asemenea, că ţinea în mâini o cărămidă. „Aşa, se gândi Max, vrei să arunci cu piatră după mine! Bine, asta ştiu să fac şi eu!”. Fugi în curte, căută şi găsi o cărămidă şi veni din nou la poartă, pregătit să se apere. Totuşi Peter nu aruncă piatra după duşman. Se aplecă şi puse cărămida cu grijă în apă. Apoi verifică cu piciorul dacă se clatină cărămida şi dispăru din nou. Piatra părea o mică insulă. „Aha! spuse Max, aşa ceva ştiu să fac şi eu”. Şi puse cărămida în apă. Peter aduse o a doua cărămidă. Cu atenţie puse piciorul pe prima şi lăsă în apă cea de a doua cărămidă, în aceeaşi linie cu cărămida duşmanului său. Apoi Max aduse trei cărămizi. Astfel au construit o trecătoare. Pe ambele margini stăteau vecinii celor 2 băieți: priveau la ei şi aşteptau să vadă ce se va întâmpla. În fine, nu rămase decât un pas între ultima piatră şi ultima cărămidă. Băieţii erau unul în faţa celuilalt. După mult timp acum privesc din nou unul altuia în ochi şi Max spuse: „Am o broască ţestoasă. Trăieşte la noi în curte. Nu vrei s-o vezi?”. Peter zâmbi și îl îmbrățișă pe Max. Cei doi își cerură iertare unul altuia, se împăcară și plecară să vadă broasca țestoasă.

Un călător, care era entuziasmat şi interesat de lumea a treia, experimentă şocul culturilor. Deodată totul îl împovăra: clima, alte condiţii de cazare şi mâncare, oamenii simpatici şi, de asemenea, închişi şi neliniştiţi. Totul îi ajunse până în gât şi, în sfârşit, din această cauză se îmbolnăvi. El primi o cameră în care, după verificări amănunţite, spre îngrozirea sa, descoperi o şopârlă grasă şi urâtă. El deveni agresiv: „Nu vreau să convieţuiesc cu aşa ceva în cameră”. Dar pe cât de mult se străduia s-o prindă, ea dispăru în spatele unui dulap, unde nu mai putea ajunge nimeni. Era prea mândru pentru a cere ajutor din partea cuiva. În mijlocul disperării sale îi trecu prin minte un gând: „Ai putea să încerci să iubești această şopârlă”. Nu era simplu. Dar acum când intra în cameră, în primul rând se uita să vadă ce face şopârla. După câteva zile îi dădu şi un nume. Cu timpul şopârla deveni o adevărată parteneră de discuţie. Ieşiră astfel la iveală şi calităţile pozitive ale ei: şopârla controla înmulţirea ţânţarilor. Atunci el recunoscu: „Problema nu era din cauza mediului, ci din cauza lui însuşi”.

Un preot îi iubea nespus de mult pe săraci. Într-o zi merse într-un salon de oaspeţi pentru a cerşi bani pentru cei nevoiaşi. Ajunse şi la un bărbat care ura tot ceea ce avea legătură cu Biserica. El i se adresă preotului, spunându-i: `Cum de ai curajul să-mi ceri bani?`. Şi-l scuipă pe preot. Acesta îşi scoase batista din buzunar cu calm, se şterse pe faţă, apoi spuse cu modestie: `Asta a fost pentru mine. Acum însă daţi-mi ceva, vă rog, şi pentru cei nevoiaşi`. Şi-i întinse pălăria. Fiind impresionat de gestul preotului, bărbatul îi dărui toţi bani pe care îi avea la el.

Un băieţel care se afla în vizită la bunicul său, găsi o broască ţestoasă şi începu să o studieze. În acel moment, broasca se retrase în carapacea ei, iar băieţelul încercă în zadar cu un beţişor să o scoată afară. Bunicul său îl prinse asupra faptului şi-l opri să mai chinuiască broasca. `Nu e bine cum procedezi. Vino să-ţi arăt cum trebuie procedat`. Luă broasca ţestoasă în casă şi se aşeză lângă sobă. Nu după multe clipe broasca se încălzi, îşi scoase afară capul şi picioarele şi privi la băieţel`. Oamenii sunt câteodată ca şi broaştele ţestoase, spuse bătrânul. Nu încerca niciodată să constrângi pe cineva, ci încălzeşte-l cu bunătate, şi atunci el va face cum doreşti tu, dacă îl vei sfătui de bine`.

