Povești terapeutice/inspiraționale/motivaționale

Demult, trăia într-un sat un brutar renumit pentru pâinea sa. Dar, într-o zi, lui i se păru că sunt cam uşoare bucăţile de unt pe care tocmai le cumpărase de la un ţăran şi le aşeză pe cântar. Când colo, ce să vezi?! În loc de 1 kg, cât trebuia să aibă o bucată, fiecare cântărea doar 800 de grame. Supărat foc, omul s-a dus degrabă la judecătorie, spunând că ţăranul înşeală lumea şi cerând, bineînţeles, pedepsirea acestuia.
N-au trecut nici două ceasuri şi ţăranul a fost adus în faţa judecătorului, care l-a ameninţat:
– Dacă este adevărat ce spune brutarul, că îi înşeli pe oameni la cântar, te bag imediat la închisoare.
– Să-mi fie iertat – zise ţăranul – dar sunt nevinovat.
– Cum îndrăzneşti să minţi? sări brutarul. Chiar astăzi am cumpărat aceste bucăţi de unt de la tine. Domnule judecător, trebuie să-l închideţi pe acest şarlatan, care a încercat să mă păcălească!
– Aşa este, omule? – spuse atunci judecătorul. Este untul acesta al tău?
– Al meu este, însă, vedeţi dumneavoastă, eu nu am prea mulţi bani. Mi-am cumpărat un cântar, dar nu am mai avut bani şi pentru greutăţi, aşa că pun unt pe un braţ al cântarului, iar pe celălalt pun o pâine de-a brutarului, care – zice el – are 1 kg. Acum, dacă pâinea brutarului n-a avut 1 kg, eu ce vină am?
Auzind una ca asta, judecătorul a cântărit imediat o pâine şi, într-adevăr, aceasta nu avea decât 800 de g. În locul ţăranului, la închisoare a ajuns adevăratul vinovat, brutarul, care nu doar că înşela oamenii, dar mai dorea şi să fie aspru pedepsit cel care ar fi făcut exact ca el.
Cel ce vrea să înşele, singur se înşeală. Chiar dacă nu vede niciun om greşeala sa, Dumnezeu îi vede păcatul; iar atunci când îl mai descoperă şi oamenii, ruşinea este cu atât mai mare.

Discutând despre cele sfinte, un om îi spuse unui călugăr:
– Părinte, eu cred în Dumnezeu, însă nu prea merg la Biserică. Nu am mai fost la slujbe sau la spovedanie de mult timp şi nu cred că este neapărat să mergi. Este suficient să crezi în Dumnezeu şi atât.
– Fiule, îi spuse atunci călugărul, ai o cămaşă foarte frumoasă. Nedumerit, omul nu a mai ştiut ce să zică, însă călugărul a continuat:
– Spune-mi, porţi toată ziua această cămaşă?
– Da, răspunse omul.
– Dar două zile, o porţi?
– S-ar putea.
– Dar o săptămână sau o lună, o porţi?
– Nu, părinte, bineînţeles că nu.
– De ce? – îl mai întrebă călugărul ca şi când nu ar fi priceput.
– Fiindcă se murdăreşte şi trebuie spălată. Abia după aceea o iau iarăşi pe mine, când este curată şi frumoasă.
– Păi, vezi, fiule! Aşa cum se murdăreşte cămaşa ta şi trebuie spălată pentru a o purta iarăşi, la fel şi sufletul se “murdăreşte” de păcate şi răutate şi cum l-ai putea curăţa dacă nu la spovedanie şi la slujbe, prin dragostea şi harul Domnului?!

Un preot de la ţară, mergând cu treburi spre satul vecin, a văzut o femeie din parohia sa spălându-şi rufele în râu şi, apropiindu-se, a întrebat-o:
– Duminică, la slujbă, am văzut că nu m-au ascultat toţi cu atenţie. Poate am vorbit lucruri prea savante şi mă gândesc, duminica asta, să vorbesc mai pe înţelesul oamenilor. Spune-mi, dumneata ce-ai înţeles din ce-am spus eu la predică?
– Părinte, i-a răspuns cu smerenie femeia, eu n-am multă carte, dar aş vrea să vă întreb şi eu ceva: vedeţi pânzele ce le spăl eu acuma? Apa trece prin ele şi le curăţă. Credeţi că au ele habar de cum le-a curăţat apa? Şi cu toate astea, devin albe şi frumoase. Nu înţeleg eu, în biserică, tot cuvântul sfinţiei tale, dar simt în suflet căldura Duhului Sfânt, Care mă curăţeşte de păcat, aşa cum apa aceasta curăţă pânzele mele.
Tare mulţumit a plecat preotul văzând un om care nu e doar cu gândul la cele sfinte, ci şi cu sufletul.

În timpul unei campanii militare, un pluton muncea la repararea unei căi ferate distruse de bombardament. Câţiva soldaţi, deşi se străduiau, nu puteau clinti un stâlp greu, căzut peste şine. Alături, caporalul striga la ei, ocărându-i pentru neputinţa lor. Trecând pe acolo, un om l-a întrebat:
– De ce nu-i ajuţi şi dumneata?
– Eu sunt caporal, eu supraveghez şi comand. Ei trebuie să muncească!
Străinul nu a mai spus nimic, dar şi-a scos haina şi a început să tragă şi el cot la cot cu soldaţii de un capăt al stâlpului. După scurt timp, au reuşit să elibereze şinele. Încântaţi de reuşită, soldaţii i-au mulţumit străinului care, luându-şi haina să plece, i-a mai spus caporalului:
– Dacă va mai fi nevoie, să mă chemaţi şi altădată!
– Da?! – zise în batjocură caporalul. Dar cine eşti dumneata?
– Sunt generalul acestei divizii …

Într-un oraș mai mulți meseriași discutau fiecare despre specialitatea lui. Dar iată că la un moment dat veni vorba despre Dumnezeu. Între ei se afla și un tăgăduitor de Dumnezeu.
– Dacă ar fi Dumnezeu – zicea hulitorul – atunci de ce nu L-a văzut, sau nu-L vede cineva?… Încă nimeni nu poate spune că a văzut pe Dumnezeu.
Însă între apărătorii credinței în Dumnezeu se afla și un ceasornicar. Acesta nu zise nimic la hula necredinciosului, ci luă un ceas și, cu ochelarii lui începu să se uite cu încordare și cu mare atenție în mecanismul lui, ca și cum ar căuta ceva.
– Dar tu ce cauți în orologiu? întrebă necredinciosul văzând că toată lumea era atentă la ceea ce făcea el.
– Caut – răspunse ceasornicarul – pe cel ce a făcut orologiul acesta și nu-l găsesc… așa cum cauți tu ca un necredincios să vezi în lume pe Dumnezeu, Făcătorul lumii. Deosebirea este în aceea că lucrul Mâinilor lui Dumnezeu vădește cu limpezime existența Lui, iar tu nu vezi! Așa cum toată lumea știe că ceasul nu poate exista fără ceasornicar, așa și lumea aceasta nu poate exista fără un Creator!
Necredinciosul înțelese lecția și se depărtă rușinat.

Un om a venit de la muncă tarziu, obosit și nervos, găsindu-și baiatul de 5 ani așteptând la ușă.
– Tati, pot să te întreb ceva?
– Da, sigur, despre ce e vorba? a răspuns omul.
– Tati, câți bani câștigi pe oră?
– Asta nu e treaba ta. De ce mă întrebi astfel de lucruri. Spuse omul nervos.
– Doar vreau să știu…Te rog, spune-mi, cât câștigi pe oră?
– Dacă trebuie să știi, câștig 50$ pe oră.
– Aha, a răspuns micuțul, cu capul plecat.
– Tati, îmi împrumuți, te rog, 25$?
Tatăl s-a înfuriat:
– Dacă singurul motiv pentru care m-ai întrebat asta este ca să-mi ceri niște bani să îți cumperi o jucărie prostească sau alte porcării, atunci du-te direct în camera ta la culcare.
Gândește-te de ce ești așa egoist. Nu lucrez din greu în fiecare zi pentru așa copilării.
Micuțul a mers în liniște în cameră și a închis ușa.
Omul s-a enervat și mai tare pe întrebările băiatului. Cum a putut să pună așa întrebări doar pentru a cere niște bani.
După o oră, omul s-a calmat și a început să gândească:
Poate era ceva de care chiar avea nevoie să cumpere cu 25$ și chiar nu mi-a cerut bani des. Omul a mers la ușa băiatului și a deschis-o.
– Dormi? a întrebat…
– Nu tati, sunt treaz, a răspuns baiatul.
– M-am gândit, poate am fost prea dur mai devreme, spuse tatăl. A fost o zi lungă și m-am descărcat pe tine. Uite aici ai 25$.
Micuțul a sărit, zâmbind.
– Mulțumesc, tati!
După aceea a scos un pumn de bani. Omul a văzut că băiatul avea deja bani și s-a enervat din nou. Micuțul și-a numărat încet banii și s-a uitat către tatăl său.
– De ce vrei mai mulți bani dacă deja ai? a spus tatăl.
– Pentru că nu am avut destul, dar acum am, a replicat băiatul. Tati, acum am 50$. Pot să cumpăr o oră cu tine? Te rog să vii mai repede acasă, mâine. Vreau să mănânc cu tine.
Tatăl a fost distrus. Și-a luat băiatul în brațe și l-a implorat să îl ierte.

Este doar o reamintire pentru toți ce lucrează din greu în viață. Nu ar trebui să lăsăm timpul să treacă printre degete fără să petrecem timp cu cei care chiar contează pentru noi, aceia apropiați de inimile noastre. Să ne amintim să împărțim cei 50$ din timpul nostru cu cineva pe care iubim.
Dacă mâine murim, compania pentru care lucrăm ne va înlocui foarte ușor, în câteva ore. Dar familia și prietenii pe care îi lăsăm în urmă o să simtă pierderea pentru tot restul vieților lor.