Un rege visase că îşi va pierde toţi dinţii. Imediat după ce se trezise, îl întrebă pe un tâlcuitor ce vrea să însemne acest vis. `O, ce nefericire mare, stăpâne!`, strigă acesta. `Fiecare dinte pierdut înseamnă pierderea unuia din membrii familiei tale!`. `Ce îndrăzneşti să-mi spui, nebunule? spuse regele foarte nervos. Pleacă de la mine!`. Dădu porunca să fie pedepsit pentru această veste cu 50 de lovituri de ciomag.
A fost chemat un alt tâlcuitor de vise şi a fost condus la rege. După ce a ascultat visul, a spus: `Ce noroc! Ce mare fericire! Dintre cei ai tăi, stăpâne, tu vei supravieţui!`. Atunci faţa regelui se însenină şi spuse: `Îţi mulţumesc, prietene. Mergi cu vistiernicul meu să-ţi dea 50 de galbeni de aur!`. Pe drum, vistiernicul îi spuse: `Cum se face că, deşi n-ai tălmăcit visul regelui diferit de primul tâlcuitor, totuşi ai aflat o altă soartă?`. Cu zâmbetul pe faţă, înţeleptul îi spuse: `Reţine de la mine, se pot spune multe lucruri, însă contează cum le spui!`.

A fost odată o oiţă neagră. Toate celelalte oi de la turmă erau albe. Sau ele ziceau că sunt albe, în realitate erau mai degrabă de culoare gri. Acestei oiţe negre îi spuneau: `U! Eşti o urâţică negricioasă!`. Oiţa neagră se întristă. Se îndepărtă de turmă şi se ascunse. O dată chiar se ascunse într-un râu. Aici se spălă, dar nu deveni albă ca celelalte. Doar răci din cauza apei reci. Apoi se duse la o altă turmă, dar nici aici nu-i merse mai bine. `U! spuseră celelalte oiţe, aţi mai văzut o oiţă aşa de mizerabilă? Toate oile trebuie să fie albe, curate`. Atunci biata oiţă se gândi că poate Dumnezeu a încurcat culorile. Voia să meargă la El şi să-L roage s-o facă albă ca celelalte. Mai întâi veni la mica poartă a cerului. Paznicul, văzând-o aşa de neagră, nu voia s-o lase înăuntru. Dar ea se strecură şi ajunse la poarta mijlocie. Paznicului i se făcu milă de ea şi o lăsă să intre. Dar paznicul de la poarta cea mare strigă: `A, ce drăguţă eşti! O oiţă neagră! Îmi placi nespus de mult!`. O conduse la bunul Dumnezeu. Aici oiţa se înfricoşă: `Poate că Dumnezeu nu vrea să vadă oiţe negre`. Şi tremura de frică. Dar paznicul spuse bucuros: `Cât de minunat ai făcut toate, cerescule Tată! Nu-i drăguţă această oaie neagră? Sigur că o îndrăgeşti mult!`. Dumnezeu privi la micuţa oaie neagră şi spuse: `Da!` În rest nu spuse nimic. Oiţa era aşa de fericită în acea clipă, cum n-a fost niciodată în viaţa ei. Ea se întoarse din nou la turmă. `U! o huiduiră celelalte oiţe. Urâta de ea a apărut din nou în mijlocul nostru!`. Dar oiţa se gândea doar la faptul că însuşi Dumnezeu o făcuse neagră şi că o îndrăgea şi o găsea frumoasă. De aceea nu putea decât să fie fericită. `Da, spuse ea, ştiu că sunt neagră`. Mânca iarbă şi mereu era prietenoasă faţă de celelalte oiţe. Şi, în cele din urmă, ele se obişnuiră cu surioara lor negricioasă şi o lăsară în pace, pentru că-și dăduseră seama că ea era o oaie bună, în ciuda culorii negre pe care o avea.

Într-o anecdotă se povesteşte cum un rege tânăr şi dornic de cunoaştere le-a poruncit învăţaţilor din ţara sa să adune în scris toate valorile ştiinţifice din lume. După 40 de ani i-au prezentat rezultatele în o mie de volume.
Regele, care între timp împlinise 60 de ani, spuse: „O mie de cărţi nu mai pot citi. Scoateţi esenţialul din acestea”.
După zece ani, învăţaţii au rezumat conţinutul în o sută de cărţi. Regele spuse: „Şi acestea sunt prea multe. Am deja 70 de ani. Scrieţi-mi esenţialul”.
Învăţaţii s-au apucat de lucru şi au scos esenţialul într-o singură carte. S-au prezentat la rege. Acesta era deja pe patul de moarte şi dorea să afle cel puţin sinteza acestei lucrări a învăţaţilor. Atunci preşedintele comisiei rezumă esenţialul istoriei omenirii într-o singură frază: „Ei au trăit, au suferit, au murit. Ceea ce contează şi ceea ce dăinuie este iubirea și lumina”.

„Prietenul meu nu s-a întors de pe câmpul de luptă, dle ofiţer. Permiteţi-mi să-l caut şi să-l aduc înapoi”, insistă un soldat. „Nu se poate, spuse ofiţerul, nu vreau să îți pui viaţa în joc pentru un om care probabil este mort”.Soldatul porni totuşi la drum şi după o oră se întoarse grav rănit, având în braţe pe prietenul său mort. „Acum v-am pierdut pe amândoi, spuse ofiţerul. Ce-ai câştigat dacă-ai mers să aduci acest cadavru?”. „S-a meritat, dle ofiţer, răspunse soldatul muribund. Când l-am găsit, încă mai trăia. Mi-a spus: „Ştiam, Jack, că ai să vii!”.

În drumul său prin pădure, un om a văzut o vulpe care îşi pierduse picioarele. El se mira cum de a putut să supravieţuiască acest animal. Apoi a văzut un tigru care-şi mânca prada. El s-a săturat şi a lăsat vulpii resturile. A doua zi, Dumnezeu hrăni vulpea tot cu ajutorul aceluiaşi tigru. Omul rămase uimit de marea bunătate a lui Dumnezeu şi-şi spuse: „Mă voi odihni într-un colţ şi mă voi încredinţa cu totul lui Dumnezeu, iar el se va îngriji de toate lipsurile mele”. Aşa petrecu el multe zile, dar nu se întâmplă nimic. Sărăcuţul de el era cu un picior în groapă, când auzi o voce: „Tu, care eşti pe un drum greşit, deschide-ţi ochii pentru adevăr! Urmează exemplul tigrului şi nu mai fă pe handicapatul!”. Pe drum, omul întâlni o fetiţă îngheţată care tremura într-o haină subţire şi care nu mai spera să primească ceva cald de mâncare. El se revoltă şi-i spuse lui Dumnezeu: „Cum poţi permite aşa ceva? De ce nu faci nimic împotriva acestei situaţii?”. Pe moment, Dumnezeu nu-i dădu niciun răspuns. Dar într-o noapte îi spuse: „Am făcut ceva împotriva acestei situaţii; te-am creat pe tine, omule!. Tu ai fi putut să ajuți acea fetiță, dar nu ai ajutat-o”.