Un bunic evlavios și ajuns la o vârstă foarte înaintată, era înconjurat de mulți nepoți și strănepoți căci avea o familie mare. Bătrânul povestea nepoților multe întâmplări cu tâlc din viața sa. Nepoții erau foarte entuziasmați de toate întâmplările pe care prin trecuse bunicul lor. La un moment dat, unul dintre nepoți care era mai mare l-a întrebat:
– Cum ai reușit bunicule să treci prin războaie, prin atâtea necazuri și lipsuri și cum ți-ai păstrat întodeauna această stăpânire de sine și acest echilibru cu care ne uimești și acum?
– Ei bine dragii mei! răspunse el. Să știți că eu întotdeauna am fost atent cu ochii mei, că tot răul din lume pătrunde în inima omului prin simțuri și mai ales prin văz. Când eram și eu mic ca voi preotul din sat m-a învățat să fac trei lucruri în fiecare zi, când plec de acasă:
– întâi, îmi ridic privirea spre cer ca să-mi aduc aminte că acolo sus, este Tatăl meu care mă veghează, El este cel mai important în viața mea și spre El mi se îndreaptă toată silința și putința;
– al doilea, îmi plec ochii la pământ și privesc la cât de puțin loc am nevoie pentru a-mi găsi și eu acolo mormântul;
– și în al treilea rând, privesc de jur împrejur la mulțimea de oameni care au de pătimit mai rău decât mine, la toți aceia care sunt bolnavi: ciungi, ologi, orbi, surzi, muți, nevoiași sau lipsiți de adăpost.
În felul acesta am trecut în viață prin toate suferințele, le-am îndurat fără cârtire și am trăit mulțumit și în pace cu lumea întreagă și cu Bunul Dumnezeu.

Gândea odată un țăran:
– Noi ăștia care răscolim de mici pământul, care ne și ține, nu ne gândim la fleacuri. Numai că nu prea avem noi pământ. Să am pământ, n-aș avea habar de nimeni, nici de dracu nu aş mai avea vreo grijă!
Dracul auzi ce spunea Pavel și zise:
-Foarte bine, Pavele, las pe mine!… Am să te satur de pământ. Prin pământ am să pun mâna pe tine căci n-ai de sprijin nici biserica, nici preotul si predica lui, nici pe Dumnezeu.
Pavel vându și una și alta din ce avea și cumpără și el vreo cincisprezece hectare de pământ, cu o bucată de pădurice. Pământul bun dădu grâu bogat, însă oamenii începură să-l fure. Numai necazuri. Începură certurile, înjurăturile și judecățile. Nu mai avea trai cu oamenii și pace.
Într-o zi, intră la el un creștin. Îi povesti că vine de undeva, unde li se dă oamenilor pământ de muncă, și încă pământ de soi. Pavel a gândit: „ Dacă-i așa, de ce să stau aici, la strâmtoare și între ticăloși ? Am să vând ce am și plec acolo…”
În vară se duse acolo, văzu că e adevărat, își vându tot ce avea și se mută cu familia în ținutul cel nou.
Aici, Pavel se tot frământa plin de lacomie cum să aibă pămânul lui. Un negustor îi povesti că a cumpărat acolo cinci mii de hectare mai pe nimic.
Pavel își zise:
-„ De ce să iau aici cinci sute de hectare și să nu iau acolo câteva mii?” – își zise avarul
Și plecă spre acea țară aflată undeva în stepă, ai cărei locuitori se adăposteau în niște corturi de pânză.
Când ajunse acolo, oamenii aceia îl primiră cu bine, iar el le dădu daruri. Apoi îl întrebară ce vânt îl aduce în zona lor.
-Mi-ar plăcea mai cu seamă pământul vostru, răspunse Pavel. Noi suntem cam strâmtorați și tare ne-ar prinde bine ceva pământ…
Veni și regele țării aceleia și, după ce-i spuseră și lui cum stă treaba, îi ziseră:
-Pământ avem din belșug, poți să iei cât vrei.
-Mulțumim de bunătate… mie însă nu-mi trebuie mult. Dar vezi d-ta, ar trebui să știu care bucată e a mea, s-o hotărnicim și să facem un înscris.
-Bine, zise regele.
-Și cu ce preț? întrebă Pavel.
-De pilda noi obişnuim să vindem o zi de pământ. Tot pământul pe care ai putea să-l ocolești într-o zi să fie al tău. Prețul zilei e de o mie de galbeni…
, , Mi-a pus Dumnezeu mâna în cap!” își zise Pavel. O să ocolesc o împărăție întreagă. Într-o zi fac cincizeci de verste. Ce pământ!… Zece mii de hectare…
A doua zi dimineață plecară cu toții în stepă. Pavel scoase banii, îi puse în căciula așezată drept semn unde să se întoarcă, și porni. Mergea și, din loc în loc, bătea câte un țăruș. Merse până abia se mai zărea delușorul de unde plecase. Își tot făcea socoteli… și se întindea, și se-ntindea, până văzu că soarele dă spre asfințit.
Să știi că m-am înșelat și am cuprins prea mult pământ. Ce mă fac dacă nu ajung la vreme?”
Pahomie începu să alerge. Începu să simtă cum, încet-încet, îl dor picioarele, dar alergă de parcă l-ar fi luat cineva cu biciul. Aruncă din fugă pieptarul, cizmele, plosca şi căciula, pentru a putea alerga mai ușor și mai repede.
„Uite unde m-a dus lăcomia – își zise el – m-am nenorocit. Nu mai ajung eu înainte de asfințit…”
De spaimă, i se tăie răsuflarea.
Sudoarea i-a lipit cămașa de trup. Gura-i era uscată. Nu mai putea. Îi era groază de moarte, dar nu mai putea să se oprească.
Îi auzi pe locuitorii acelei țări cum fluieră și strigă. Mai prinse puțină inimă. Își strânse ultimele puteri și alergă năuc. Începu să vadă oamenii de pe delușor. Ba chiar și căciula cu banii. Îl zări pe mai-marele care sta jos ținându-se cu mâinile de burtă…
Și aleargă mereu… Urcă dealul în goană. Iată căciula. Dar… șovăi. I se tăiară picioarele căzu și, căzând, întinse mâna spre căciulă.
-Halal să-ți fie, camarade – strigă mai-marele, ai câștigat mult pământ!…
Argatul lui, dădu fuga să-l ridice, dar văzu cum curgea sângele din gură. Pavel murise.
Mai-marele sta jos ghemuit, râzând zgomotos și ținându-se cu mâinile de burtă. Apoi se sculă și dădu argatului o sapă:
-Îngroapă-l! Atâta pământ îi trebuie unuia ca acesta! Doi metri.
-Argatul luă sapa și săpă lui Pavel o groapă, tocmai cât lungimea trupului său, de la cap până la picioare și-l îngroapă.

Un râu vijelios despărţea două sate cu oameni diferiţi. Cei care trăiau de-a dreapta râului erau consideraţi sfinţi, fiindcă – spuneau ei – lucrau numai fapte bune, erau credincioşi, ţineau posturile şi făceau milostenie, a zecea parte din venitul lor o duceau la biserică. Iar de-a stânga era „satul păcătoşilor”, cu oameni leneşi, cam cheflii, care nu prea mergeau pe la biserică şi nu ţineau poruncile cum trebuie.
Într-una din zile, se lăsă deasupra celor două sate un nor negru înspăimântător şi începu într-o clipă o furtună cum nimeni nu mai văzuse. După ce se mai linişti un pic furtuna şi mai încetară tunetele şi fulgerele, ce sa vezi?! Râul începu să se umfle văzând cu ochii şi inunda gospodăriile. Dar, ca un făcut, s-a inundat doar „satul cuvioşilor”, nu şi cel, , al păcătoşilor”. Multe case ale celor care se credeau sfinţi s-au stricat, multe animale s-au înecat şi cu multă pagubă s-au trezit prin gospodăriile lor.
După ce Dumnezeu a dat soare şi toate lucrurile s-au liniştit, cuvioşii au început să-şi pună întrebarea, cum de satul păcătoşilor a scăpat de inundaţie, iar ei s-au trezit cu atâta pagubă. Unul dintre sătenii cuvioşi, cunoscut pentru înţelepciunea sa, dori să cerceteze acestea şi făcu un drum până la râu. Acolo întâlni pe un oarecare din satul păcătoşilor, îl salută şi intră cu el în vorbă. Acela i-o lua înainte cu vorba şi zise:
– Ce aţi crezut, că dacă duceţi viaţă cuvioasă este suficient ca să nu vă inunde? Eu cam ştiu de ce satul vostru a fost inundat şi al nostru nu!
– Păi care ar fi motivul?
– Motivul este acesta: că oricât de smerit eşti, de cuminte, de ascultător faţă de poruncile lui Dumnezeu, mântuirea nu trebuie lucrată doar pentru tine.
– Păi ne ajutăm între noi, vrem să ne mântuim sufletele cu toţii, spuse „cuviosul”.
– Aşa este, vă ajutaţi între voi, spuse „păcătosul” apăsând pe ultimele două cuvinte. Dar râul acesta nu l-aţi mai trecut spre noi de câţiva ani buni! Să veniţi aici şi să ne spuneţi şi nouă cuvântul lui Dumnezeu şi să ne învăţaţi viaţa cuvioasă. De aceea v-a dat Dumnezeu inundaţia, fiindcă ne-aţi lăsat să ne pierdem sufletele deşi suntem vecini…
– Păi atunci haidem să facem pace, spuse săteanul „cuvios”, întinzând mână păcătosului. Şi fie ca odată cu această mână întinsă, să facem din două sate o singură comună şi împreună să ne mântuim!
– Bine ai grăit frate! spuse „păcătosul”. Căci mântuirea nu e pentru un om, ci pentru noi toţi. Eu gândesc aşa, că omul oricât ar fi de păcătos, se poate apleca dintr-odată spre viaţă cuvioasă. Să-L lăsăm aşadar pe Dumnezeu, ca de azi înainte, să dea soare şi ploaie peste amândouă satele, ca împreună să suferim şi cele bune şi cele rele. Şi tot împreună să ne pregătim pentru dorita întâlnire cu Domnul, atunci când El ne va chema la El să ne spună, dacă suntem mântuiţi sau nu.

Pe vremea când o îngheţată costa mult mai puţin decât astăzi, un copil de vreo 10 ani intră într-o cofetărie şi se aşeză la o masă. Fata care servea îi puse un pahar cu apă în faţă. “Cât costă o îngheţată de ciocolată cu migdale pe deasupra?”, o întrebă copilul. “Cincizeci de cenţi”, îi răspunse fata. Copilul scoase din adâncul buzunarului un pumn de monede, şi le examină atent. “Şi… cât costă doar îngheţata de ciocolată?”, întrebă el din nou, ruşinat parcă.
Alţi clienţi tocmai aşteptau să se elibereze o masă, aşa că fata deveni oarecum agitată. “Treizeci şi cinci de cenţi”, îi răspunse, cu glas tăios, copilului. Acesta îşi numără încă o dată monedele. “Atunci vreau doar îngheţata de ciocolată, fără migdale deasupra”, spuse el, hotărât. Fata îi aduse îngheţata împreună cu nota de plată, i le puse pe masă şi plecă.
Copilul termină îngheţata, plăti la casă şi ieşi din cofetărie. Când fata veni să cureţe masa, i se puse un nod în gât, şi ochii i se împăienjeniră. Acolo, lângă farfurioara goală şi paharul cu apă se aflau, frumos aranjate, monede în valoare de cincisprezece cenţi… Bacşişul ei. (deci copilul ar fi avut bani pentru înghețata cu migdale pe deasupra, dar n-ar fi avut să-i lase și ei ceva și nici nu s-a supărat că nu l-a servit cu mai multă politețe).

Era aproape de miezul nopţii. O femeie în vârstă, de origine afroamericană, se afla pe o autostrada din Alabama, cu maşina defectă şi înfruntând o furtună înfricoşătoare. Motorul se oprise şi nu mai pornea defel, iar ea, disperată, trebuia neapărat să plece către destinaţie. Udă de sus până jos, se hotărî să oprească prima maşină care ar fi trecut pe acolo.
Un tânăr de rasă albă se opri să o ajute, în pofida tuturor conflictelor care marcaseră anii ’60, între albi şi negri. Tânărul o luă şi o duse într-un loc sigur, o ajută să ia legătura cu cine trebuia, şi apoi o urcă într-un taxi. În disperarea ei, femeia părea jenată că nu-i poate mulţumi cum se cuvine. Îşi notă adresa tânărului, îi mai mulţumi o dată, şi plecă.
Şapte zile trecuseră, când în casa tânărului se auzi soneria de la intrare. Spre surpriza lui, un televizor color de mari dimensiuni îi fu livrat direct, printr-o companie de transport. Avea un bileţel, special lipit pe ambalaj. În el scria: “Profunde mulţumiri pentru ajutorul tău de pe autostradă. Ploaia nu numai că mă udase până la piele, dar îmi înecase şi sufletul. Atunci ai apărut tu. Mulţumită ţie, am putut ajunge la căpătâiul soţului meu care agoniza, cu doar câteva clipe înainte ca el să-şi dea duhul. Dumnezeu să te binecuvânteze pentru ajutorul pe care mi l-ai dat şi pentru binele pe care îl faci celor din jur, dezinteresat. Cu sinceritate, soţia celui ce a fost Nat King Cole”.

Un înțelept trăia într-un oraș în care se aflau mulți oameni fără minte.
Într-o zi, el puse deasupra ușii casei, o firmă, pe care era scris: „ Aici se vinde înțelepciune”.
Trecând pe acolo unul care se credea prea înțelept și văzând firma, se opri. Surâse și, cum era cu servitorul său, îi dădu câțiva gologani și-i zise:
-Du-te și cumpără cu acești bani înțelepciune de la negustorul acela!…
Servitorul merse și ceru.
Înțeleptul îi spuse:
-Spune stăpânului tău că în tot ce va face, să nu piardă din vedere sfârșitul…
Servitorul plecă și-i spuse acestea stăpânului său. Omu cel ce se credea prea înțelept, rămase pe gânduri.
Mergând acasă, începu a pune în lucrare vorbele pe care le cumpărase, și văzu că-i aduc mari și bune foloase.
Atunci le scrise cu litere mari, deasupra casei lui, ca să le fie de folos și altora.

Prețuiește, frate, timpul, căci în timp te vei mântui! Abia la sfârșit vede omul cum și-a cheltuit viața, ce ar fi putut să facă și nu a făcut, cât de ușor ar fi fost și s-a lenevit.

Un bătrân stătea împreună cu nepotul său şi-l învăţa:
`În viaţa fiecărui om de pe pământul ăsta se dă o luptă crâncenă, o luptă între doi lupi. Unul rău: el întruchipează frica, mânia, invidia, lăcomia, autocompătimirea, aroganţa, viclenia, lenea. Celălalt e unul bun: el aduce bucuria, liniştea, smerenia, pacea, dragostea, încrederea, dărnicia, adevărul, blândeţea, mila`.
Copilul priveşte întrebător pe bunicul lui: `Şi care dintre ei va învinge?`.
Bătrânul îl priveşte în ochi, şi-i spune: „Cel pe care îl vei hrăni!”

Odată, demult, mă plimbam împreună cu tatăl meu când, la o cotitură, el se opri deodată. După o clipă de tăcere, mă întrebă:
– În afară de ciripitul păsărelelor, mai auzi şi altceva?
Îmi ascuţi-i auzul şi, după câteva secunde, îi răspunsei:
– Aud zgomotul unei căruţe…
– Aşa este, spuse tatăl meu.
Este o căruţă goală.
Îl întrebai:
– Cum de ştii că este o căruţă goală, dacă încă nu o putem vedea?
Iar el îmi răspunse:
– E foarte uşor, să ştii când o căruţă este goală, e din cauza zgomotului.
Cu cât este mai goală, cu atât face mai mult zgomot.
Astăzi, adult fiind, când văd o persoană care vorbeşte prea mult, întrerupând conversaţia celorlalţi, dovedindu-se inoportună, lăudându-se cu ceea ce posedă, simţindu-se atotputernică şi dispreţuindu-i pe cei din jurul ei, încă mi se pare că mai aud vocea tatălui meu, spunând:
„Cu cât este mai goală căruţa, cu atât mai mult zgomot face”.
Smerenia constă în a trece sub tăcere virtuţile noastre şi de a le permite altora să le descopere. Nu uitaţi că există oameni atât de săraci, încât nu au nimic altceva decât bani și o mândrie pe seama lor.
Nimeni nu este mai gol la suflet, decât cel care este plin de sine însuşi.

Să fim ca ploaia liniştită şi blândă, care pătrunde în tăcere pînă la adâncimea rădăcinilor, hrănindu-le.

Doi soţi, un bărbat şi o femeie, pentru nişte nimicuri, s-au certat. Se mai întâmplă în familie, chiar şi în familiile creştine. Şi nu vorbeau. Fiecare o făcea pe supăratul, fiecare îl considera pe celălalt că e vinovat şi nu voia nici unul să rupă tăcerea; mai ales bărbatul, care se considera superior, fiind şi om de afaceri.
La un moment dat, bărbatul trebuia să plece într-o călătorie de afaceri şi avea avion a doua zi dimineaţă.
De obicei, când trebuia să se scoale mai de dimineaţă, îl trezea soţia, dar acum, fiind hotărât să nu rupă el tăcerea primul, nu i-a zis soţiei să-l trezească. Totuşi avea nevoie se trezească mai de dimineaţă, de aceea, fiind mai „înţelept” (ca de obicei), a scris pe o bucată de hârtie „Te rog să mă trezeşti la ora 5“ şi a lăsat biletul unde ştia că soţia o să-l găsească. În dimineaţa următoare, bărbatul se trezeşte şi vede că este ora 9 şi că a pierdut avionul.
Furios, tocmai se pregătea să se certe iar cu soţia lui pentru că nu l-a trezit, când, lângă pat, ce credeţi că observă: lângă hârtia pe care scrisese el seara „Te rog să mă trezeşti la ora 5“, era un bileţel pe care scria „Este ora 5. Trezeşte-te !”.
Fără… cuvinte.

Un câine se rătăceşte prin junglă. Plimbându-se el liniştit, vede un tigru îndreptându-se în goană spre el, cu intenţia clară să-l mănânce. Câinele se gândeşte: „Am încurcat-o! Ăsta mă haleşte!” Dar imediat vede nişte oase pe jos. Se aşează pe burtă şi începe să roadă oasele, cu spatele la tigru. Chiar înainte ca tigrul să sară, câinele exclamă satisfăcut, frecându-se pe burtă: „Mmmm, delicios tigru! Oare or mai fi şi alţii p`aici?”
Auzind, tigrul se opreşte din salt şi înfricoşat se prelinge pe lângă copaci, luând distanţă: „A fost cât p`aci! Câinele aproape că m-a dat gata!” O maimuţă care a urmărit scena dintr-un copac, sperând să se pună bine cu tigrul, fuge după acesta ca să-i povestească înşelătoria. Câinele nostru o vede. Maimuţa îl ajunge pe tigru, şi-i spune pe faţă toată tărăşenia. Tigrul, înecat de furie zice: „Urcă în spinarea mea şi vei vedea ce îi voi face nemernicului de câine!” Acum câinele vede tigrul cu maimuţa în cârcă şi se gândeşte: „Ei, cum o mai scot la capăt de data asta?” Dar în loc să fugă se întoarce cu spatele la atacatori prefăcându-se că nu i-a văzut. Şi… când aceştia au fost destul de aproape zice: „Unde e maimuţa aia?! De jumătate de oră am trimis-o să-mi aducă un tigru şi nici până acum nu s-a întors!”.