Un medic de ţară îi însoţeşte pe colegii săi de serviciu până la uşă. Nici ei n-au putut să-l ajute. Jean, unicul său copil, bolnav de difterie, va muri peste câteva ore. Injecţiile cu ser nu au ajutat la nimic. La uşă sună cineva. `Nu vreau să văd pe nimeni`, îi transmise vorbă doctorul. Dar ţăranul care venise nu se lăsă abătut. Fiul său era pe patul de moarte la o depărtare de 10 km, în munţi. `Fără dumneavoastră nu va apuca noaptea`. `Lăsaţi-mă să văd cum îşi închide ochii fiul meu`, îi spuse medicul. Dar ţăranul îi spune insistent: `Şi-aşa nu-l mai puteţi ajuta!`. `Atâta timp cât este fiul meu, nu-l voi părăsi`, spuse medicul. `Atunci, răspunse ţăranul, vor muri doi`. În cele din urmă medicul se hotărâ să meargă cu el. Soţia îi făcu vii reproşuri, dar medicul îşi luă rămas bun de la fiul său muribund şi plecă. Câteva ore mai târziu îl vindecă pe fiul grav bolnav al ţăranului. Ca răsplată, ţăranul îi dădu o monedă de aur din moştenirea lăsată de mama sa. Dar medicul refuză: `Nu, prietene, nimeni nu-mi poate plăti serviciul pe care l-am făcut în această noapte`. Ajungând acasă, soţia sa îl primi cu aceste cuvinte: `N-ai fost aici când ţi-a murit băiatul. Dar iubirea cu care ai decis să salvezi viaţa altui copil ne va ajuta pe amândoi să găsim un nou curaj pentru a trăi`.

Când construiseră oraşul, oamenii s-au adunat şi şi-au prezentat reciproc operele mâinilor lor. Un om bun la suflet merse ziua întreagă cu ceilalți oameni, de la casă la casă, şi-i le spuse tuturor câte o vorbă bună. El însuşi nu vorbi de lucrarea mâinilor sale şi nimănui nu-i prezentă propria casă. Se făcu seară şi în piaţa oraşului se adunară din nou cu toţii; pe un podium înainta fiecare să-şi expună caracteristicile casei sale în legătură cu stilul, mărimea şi durata de construcţie, ca astfel să se vadă cine a construit cea mai mare casă, cea mai frumoasă şi în cel mai scurt timp. După alfabet, veni şi rândul omului bun la suflet. El apăru jos, înaintea podiumului, purtând pe umeri un toc de uşă. Îşi expuse raportul său: acest toc de uşă era tot ceea ce făcuse pentru casa sa.
Se făcu linişte. Deodată conducătorul adunării se ridică în picioare. `Sunt uimit`, spuse el în timp ce hohote de râs pluteau în aer, dar el continuă: `Sunt uimit că abia acum a venit vorba de acest lucru. Acest om bun la suflet a fost peste tot pe timpul construcţiei şi a ajutat oriunde: pentru casa aceea a făcut frontonul, acolo a montat o fereastră, nu mai ştiu care; pentru casa de vizavi a făcut proiectul. Nu este de mirare că apare aici cu un toc de uşă în spinare, care altminteri este frumos, dar că el însuşi nu are nicio casă. Având în vedere timpul lung pe care l-a dedicat construirii caselor noastre – lucrarea acestui toc este o adevărată capodoperă – propun, de aceea, să-i acordăm lui premiul pentru buna construcţie`.

Într-o zi caldă de vară un ţânţar zbura de ici-colo prin văzduh fără nicio ţintă precisă. Nu departe, sub un copac, dormea liniştit un om. Țânţarul îl văzu, dar deocamdată nu se agită. Dintr-o dată observă ceva straniu. Spre om, la numai câţiva metri, se târa un şarpe veninos. Doar câteva clipe încă şi l-ar fi apucat de picior. Ţânţarul îşi zise: „Trebuie să-l salvez pe om!”. Pe loc ateriză pe nasul lui şi-i aplică o înţepătură puternică în vârful nasului. Omul se trezi imediat, dar simţind înţepătura, se lovi peste nas şi turti şi ţânţarul. În aceeaşi clipă văzu şarpele la numai câţiva centimetri de piciorul stâng. Se ridică repede şi o luă la fugă. Astfel se salvă.