Trăia odată un împărat, într-o ţară îndepărtată. Acesta ajunsese bătrân şi ştia că se apropia vremea ca să aleagă pe cel ce îi va urma la tron. În ţara aceea succesorii la tron nu se alegeau dintre copiii împăratului, ci dintre tinerii cei mai virtuoşi din împărăţie.
Aşadar, a chemat la el pe toţi tinerii din împărăţie într-o anume zi, şi le-a spus:
– A venit timpul să mă dau la o parte şi să aleg următorul împărat. Am decis să aleg pe unul din voi. Iată cum va fi alegerea: vă voi da astăzi fiecăruia o sămânţă, însă una specială. Vreau să mergeţi fiecare acasă, să plantaţi sămânţa, să o udaţi, şi să va întoarceţi exact peste un an, aici, cu planta care a crescut din sămânţă. Atunci, voi judeca după plantele pe care le aduceţi, şi voi alege unul dintre voi. Acela va fi următorul împărat!
Printre băieţi era şi unul numit Petru, care şi-a primit şi el sămânţă cuvenită. A mers acasă plin de elan şi i-a spus mamei toată povestea. Ea l-a ajutat să pregătească ghiveciul, să aleagă pământul, să planteze sămânţa şi s-o ude cu grijă. În fiecare zi o uda la timp şi urmărea dacă dă lăstari.
După vreo trei săptămâni, unii dintre băieţi au început să vorbească despre plantele lor. Petru continua să-şi verifice ghiveciul cu sămânţă, dar, nimic nu creştea.
Patru săptămâni, cinci săptămâni, şase săptămâni trecură. Tot nimic. Deja toţi băieţii vorbeau despre plantele lor iar a lui nici nu se ivise din pământ. Era tare abătut.
Au trecut şase luni şi tot nimic cu sămânţa lui. A înţeles ca dăduse greş. Toţi ceilalţi aveau copăcei şi plante înalte iar el…nimic. N-a spus nimic celorlalţi. Încă mai aştepta, oarecum.
A trecut şi anul şi toţi băieţii s-au înfăţişat înaintea împăratului. Petru n-a vrut să meargă cu ghiveciul gol, dar mama lui l-a încurajat s-o facă. La urma urmei era cel puţin sincer. Petru a simţit un gol imens în stomac, dar ştia în sinea lui că mama are dreptate. Aşa că a luat ghiveciul şi s-a dus la palat.
Când a ajuns acolo, a fost uimit de varietatea de plante prezentate de ceilalţi tineri. Erau frumoase, de toate formele şi mărimile. Petru şi-a aşezat ghiveciul jos iar cei din jurul său au început să râdă. Unii îl compătimeau şi îi ziceau în batjocoră:
– Ei, cel puţin ai încercat şi tu!
Când a sosit împăratul, şi-a aruncat ochii peste mulţime şi i-a salutat pe cei prezenţi. Petru a încercat să se ascundă undeva în spate.
– Ce plante minunate şi ce flori atrăgătoare aţi crescut. Astăzi unul dintre voi va fi numit împărat!
Dintr-o dată, ochii suveranului au căzut pe Petru şi pe ghiveciul gol. A poruncit imediat gărzilor să îl aducă în faţă. Petru era îngrozit. Se gândea:
– Împăratul a văzut că sunt un netrebnic, căci sămânţa mea nu a rodit. Pentru nevrednicia mea, poate voi plăti cu capul.
Când a ajuns în faţă, împăratul l-a întrebat cum îl cheamă.
– Numele meu este Petru, a răspuns el cu teamă.
Toţi tinerii râdeau şi-şi băteau joc de el. Împăratul a cerut tăcere. S-a uitat la băiat şi a anunţat mulţimea:
– Iată noul vostru împărat. Numele lui este Petru!
Băiatul nu-şi putea crede urechilor: „Dar sămânţa nici nu crescuse. Cum putea să fie el noul împărat?”
Împăratul a luat din nou cuvântul şi a zis:
– Cu un an în urmă am dat fiecăruia dintre voi o sămânţă. V-am spus să o plantaţi, să o udaţi şi să o aduceţi astăzi la mine. Dar, eu v-am dat seminţe fierte care n-au cum să crească.
Toţi dintre voi – cu excepţia lui Petru – mi-aţi adus plante şi flori. Când aţi văzut că sămânţa nu creşte, aţi înlocuit-o cu alta, de la voi. Doar Petru a avut curajul şi sinceritatea de a se prezenta cu ghiveciul în care se află sămânţa dată de mine. De aceea, el este noul vostru împărat!

Un profesor a dat fiecărui student, ca temă pentru lecţia de săptămâna viitoare, să ia o cutie de carton şi pentru fiecare persoană care îi supără, pe care nu pot să o sufere, să o ierte, să pună în cutie câte o piersică, pe care să fie lipită o etichetă cu numele persoanei respective. Timp de o săptămână, studenţii au avut obligaţia să poarte permanent cutia cu ei: în casă, în maşină, la lecţii, chiar şi noaptea să şi-o pună la capul patului. Studenţii au fost amuzaţi de lecţie, la început, şi fiecare a scris cu ardoare o mulţime de nume, rămase în memorie încă din copilărie. Apoi, încetul cu încetul, pe măsură ce zilele treceau studenţii adăugau nume ale oamenilor pe care îi întâlneau şi care considerau ei că au un comportament de neiertat. Fiecare a început să observe că devenea cutia din ce în ce mai grea.
Piersicile aşezate în ea la începutul săptămânii începuseră să se descompună într-o masă lipicioasă, cu miros dezgustător, şi stricăciunea se întindea foarte repede şi la celelalte. O problemă dificilă mai era şi faptul că fiecare era dator să o poarte permanent, să aibă grijă de ea, să nu o uite prin magazine, în autobuz, la vreun restaurant, la întâlnire, la masă, la baie, mai ales că numele şi adresa fiecărui student, ca şi tema experimentului, erau scrise chiar pe pungă. În plus, cartonul cutiei se stricase şi ea ajunsese într-o stare jalnică: cu mare greutate mai putea să facă faţă sarcinii sale. Fiecare a înţeles foarte repede şi clar lecţia pe care a încercat să le-o explice profesorul când s-au revăzut după o săptămânp, şi anume că acea cutie pe care o căraseră cu ei o săptămână întreagă nu a fost decât expresia greutăţii spirituale pe care o purtăm cu noi, atunci când strângem în noi ură, invidie, răceală faţă de alte persoane. De multe ori credem că a ierta pe cineva este un favor pe care i-l facem acelei persoane. În realitate însă, acesta este cel mai mare favor pe care ni-l putem face chiar nouă înşine.

Trăia odată într-un sat un bătrân foarte sărac. El avea însă un cal foarte frumos. Atât de frumos încât lordul din castel vroia să i-l cumpere. Dar bătrânul l-a refuzat spunându-i: „Pentru mine acest cal nu este un simplu animal. El imi este prieten. Cum aş putea să îmi vând prietenul?” Dar, într-una din zilele următoare, când bătrânul a mers la grajd, a văzut că i-a dispărut calul. Toţi sătenii i-au spus “Ţi-am spus noi! Trebuia să îi vinzi calul lordului. Dacă nu ai acceptat el ţi l-a furat! Ce mare ghinion”.
“Ghinion sau şansă, zise bătrânul, Dumnezeu le ştie pe toate?”
„Doamne, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”
Toţi au râs de el. După 15 zile însă calul s-a întors şi nu era singur, avea în spate o mulţime de cai sălbatici. El a scăpat din grajd, a curtat o tânără iapă şi, când s-a întors, restul cailor s-au luat după el.
“Ce mai noroc!” strigară sătenii. Bătrânul, împreună cu fiul său, a început să îmblânzească acei cai noi veniţi. Dar, o săptămână mai târziu, fiul bătrânului şi-a rupt piciorul în timp ce încerca să dreseze unul dintre cai. “Ghinion!” îi ziseră prietenii bătrânului. “Ce ai să te faci acum, fără ajutorul fiului tău? Tu eşti deja în pragul sărăciei!”
“Ghinion, şansă, Dumnezeu le ştie pe toate?” le răspunse bătrânul. Doamne, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!
După câteva zile de la tragicul accident, soldaţii lordului trecură prin sat şi îi obligară pe toţi flăcăii să li se alăture pentru război. Doar fiul bătrânului a scăpat datorită piciorului său rupt. “Ce noroc pe tine!” strigară vecinii. “Toţi copiii noştri au fost duşi în război, doar tu ai avut şansa să îl păstrezi lângă tine. Fiii noştri ar putea fi ucişi.” Bătrânul le răspunse: “Ghinion, şansă… Dumnezeu le ştie pe toate?” Doamne, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!
_
Viitorul vine către noi bucăţică după bucăţică, puţin câte puţin.
Nu ştim niciodată ce ne aşteaptă. Dar dacă păstrăm o atitudine pozitivă şi plină de smerenie și de legătură cu Dumnezeu va fi mereu loc pentru bine şi vom putea fi mai fericiţi prin pronia Divină.

Într-o dimineaţă, un tânăr artist intră într-o cafenea, fiind foarte entuziasmat că a fost angajat să picteze portretul unui om cu bani care avea o firmă de construcţii. În timp ce îşi savura cafeaua bucuros, văzu un ziar lăsat pe masa vecină în care era tipărit cu litere mari următorul titlu: VIN VREMURI GRELE. Începu să se gândească tot mai mult la aceste cuvinte.
Patronul cafenelei trecu să-l salute şi văzându-l îngrijorat, îl întrebă dacă s-a întâmplat ceva. Acesta i-a răspuns trist că trebuie să plece, căci “vin vremuri grele”, aşa că trebuie să muncească la lucrarea lui.
Patronul începu să se macine că poate chiar „vin vremuri grele”. Devenea din ce în ce mai îngrijorat pe măsură ce se gândea la vorbele tânărului. Îşi sună apoi soţia rugând-o să nu se supere dar că trebuie să-şi anuleze comanda pentru rochia cea nouă, deoarece este cam scumpă şi s-au anunţat „vremuri grele”.
Aceasta sună la magazinul unde îşi comandase rochia şi o rugă pe patroană să-i anuleze comanda. Îşi ceru scuze dar …„Vin vremuri grele” şi trebuie să facă economii.
Patroana n-a avut încotro şi a anulat comanda, dar îşi aminti că a auzit ea la ştiri cândva că „Vin vremuri grele”. Aşa că a sunat imediat la firma de construcţii pe care o angajase pentru executarea unei lucrări de extindere a magazinului. L-a anunţat pe constructor că va renunţa pentru moment la lucrare, deoarece “vin vremuri grele“ şi nu îşi poate asuma un asemenea risc în acest moment.
Constructorul s-a întristat la auzul acestei veşti, motiv pentru care s-a grăbit să-l sune pe tânărul artist spunându-i că doreşte anularea comenzii pentru portret, întrucât „vin vremuri grele” şi acesta nu este un moment potrivit ca să cheltuie banii pe lucruri artistice.
Copleşit de supărare, tânărul artist a acceptat cu resemnare vestea, că doar s-a întâmplat aşa cum a anticipat. Simţindu-se trist, porni înspre cafeneaua favorită să-şi înece amarul cu un pahar de vin.
În timp ce stătea din nou aşezat la masa lui, zări ziarul pe care scria „Vin vremuri grele”. De data asta s-a ridicat şi a luat ziarul pentru a-l cerceta mai bine. Data ziarului era de acum 7 ani. Cineva despachetase farfurii pentru restaurant.

Gândurile şi modul nostru de a ne raporta la lumea înconjurătoare au o mare influenţă asupra noastră cât şi asupra celor de lângă noi. Stările noastre sufleteşti pot influenţa mediul înconjurător şi uneori chiar în mod ireversibil!

Au fost odată, într-un sat, trei fraţi gemeni. Semănau foarte mult, atât de mult încât ţi se părea că vezi unul şi acelaşi om, de trei ori, dar în trei situaţii diferite. Unul, cel mai mare, era foarte egoist şi zgârcit. Tot timpul era nemulţumit cu ceea ce are, şi faţa sa era posomorâtă. Nici când ieşea de la biserică faţa sa nu era senină. Al doilea era un om obişnuit, când vesel, când trist. Când era trist, era leit fratele cel mare. Când era vesel, era leit fratele cel mic. Despre acesta din urmă, ce să spunem… Parcă trăia pe altă lume. Bucuria care i se citea pe faţă era molipsitoare. Era cel mai credincios dintre fraţi.
Chiar dacă fraţii mai mari nu erau mult mai mari decât el, între el şi fratele cel mare părea o diferenţă de câţiva ani. Şi nu la trupuri, că erau aproape la fel de bine dezvoltaţi. Doar la chip… Ce să mai spunem despre fratele mic? Chiar şi atunci când părinţii lor au murit, răpuşi de o boală necruţătoare, fratele mic a ştiut să îi îndemne pe ceilalţi să îşi pună nădejdea în Dumnezeu. Şi, cu muncă, cu răbdare, au ştiut să o scoată la capăt. Au crescut, s-au căsătorit cu fete harnice şi frumoase, au avut copii… Au mai trecut mulţi ani, copiii au crescut mari şi gemenii noştri au ajuns bunici. Într-un an, când fraţii îşi sărbătoreau ziua de naştere, şi toată familia era laolaltă, cu mulţimea de copii şi nepoţi, a apărut un bătrân cu o faţă senină, cu părul lung şi alb. A spus că are daruri pentru toţi. Şi a cerut să stea de vorbă doar cu sărbătoriţii…
– Spuneţi-mi, vă rog, cât de mult îi iubiţi pe cei din familia voastră, pe copii şi nepoţi? Eu pot să vă ajut să le faceţi un cadou, să le dăruiţi o parte din viaţa voastră. Fraţii mai mari se uitau, miraţi, spre cel mai mic. Aveau încredere în el şi se gândeau că el îşi va da seama dacă musafirul nepoftit era mincinos sau nu. Dar fratele cel mic nu dădea nici cel mai mic semn de neîncredere… Era vesel ca de obicei. Zise:
– Ăsta da cadou, să poţi să primeşti puterea de a da o parte din tine altora… Cel mare nu părea prea încântat:
– Ce să dau? O parte din viaţa mea? Şi de ce să dau? Că, dacă dau, mor mai repede, nu? Eu nu dau nimic. Cât mai am de trăit, să trăiesc. Bătrâneţea e grea, dar mai bine bătrân decât mort…
– Eu aş da un an, zise fratele mijlociu. Dar să fiu sigur că ajunge la copii şi nepoţi.
– Aş da şi eu un an, nu zic nu, zise fratele cel mare. Dar să ştie toţi ce cadou le-am făcut. Dar, dacă stau să mă gândesc mai bine… Cât ar reveni fiecăruia? O lună, două, câteva zile? Mai bine le ţin pentru mine. Fratele cel mic deveni din ce în ce mai serios. Ceilalţi nu îl mai văzuseră niciodată aşa. Îl întrebă pe musafir:
– Şi chiar putem face celorlalţi cadou o parte din viaţa noastră? Atunci, eu, eu sunt gata să mor chiar acum. Am avut o viaţă frumoasă şi fericită. Şi ce bucurie mai mare ar fi decât să dau o parte din mine celorlalţi? Nu vreau să mă laud cu cadoul pe care l-aş face, dar cred că orice copil şi nepot ar înţelege măreţia darului meu. Eu, eu sunt aproape gata de moarte… Mai vreau să mă spovedesc, să mă împărtăşesc mâine dimineaţă şi gata… Dacă aş şti că mai am de trăit zece ani, pe toţi i-aş da, fără să şovăi…
Musafirul le spuse:
– Lucrurile stau altfel… În aceeaşi zi aţi venit pe lume, şi părinţii voştri, înainte de a muri, s-au rugat să părăsiţi această lume împreună. Dar, precum se vede, nu sunteţi toţi la fel de pregătiţi pentru moarte. Deşi sunteţi bătrâni şi timp să vă pregătiţi aţi avut… În timp ce musafirul vorbea, fratele cel mare se aşezase pe un scaun şi începu să respire din ce în ce mai greu.
– Cel mai mic ar fi dat şi zece ani de viaţă celorlalţi. O viaţă întreagă a trăit pentru ei, aşa a rămas şi la bătrâneţe. Zece ani de viaţă o să mai trăiască. Dar bătrâneţea nu îi va fi grea, nu va fi o povară pentru ceilalţi, ci o bucurie… Tu, mijlociule, un an o să mai trăieşti de acum înainte.
– Doar un an? – întrebă mijlociul, nemulţumit.
– Da, un an. Bucură-te şi de acesta, zise musafirul. Vezi, fratele cel mare nu a avut parte nici de atât… Fraţii şi-au întors privirile spre acesta. Şi au văzut că închisese ochii, pentru totdeauna. Avusese totuşi parte de o moarte liniştită…
– Preţuiţi bine timpul care v-a rămas, zise bătrânul celor doi. Şi nu uitaţi cât de mare e puterea iubirii pentru ceilalţi. Ea, doar ea vă mai ţine în viaţă. Pentru această iubire v-a mai lăsat Dumnezeu să trăiţi, ca să îi puteţi ajuta şi pe alţii prin această iubire. Care vă pregăteşte pentru viaţa cea adevărată… Atât le mai spuse bătrânul. Şi, deodată, dispăru din faţa ochilor lor. Cei doi fraţi se frecau la ochi, nevenindu-le să creadă că ceea ce văzuseră era adevărat. Dar, lângă ei, trupul fratelui lor zăcea fără suflare…