Un preot ortodox renumit, din Rusia, pe nume Filaret, a fost invitat într-un oraş din America pentru a vorbi locuitorilor săi. Acceptând invitaţia, merse şi a fost primit călduros de o mulţime mare de credincioşi, care-l conduseră la un stadion, unde îl mai aşteptau alte zeci de mii de persoane. După ce a fost prezentat de gazdă, prreotul luă cuvântul. La un moment dat ceru să se stingă toate luminile, deoarece întâlnirea avea loc în nocturnă. Se făcu, deci, întuneric beznă şi preotul întrebă: „Mă vedeţi unde mă aflu?”. Lumea răspunse că nu. Preotul continuă: „Acum voi aprinde un băţ de chibrit. Vedeţi cu toţii luminiţa?”. Cu toţii răspunseră că da. Preotul continuă din nou: „Vedeţi, aşa cum fiecare dintre voi vede această luminiţă, tot astfel orice faptă bună, oricât ar fi ea de mică, este văzută de toţi cei din jur”. Preotul mai întrebă: „Aveţi chibrituri la voi? Dacă da, atunci aprindeţi câte un băţ”. Cu toţii urmară sfatul preotului şi se făcu o lumină aşa de mare pe stadion, încât întunericul a fost înghiţit. Preotul adăugă: „Cu cât mai mulţi săvârşesc fapte bune, oricât ar fi ele de mici, cu atât lumea se schimbă în lumină, se schimbă în bine”.

Un bogat se plânse odată la prietenul său: `Oamenilor nu le place de mine, mă numesc zgârcit şi hapsân, cu toate că în testamentul meu am lăsat scris ca averea mea să fie preluată de o instituţie caritabilă`. Prietenul său îi răspunse: `Ascultă, îţi voi spune povestea vacii şi a porcului: Porcul veni la vacă şi-i spuse: `Oamenii vorbesc mai totdeauna numai despre tine. Ştiu, tu le dai lapte, dar eu le dau mult mai multe: le dau carne, slănină, grăsime şi chiar picioarele mele le consumă oamenii. Cu toate acestea nimeni nu mă iubeşte. Pentru toţi sunt doar un porc. De ce oare? `Vaca se gândi un moment, apoi spuse: `Poate că este din cauză că eu le dau în timp ce trăiesc, pe când tu…`.

Doi fermieri americani, care locuiau la distanţă mare unul de celălalt, s-au pus de acord: Ne vom întâlni în cutare timp şi în cutare loc. Amândoi aveau de făcut o călătorie lungă printr-o zonă de stepă până la locul de întâlnire stabilit. Când, în cele din urmă, s-au întâlnit, unul spuse: „Ia uite ce mi s-a întâmplat. Era cât pe ce să nu mai sosesc aici. Pe drum, calul s-a speriat şi m-a aruncat la pământ. Har Domnului că n-am păţit nimic. Dar când m-am ridicat m-a cuprins o frică teribilă, pentru că eram la un pas de marginea unei prăpăstii. Imediat am căzut în genunchi şi I-am mulţumit Domnului pentru că m-a ferit, ca prin minune, de o moarte sigură”. Cel de-al doilea fermier spuse: „Pentru că am ascultat acestea, trebuie să spun că am experimentat ajutorul lui Dumnezeu mai mult decât tine. Calul nu m-a aruncat niciodată la pământ. M-a purtat foarte liniştit şi sigur. Nu am căzut în niciun pericol. Dacă mă gândesc la toate câte mi s-ar fi putut întâmpla…!”.

Într-un spital se afla un băieţel care trebuia să fie operat. Tatăl său îl adusese la spital şi acum căuta să-l încurajeze pe micuţ. „Tată, strigă băieţelul, dacă vei rămâne lângă mine nu-mi va fi teamă”. „Bine, îi spuse tatăl, voi rămâne lângă tine”. Doctorul îi permise şi, astfel, rămase lângă copil, care acum era pe patul de operaţie.
Când era pe punctul de a fi anesteziat, copilul se uită după tatăl său şi spuse: „Tată, eşti aici?”. Apoi narcoza începu să-şi facă efectul. „Acum puteţi pleca”, se gândi doctorul când copilul adormi şi operaţia trebuia să fie făcută. „Nu, răspunse tatăl, i-am promis băiatului meu că voi rămâne lângă el şi de aceea doresc să rămân”. „Bine, atunci rămâneţi!”. Operaţia fu un succes. Când se trezi copilul, tatăl încă îl mai ţinea de mână. Atunci copilul zâmbi şi spuse încet de tot: „Tată, eşti aici?”. Primind un răspuns afirmativ, copilul adormi din nou. Ştia că tatăl său va rămâne lângă el.