Un pustnic de lângă cetatea Emesei, din Siria, avea mare dar şi lumea avea mare evlavie la el. Însă el se gândea aşa: `Doamne, prea bun eşti Tu, că văd că la cei răi le merge bine, iar cei buni au necazuri şi scârbe. Cum, Doamne, de îngădui Tu aşa cu bunătatea Ta cea fără de margini?`
Apoi şi-a zis: `Am să mă rog lui Dumnezeu, să-mi arate cum sunt judecătile Lui`. Că sunt unii oameni care judecă împotriva proniei, a purtării de grijă a lui Dumnezeu: Cutare este rău, este păcătos, şi-i merge bine. Altul este bun, dar copiii sunt răi, femeia este bolnavă, iar el scapă de un necaz şi dă peste altul.
Unul este rău şi trăieste mult, iar altul este bun şi moare devreme. Uite, un creştin este bun, se roagă lui Dumnezeu, posteşte şi numai de scârbe dă, iar altu-i rău, înjură, bea, şi pe acela nu-l pedepseşte Dumnezeu, cum zice la Proorocul Ieremia: Doamne, ce este, căci calea celor răi sporeşte şi calea celor drepţi totdeauna este în necaz?
Şi din ziua aceea a început să se roage: `Doamne, arată-mi judecătile Tale, ca să nu judec!` Rugându-se el aşa, odată a avut nevoie să se ducă la cetatea Emesei. Şi ducându-se el, i-a ieşit înainte un tânăr şi i-a zis:
– Părinte, bagă de seamă, te duci la Emesa! Dumnezeu are să-ţi arate mari taine, dar să nu te sminteşti!
– Unde, fiule?
– Când ajungi la oraşul Emesa, oraş mare, frumos, să bagi de seamă că în marginea oraşului este o grădină mare, înconjurată cu copaci, cu garduri, grădină cu copaci roditori, o livadă. Şi să bagi de seamă că într-un loc s-a rupt oleacă gardul şi este un copac cu o scorbură mare.
Să bagi de seamă că acolo alături de grădină, unde-i copacul cel cu scorbură, este o fântâniţă. Şi lângă fântână este o cărare care trece, iar dincolo este drumul mare. Să te duci în grădina aceea şi să intri în scorbura copacului. Să stai acolo ascuns şi să te uiţi spre fântână. Şi ce-i vedea acolo, ai să te foloseşti mult.
Pe urmă tânărul a dispărut. Pustnicul, când a ajuns la cetatea Emesei, a văzut fântâna, a văzut copacul acela cu scorbură mare în dreptul fântânii, a văzut şi gardul unde era rupt. A intrat acolo, s-a băgat în scorbură şi se ruga la Dumnezeu. Şi, stând el acolo şi rugându-se, vede că vine un boier călare pe un cal frumos. Boierul avea la dânsul un toporaş şi avea o tăşcuţă frumoasă. A venit la fântână, s-a dat jos de pe cal şi a dat drumul la cal să pască. Şi el a stat, a băut apă şi a scos din tăşcuţă de piele 150 de galbeni de aur. I-a numărat şi pe urmă s-a culcat şi s-a odihnit. Dar el în loc să-i pună în buzunar, i-a pus alăturea.
Când s-a trezit el, prima grijă era calul. Îi dăduse drumul să pască. Calul se depărtase mai încolo, dar păştea. Şi el a fugit, a ajuns calul, dar punga cu galbeni i-a căzut şi a rămas la fântână. El n-a observat că i-au căzut banii acolo. S-a suit pe cal şi s-a dus înainte.
Părintele pândea din scorbură. După ce a plecat boierul, vine un om. Acesta a făcut cruce, a băut apă şi a văzut punga aceea. Şi când a văzut că într-însa e aur, a luat-o şi nu s-a mai dus pe cărare, şi nici pe drum înapoi, ci s-a dus de-a dreptul şi a fugit cu punga de aur.
În urma acestuia care a luat punga şi a fugit, vine un bătrân sărac cu doi desagi în spate, cu opinci rupte, haine vechi, obosit. Şi a stat acolo, a scos nişte pesmeţi din desagă şi apă din fântână, şi a mâncat. Şi a mulţumit lui Dumnezeu şi pe urmă s-a culcat oleacă.
În timpul acesta boierul şi-a dat seama că nu are banii la el, că i-au căzut la fântână, şi s-a întors înapoi. Şi găseşte pe bătrânul ăsta.
– Moşule, n-ai găsit aici o pungă cu galbeni? ăsta nu ştia nimic:
– N-am găsit nimic.
– Moşule, scoate banii! Unde i-ai pus?
– Cucoane, n-am găsit niciun galben!
– Ei! Scoate banii că te omor!
– Cucoane, nu ştiu nimic!
Boierul a crezut că a ascuns banii şi minte. A scos baltagul şi i-a dat în cap şi l-a omorât. A luat şi a scos toate din desagi, a căutat prin hainele lui şi n-a găsit banii.
Dacă a văzut boierul că l-a omorât pe ăsta şi nici banii nu i-a găsit, s-a suit pe cal şi a plecat dându-şi palme şi văitându-se că a omorât om nevinovat. Şi s-a dus călare bătându-se.
Atunci părintele care pândea din scorbură a zis: `Ia uite măi, câtă nedreptate s-a făcut la fântâna asta! Cine a pierdut banii, cine i-a găsit şi pe cine a omorât? Vai de mine, mare nedreptate a făcut Dumnezeu aici! Boierul a omorât pe bătrânul ăsta nevinovat şi celălalt a luat banii şi s-a dus în lumea lui`.
Şi cum se gândea el aşa, a venit din nou îngerul Domnului în chip de tânăr.
– Părinte, părinte, ieşi din scorbura asta şi hai să stăm de vorbă!
A ieşit părintele şi îngerul l-a întrebat:
– Ce ai văzut şi cum ţi s-a părut?
– Doamne, dar aici la fântâna asta numai nedreptăţi a făcut Dumnezeu. Cine a pierdut banii, cine i-a găsit şi cine a fost omorât!
– Părinte, mata ai vrut să ştii judecătile lui Dumnezeu. Află că la fântâna asta, numai dreptăţi a făcut Dumnezeu. Ştii dumneata pe boierul acela cel tânăr? El are curţi mari. Şi ştii unde-i curtea lui? Alăturea cu cel ce-a găsit banii. Şi la acela săracul, într-o noapte i-a murit şi mama şi sotia, şi el s-a dus la boier să-i împrumute nişte bani. Boierul de mult voia să-i ia grădina lui, că avea o grădină cu pomi roditori, foarte frumoasă, chiar lângă grădina boierului.
Şi a venit săracul la el, zicând:
– Cucoane, dă-mi nişte bani împrumut să îngrop pe mama şi pe sotia, că ţi-oi prăsi la vară, ţi-oi cosi, voi secera pe lan.
Şi boierul si-a zis: `Acum îi momentul, că-i sărac!
– Dă-mi livada ta!
– Cucoane, am muncit de mic, am plantat copaci, am răsădit şi nu pot să ţi-o dau!
– Cât să-ţi dau pe livadă?
Dar acela a spus aşa:
– Să-mi dai 300 de galbeni, că de nevoie o dau, că n-am cu ce face înmormântarea.
Dar boierul, văzându-l pe acela necăjit, că are doi morţi, nu i-a dat mai mult de 150 de galbeni.
– Cucoane, Dumnezeu să facă dreptate. Eu n-am cerut prea mult. Grădina mea face 300 de galbeni de aur.
Şi săracul s-a dus plângând acasă, cu 150 de galbeni, pentru că de nevoie a dat grădina. Dar a zis: `Dumnezeu să facă dreptate`.
Şi acum Dumnezeu a făcut dreptate. I-a găsit tocmai acesta care stătea lângă dânsul. 150 de galbeni i-a dat boierul de bunăvoie şi 150 i-a uitat la fântână. Dumnezeu a făcut dreptate la fântână, că el când i-a dat numai 150 a zis: `Dumnezeu să facă dreptate cu banii! Nu mi-ai plătit grădina`.
Şi iată Dumnezeu preadrept i-a întors banii acum la fântână. I-a plătit grădina.
– Bine, la ăsta i-a făcut dreptate. Dar bătrânul care a fost omorât, cu ce era vinovat?
– Ai văzut cum i-a dat cu muchia în cap si l-a omorât? L-a întrebat de bani şi bătrânul nu ştia nimic. Bătrânul acesta – i-a spus îngerul – când era tânăr de 25 de ani, era cu carul cu boi pe marginea unui râu. Şi un om a vrut să treacă râul acela şi, când era la mijlocul râului, l-a dovedit apa. Şi tot striga la el: `Măi, frate, nu mă lăsa, că mor! Mă înec, nu mă lăsa!`
Şi el în loc să sară să-l scoată pe acela, a dat un bici în boi şi a zis: `Aşa îţi trebuie, cine te-a băgat acolo`. Şi acela s-a mai luptat oleacă cu apa şi s-a înecat. Săracul acesta avea multe fapte bune, dar pentru acel păcat, că n-a sărit să-l scoată pe acela din apă, se ducea în iad. Şi lui Dumnezeu i-a fost milă şi a vrut să-i plătească în lumea aceasta, pentru că a avut greşeala aceea din tinereţe, când nu a vrut să-l scoată pe acela din apă. El l-a omorât pe acela că nu l-a scos din apă atunci, şi acum l-a omorât pe el nevinovat boierul ăsta. Dumnezeu a făcut foarte bine, că prin moartea asta, îl duce la bucurie şi la rai în vecii vecilor pe sărac.
– Dar boierul?
– L-ai văzut pe boier cum se bătea cu palma peste cap? Mai încolo l-a mustrat cugetul că l-a omorât pe bătrân. A întâlnit un om şi i-a dat calul de pomană, şi a întâlnit altul şi i-a dat hainele lui şi a luat nişte haine vechi de la un om şi s-a dus la o mănăstire să se facă călugăr. Şi după 40 de ani cât o să se pocăiască acolo, o să-l ierte Dumnezeu că a omorât un om nevinovat. Şi cu ocazia asta şi boierul se spovedeşte şi face canon şi se mântuieşte.
Şi tu ai zis că la fântâna asta s-au făcut trei lucruri nedrepte, dar Dumnezeu a făcut trei lucruri drepte şi bune. Că judecăţile lui Dumnezeu nu sunt ajunse de mintea omenească.
N-ai auzit pe Isaia Proorocul? Pe cât este mai înalt cerul decât pământul, pe cât este mai departe răsăritul de apus, pe atât sunt mai departe judecătile Mele de judecătile voastre şi gândurile Mele de gândurile voastre, fiii oamenilor.
N-ai auzit pe Solomon ce spune? Pe cele mai grele decât tine, nu le ridica şi pe cele mai adânci decât tine, nu le cerca, ca să nu mori!
N-ai auzit pe David Proorocul care zice: Judecăţile Domnului sunt adânc mult?
Cum ai îndrăznit tu, un om, să ştii judecăţile lui Dumnezeu, pe care nici îngerii, nici serafimii, nici heruvimii nu le ştiu? Dar Dumnezeu m-a trimis pe mine, părinte, să-ţi arăt că judecăţile Lui nu sunt ca ale oamenilor. Şi tu ai judecat ceva, dar judecăţile lui Dumnezeu n-au fost ca ale tale, că ele au fost bune foarte! Deci de acum înainte să nu mai judeci pe nimeni şi orice vei vedea să zici: Doamne, Tu toate le ştii! Eu nu cunosc judecăţile Tale!
Dar, fiindcă eşti om, Dumnezeu te-a iertat, însă m-a trimis să te înţelepţesc, să nu mai îndrăzneşti să iscodeşti judecăţile Lui, că judecăţile lui Dumnezeu sunt adânc mult şi nu le poate ştii nimeni, nici îngerii din ceruri.

Aşadar să ţinem minte din această povestire, că tot ce ni se pare nouă în lumea asta că-i strâmb şi rău, de multe ori ne înşelăm! Că nu cunoaştem judecăţile lui Dumnezeu cele ascunse şi necuprinse.
Nu cerca cele necercate şi nu voi să ajungi cele neajunse!

E ora rugăciunii. M-aţi aprins şi vă uitaţi gânditori la mine… Parcă aţi vrea să vă spun ceva. Ce să vă spun ? Simţiţi bucurie în suflet ? În mod sigur eu mă bucur, pentru că am un sens numai când ard. Nu sunt tristă, chiar dacă arzând devin mai mică. De fapt eu am doar două posibilităţi:
Prima, e să rămân întreagă. Asta ar însemna să rămân rece, să nu fiu aprinsă şi atunci nu mă micşorez, dar nici nu-mi împlinesc rostul meu.
A doua, ar fi să răspândesc lumină şi căldură şi prin asta să mă jertfesc, să mă dăruiesc chiar pe mine însumi… Asta e mult mai frumos decât sa rămân rece şi fără rost.
Şi voi oamenii sunteţi la fel. Când trăiţi numai pentru voi, sunteţi lumânarea neaprinsă, care nu şi-a împlinit rostul. Dar dacă dăruiţi lumină şi căldură, atunci aveţi un sens. Pentru asta trebuie să vă jertfiţi, să daţi ceva: dragostea, adevărul, bucuria, încrederea şi toate sentimentele nobile pe care le purtaţi în inimă. Să nu vă temeţi că deveniţi mai mici… Asta e o iluzie. Înlăuntrul vostru e mereu lumină. Gândiţi-vă, cu pace în suflet, că sunteţi ca o lumânare aprinsă.

Eu sunt numai o simplă lumânare aprinsă. Singură luminez mai puţin. Dar când suntem mai multe împreună, lumina şi căldura sunt mult mai puternice.
Şi la voi oamenii e tot aşa, împreună luminaţi mai mult…

Într-o zi, un preot aude o voce in biserică, dar cuvintele erau neinteligibile.
Apropiindu-se de locul de unde venea vocea, el găsește un copil care spunea ceva, și își dă seama că nu-i înţelegea cuvintele fiindcă, de fapt, copilul repeta alfabetul.
Atunci preotul l-a întrebat:
– De ce tot repeți literele?
– Păi, așa îmi fac eu rugăciunea, răspunde copilul.
– Cum așa? Eu aud doar că spui alfabetul, se miră preotul.
– Da, dar eu am uitat cuvintele rugăciunii și atunci îi dau lui Dumnezeu literele, că ştie El să le pună în ordinea care trebuie……

Rătăcind pe ici, pe colo, un câine uriaș ajunse într-o odaie care avea pe toți pereții oglinzi imense.
Astfel, se văzu dintr-o dată înconjurat de câini. Se înfurie, începu să scrâșnească din dinți și să mârâie. Firește, și câinii din oglindă făcură la fel, descoperindu-și colții fioroși. Câinele nostru începu să se învârtă vertiginos într-o parte și în alta pentru a se apăra de atacatori, după care – lătrând cu furie – se aruncă asupra unuia dintre presupușii săi adversari. În urma puternicei izbituri în oglindă, căzu la pământ fără suflare și plin de sânge.
Dacă ar fi dat din coadă prietenește o singură dată, toți câinii din oglindă ar fi răspuns în același fel. Și întâlnirea lor ar fi fost o sărbătoare!

Era odată un bărbat care ședea la marginea unei oaze, la intrarea unei cetăți din Orientul Mijlociu. Un tânăr se apropie într-o bună zi și îl întrebă:
– Nu am mai fost niciodată pe aici. Cum sunt locuitorii acestei cetăți?
Bătrânul îi răspunse printr-o întrebare:
– Cum erau locuitorii cetății de unde vii?
– Egoiști și răi. Egoismul este în floare acolo. De aceea mă bucur că am putut pleca de acolo.
– Așa sunt și locuitorii acestei cetăți, răspunse bătrânul.
Puțin după aceea, un alt tânăr se apropie de omul nostru și îi puse aceeași întrebare:
– Abia am sosit în acest ținut. Cum sunt locuitorii acestei cetăți?
Omul nostru răspunse cu aceeași întrebare:
– Cum erau locuitorii cetății de unde vii?
– Erau buni, mărinimoși, primitori, cinstiți. Aveam mulți prieteni acolo și cu greu i-am părăsit.
– Așa sunt și locuitorii acestei cetăți, răspunse bătrânul. Peste tot domnește cinstea, bunătatea, dragostea, milostenia.
Un neguțător care își aducea pe acolo cămilele la adăpat auzise aceste convorbiri și, pe când cel de-al doilea tânăr se îndepărta, se întoarse spre bătrân și îi zise cu reproș:
– Cum poți să dai două răspunsuri cu totul diferite la una și aceeași întrebare pe care ți-o adresează două persoane?
– Fiule, fiecare poartă lumea sa în propria-i inimă. Acela care nu a găsit nimic bun în trecut nu va găsi nici aici nimic bun. Dimpotrivă, acela care a avut și în alt oraș prieteni va găsi și aici tovarăși credincioși și de încredere.
Pentru că, vezi tu, oamenii nu sunt altceva decât ceea ce știm noi să găsim în ei.

În Grecia antică Socrate (469-399 î.Hr.), era foarte mult lăudat pentru înțelepciunea lui.
Într-o zi, marele filozof s-a întâlnit întâmplător cu o cunoștință care alerga spre el agitat și care i-a spus:
“Socrate, știi ce-am auzit tocmai acum, despre unul dintre studenții tăi?”
“Stai o clipă, ” îi replică Socrate. “Înainte să-mi spui, aș vrea să treci printr-un mic test. Se numește Testul celor Trei”.
“Trei?”
“Așa este, ” a continuat Socrate. “Înainte să-mi vorbești despre studentul meu, să stăm puțin și să testăm ce ai de gând să-mi spui.
Primul test este cel al Adevărului. Ești absolut sigur că ceea ce vrei să-mi spui este adevărat?”
“Nu, ” spuse omul. “De fapt doar am auzit despre el”.
“E-n regulă, ” zise Socrate. “Așadar, în realitate, tu nu știi dacă este adevărat sau nu.
Acum să încercăm testul al doilea, testul Binelui.
Ceea ce vrei să-mi spui despre studentul meu este ceva de bine?”
“Nu, dimpotrivă…”
“Deci, ” a continuat Socrate, “vrei să-mi spui ceva rău despre el, cu toate că nu ești sigur că este adevărat?”
Omul a dat din umeri, puțin stânjenit.
Socrate a continuat. “Totuși mai poți trece testul, pentru că există a treia probă – filtrul Folosinței.
Ceea ce vrei să-mi spui despre studentul meu îmi este de folos?”
“Nu, nu chiar…”
“Ei bine, ” a conchis Socrate, “dacă ceea ce vrei să-mi spui nu este nici Adevărat, nici de Bine, nici măcar de Folos, atunci de ce să-mi mai spui?”
Omul era învins și s-a rușinat.

Era o dimineață aglomerată la cabinet când, în jurul orei 08:30, intră un domn bătrân cu un deget bandajat. Îmi spune imediat că este foarte grăbit căci are o întâlnire fixată pentru ora 09:00. L-am invitat să se așeze știind că avea să mai treacă cel puțin o jumătate de oră până să apară medicul. Îl observ cu câtp nerpbdare își privește ceasul la fiecare minut care trece.
Între timp mă gândesc că n-ar fi rău să-i desfac bandajul și să văd despre ce este vorba. Rana nu părea a fi așa de gravă… în așteptarea medicului, mă decid să-i dezinfectez rana și mă lansez într-o mică conversație. Îl intreb cât de urgentă este întâlnirea pe care o are și dacă nu preferă să aștepte sosirea medicului pentru tratarea rănii. Îmi răspunde că trebuie să meargă neapărat la sanatoriu, așa cum face de multă vreme, ca să ia micul dejun cu soția.
Politicoasă, îl intreb de sănătatea soției. Senin, bătrânul domn îmi povestește că soția, bolnavă grav de Alzheimer, stă la sanatoriu sub o atentă observație de ceva vreme. Gândindu-mă că într-un moment de luciditate soția putea fi agitată de întârzierea lui, mă grăbesc să-i tratez rana dar bătrânul îmi explică faptul că ea nu-și mai aduce aminte cine este el… Și-atunci îl intreb mirată:
“Și dv. vă duceți zilnic ca să luați micul dejun împreună?“.
Cu un surâs dulce și o mângâiere pe mână, îmi răspunde:
“E-adevărat că ea nu mai știe cine sunt eu, dar eu știu bine cine este ea“.
Am rămas fără cuvinte și un fior m-a străbătut în timp ce mă uitam la bătrânul care se îndepărta cu pași grăbiți.
Mi-am înghițit lacrimile, spunându-mi în sinea mea:

“Asta este dragostea, asta este ceea ce îmi doresc de la viață!… Căci, în fond, așa este dragostea adevarată ?!… nu neapărat fizică și nici romantică în mod ideal. Să iubești înseamnă să accepți ceea ce a fost, ceea ce este, ceea ce va fi și ceea ce încă nu s-a întâmplat. Persoanele fericite și împlinite nu sunt neapărat cele care au tot ce-i mai bun din fiecare lucru, ci acelea care știu să facă ce-i mai bun din tot ceea ce au”.

„Se povesteşte într-o carte veche că un tată şi cu fiul său se duceau la târg să vândă un măgar. Tatăl şi fiul mergeau pe lângă măgar, pe jos, când s-au întâlnit cu nişte oameni care i-au luat în primire zicându-le: “Ce oameni proşti, îşi rup încălţămintea şi picioarele ca să nu strice potcoavele măgarului!”.
Atunci, tatăl se sui pe măgar şi plecă. Curând se întâlniră cu alţi călători care-i i-au, şi aceia, în râs: “Ce tată fără pic de inimă, uite, că nu are milă de copilul lui, îl lasă, sărmanul, să bată drumul pe jos!”. Tatăl coborâ şi sui pe măgar pe copilul său. Se întâlniră cu alţi călători. Văzându-i, aceştia spuseră: “Poftim! Se mai cheamă acesta copil cu creştere bună? Iată bătrânul merge pe jos iar fiul său călare pe măgar “.
“Ce-i de făcut, măi, cu oamenii aceştia?” zise tatăl. Se suiră amândoi pe măgar, cu nădejdea că vor astupa gura lumii. Da, de unde, abia făcură câţiva paşi şi alţi oameni pe care-i întâlniră ziseră: ”Ia, uitaţi-vă, ce oameni tirani, două matahale de oameni sănătoşi merg călare pe un biet măgar”.
“Ascultă, măi fiule, zise tatăl, cu oamenii aceştia nu o scoatem la capăt. Hai să mai încercăm una !”. Coborâră amândoi de pe asin, luară o prăjină de lemn şi, legând măgarul de câte două picioare, îl ridicară în spate şi porniră cu el la drum. Când se întâlniră cu alţi călători, aceştia începură să râdă de ei ca de nişte nebuni.

Orice ai face, de gura lumii tot nu vei scăpa, așa că ține cont de ea numai când este spre binele tău.

Se spune că a existat odată un arbore bătrân şi maiestuos, cu ramurile întinse spre cer. Când înflorea, fluturi de toate formele şi culorile veneau de pretutindeni şi dansau în jurul lui. Când făcea fructe, păsări din ţări îndepărtate veneau să guste din ele. Ramurile sale arătau ca nişte braţe vânjoase. Era minunat.
Un băieţel obişnuia să vină şi să se joace sub el în fiecare zi, iar copacul s-a obişnuit cu el şi a început să-l iubească. Ceea ce este mare şi bătrân se poate îndrăgosti de ceea ce este mic şi tânăr, cu condiţia să nu fie ataşat de ideea că el este mare, iar celălalt mic. Copacul nu avea această idee, aşa că s-a îndrăgostit de băiat.

Egoul încearcă întotdeauna să iubească ceea ce este mai mare decât el. Pentru adevărata iubire, nimic nu este însă mare sau mic. Ea îi îmbrăţişează pe toţi cei de care se apropie.

Aşadar, copacul s-a îndrăgostit de băieţelul care venea în fiecare zi să se joace sub el. Ramurile sale erau foarte înalte, dar el şi le apleca, pentru ca băiatul să le poată atinge pentru a-i mângâia florile şi pentru a-i culege fructele.

Iubirea este întotdeauna gata să se încline; egoul, niciodată. Dacă încerci să te apropii de un ego, acesta se va înălţa şi mai mult, devenind atât de rigid încât să nu-l poţi atinge. Ceea ce poate fi atins este considerat a fi mic. Ceea ce nu poate fi atins, cel care stă pe tronul puterii, este considerat a fi mare.

Aşadar, ori de câte ori venea copilul, arborele îşi pleca ramurile. Când micuţul îi mângâia florile, bătrânul copac se simţea cuprins de un val incredibil de fericire.

Iubirea este întotdeauna fericită atunci când poate dărui ceva; egoul nu este fericit decât atunci când poate lua ceva de la altcineva.

Băiatul a crescut. Uneori, dormea în poala copacului, alteori îi mânca fructele, sau purta o coroană împletită din florile sale. Se simţea atunci de parcă ar fi fost regele junglei. Florile iubirii te fac întotdeauna să te simţi ca un rege, în timp ce ghimpii egoului te fac să te simţi mizerabil. Văzând cum băiatul poartă o cunună din florile sale, dansând cu ea, copacul se simţea fericit. Îl aproba cu ramurile sale; cânta în bătaia vântului. Băiatul a crescut şi mai mult. A început să se caţere în copac, legănându-se pe ramurile sale. Ori de câte ori se odihnea pe ele, copacul se simţea fericit.

Iubirea este întotdeauna fericită atunci când altcineva se poate sprijini de pa; egoul nu este fericit decât atunci când altcineva îl reconfortează.

Timpul a trecut, iar băiatul a început să fie apăsat de alte îndatoriri. Avea ambiţiile lui. Trebuia să îşi treacă examenele, să îşi facă prieteni… De aceea, a început să vină din ce în ce mai rar pe la copac. Acesta îl aştepta însă cu o nerăbdare din ce în ce mai mare, strigându-i din adâncurile sufletului său: „Vino, vino. Te aştept”.

Iubirea îşi aşteaptă întotdeauna obiectul afecţiunii sale. Ea nu este altceva decât o continuă aşteptare.

Când băiatul nu venea, copacul se simţea trist.
Singura tristeţe pe care o simte iubirea este aceea de a nu se putea împărtăşi cu altcineva, de a nu se putea dărui. Atunci când se poate dărui în totalitate, iubirea este fericită.

Băiatul a crescut şi mai mult, iar zilele în care trecea pe la copac au devenit din ce în ce mai rare.
Toţi cei care cresc în lumea ambiţiilor îşi găsesc din ce în ce mai puţin timp pentru iubire.

Băiatul a devenit ambiţios şi prins în afacerile sale lumeşti. „Ce copac? De ce ar trebui să-l vizitez?” Într-o zi, pe când trecea prin apropiere, copacul i-a strigat: „Ascultă! Te aştept în fiecare zi, dar tu nu mai vii pe la mine”. Băiatul i-a răspuns: „Ce poţi să-mi oferi, ca să trec să te văd? Eu îmi doresc bani”. Egoul este întotdeauna motivat: „Ce poţi să-mi oferi pentru ca să vin la tine? Aş putea veni, dar numai dacă ai ceva de oferit. Altminteri, nu văd de ce aş face-o”.

Egoul are întotdeauna un scop. Iubirea nu are niciun scop. Ea reprezintă propria sa răsplată.

Uimit, copacul i-a spus băiatului: „Nu vei mai veni decât dacă îţi voi oferi ceva? Îţi ofer tot ceea ce am”.
Iubirea nu ţine niciodată nimic pentru ea. Egoul o face, dar iubirea se dăruieşte necondiţionat.

„Din păcate, nu am bani. Aceasta este o invenţie a oamenilor. Noi, copacii, nu avem bani. În schimb, suntem fericiţi. Crengile noastre se umplu de flori, apoi de fructe. Umbra noastră îi răcoreşte pe cei încălziţi. Când bate vântul, dansăm şi cântăm. Deşi nu avem bani, păsărelele se cuibăresc pe ramurile noastre şi ciripesc vesele. Dacă ne-am implica şi noi în afaceri financiare, am deveni la fel de înrăiţi şi de nefericiţi ca voi, oamenii, care sunteţi nevoiţi să staţi prin temple şi să ascultaţi predici despre iubire şi despre pace. Noi nu avem nevoie de predici, căci trăim tot timpul aceste stări. Nu, noi nu avem nevoie de bani”. Băiatul i-a spus: Atunci, de ce să vin la tine? Nu am de gând să merg decât acolo unde pot obţine bani. Am nevoie de bani”.

Egoul cere întotdeauna bani, căci banii înseamnă putere, iar aceasta este cea mai mare nevoie a sa.

Copacul s-a gândit mult, după care a spus: „Atunci, culege-mi fructele şi vinde-le. În felul acesta, vei obţine bani”. Băiatul s-a luminat imediat la faţă. S-a urcat în copac şi a cules toate fructele copacului, chiar şi pe cele necoapte. În graba sa, i-a rupt crengile şi i-a scuturat frunzele, dar copacul s-a simţit din nou fericit.

Iubirea se bucură chiar şi atunci când este lovită. Egoul nu este cu adevărat fericit nici măcar atunci când obţine ceva. El nu poate simţi decât nefericire.

Băiatul nu şi-a dat nici măcar osteneala să-i mulţumească arborelui, dar acestuia nu-i păsa. Adevărata sa mulţumire s-a produs atunci când acesta a acceptat oferta sa de a-i culege fructele, pentru a obţine bani în schimbul lor. Băiatul nu s-a mai întors multă vreme. Acum avea bani şi era foarte ocupat să obţină cu ajutorul lor încă şi mai mulţi bani. A uitat cu totul de copac, şi astfel au trecut anii. Copacul era trist. Tânjea după întoarcerea băiatului, la fel ca o mamă cu sânii plini de lapte, dar care şi-a pierdut copilul. Întreaga sa fiinţă tânjeşte după copilul pierdut, pentru a-l strânge la piept şi a se uşura. Cam la fel tânjea şi copacul nostru. Întreaga sa fiinţă era în agonie. După mulţi ani, băiatul, devenit între timp adult, s-a întors la copac. Acesta i-a spus: „Vino la mine. Vino şi îmbrăţişează-mă”. Bărbatul i-a răspuns: „Termină cu prostiile. Făceam asemenea lucruri pe vremea când eram un copil fără minte”.

Egoul consideră iubirea un lucru prostesc, o fantezie copilărească.
Copacul a insistat: „Vino, mângâie-mi crengile. Dansează cu mine”. Bărbatul i-a răspuns: „Termină cu flecăreala asta stupidă! Acum doresc să-mi construiesc o casă. Îmi poţi oferi o casă?” Copacul a exclamat: „O casă? Bine, dar eu trăiesc fără să stau într-o casă”. Singurii care trăiesc în case sunt oamenii. Toate celelalte creaturi trăiesc liber, în natură. Cât despre oameni, cu cât casa în care trăiesc este mai mare, cu atât mai mici par în interiorul ei. „Noi nu trăim în case, dar uite ce îţi propun: îmi poţi tăia crengile, pentru a-ţi construi o casă cu ajutorul lor”. Fără să mai piardă timpul, bărbatul a luat un topor şi i-a tăiat crengile copacului. Din acesta a rămas acum doar trunchiul, dar el era foarte fericit.

Iubirea este fericită chiar şi atunci când îi sunt tăiate membrele de către cel iubit. Iubirea nu ştie decât să dăruiască. Ea este întotdeauna pregătită să se ofere în întregime.

Bărbatul a plecat, fără să-şi mai dea osteneala să arunce în urmă măcar o privire. Şi-a construit casa visată, iar anii au trecut din nou.
Copacul, devenit acum un simplu trunchi fără crengi, a continuat să-l aştepte. Ar fi vrut să îl strige, dar nu mai avea ramuri şi frunze care să poată cânta în bătaia vântului. Vânturile continuau să bată, dar el nu mai putea scoate niciun sunet. Cu un efort suprem, sufletul său a reuşit să rostească o ultimă chemare: „Vino, vino, iubitul meu”. Timpul a trecut, iar bărbatul a îmbătrânit. Odată, se afla prin apropiere, aşa că a venit şi s-a aşezat sub copac. Acesta l-a întrebat: „Ce mai pot face pentru tine? Ai venit după foarte, foarte mult timp”. Bătrânul i-a răspuns: „Ce poţi face pentru mine? Aş vrea să ajung într-o ţară îndepărtată, să câştig şi mai mulţi bani. Pentru asta, am nevoie de o barcă”. Fericit, copacul i-a spus: „Taie-mi trunchiul şi fă-ţi o barcă din el. Aş fi extrem de fericit să devin barca ta şi să te ajut să mergi astfel în ţara aceea îndepărtată, pentru a câştiga mai mulţi bani. Dar, te rog, ai grijă de tine şi întoarce-te cât mai repede. Voi aştepta de-a pururi întoarcerea ta”. Omul a adus un ferăstrău, a tăiat trunchiul copacului, şi-a făcut o barcă din el şi a plecat. Acum, din copac nu a mai rămas decât rădăcina, dar el a continuat să aştepte cu răbdare întoarcerea celui iubit. A aşteptat mereu şi mereu, conştient însă că nu mai avea nimic de oferit. Poate că bărbatul nu se va mai întoarce niciodată.

Egoul nu se duce decât acolo unde are ceva de câştigat.
Odată, m-am aşezat lângă ciot. Acesta mi-a şoptit: „Am un prieten care a plecat departe şi nu s-a mai întors. Mă tem să nu se fi înecat, sau să nu se fi rătăcit. Poate că s-a pierdut în ţara aceea îndepărtată. Poate că nici măcar nu mai este în viaţă. O, cât mi-aş dori să aflu veşti de la el! Mă apropii de sfârşitul vieţii, aşa că tot ce mi-aş mai dori ar fi să aflu veşti despre el. Atunci aş muri liniştit. Dar ştiu că nu ar mai veni nici dacă mi-ar auzi strigătul, căci nu mai am nimic să-i ofer, iar el nu înţelege decât acest limbaj”.

Egoul nu înţelege decât limbajul acceptării. Iubirea vorbeşte limbajul dăruirii.
Dar, în final, ce rămâne?!
Fructele, ramurile și tulpina copacului nu sunt decât roadele vieții, iar după ce totul “se consumă”, rămâne iubirea, rodul cel mai de preț!