Perfectionism? Tulburare.Confuzie.Depresie

Buna ziua,
Incep prin a spune ca nu stiu cand si cum au inceput problemele mele. Nimic nu ma multumeste, iar cand ajunge sa ma multumeasca dureaza o secunda, caci gasesc alta problema care sa-mi dea bataie de cap. Acest lucru ma afecteaza foarte mult, in primul rand pe mine, dar defel neglijabil pe cei din jurul meu. Sunt eu satula de mine si ma gandesc cum or fi cei din jurul meu.

Sa va dau un exemplu cu o problema actuala cu care ma confrunt si care ma supara teribil. Sotul meu a fost sau este fumator. Il iubesc foarte mult si numai gandul ca fumand poate sa-i fie inima afectata sau, mai grav, sa faca ulterior cancer ma ucide. Cunoscandu-ma suficient stiu ca nu sunt atat de tare cat sa t rec printr-o astfel de experienta. La insistentele mele, deloc placate, a renuntat la tigari, involuntar dorintei sale si timp de o saptamana nu s-a atins de ele. Acum vreo 3 zile si-a cumparat iar un pachet, iar eu am facut o adevarata criza de nervi. Atat de urat incat el, om calm, s-a enervate foarte rau. A spus ca nu se apuca iar de fumat, dar ca vrea o tigara pe zi, de placere, la cafea. Eu nu cred ca poate sa fumeze doar o singura tigara si am impresia ca se va apuca iar de fumat, desi m-a asigurat ca nu e asa. Cand ii vad pachetul de tigari in buzunar devin nervoasa pentru intreaga zi si sunt extreme de pisaloaga si cicalitoare, stresanta si rea, dar nu ma pot controla. Imi pare rau ca ma comport asa, dar nu stiu cum altfel sa reactionez pentru a-l face sa renunte in favoarea sanatatii lui, a noastre...

Ma copleseste toata aceasta situatie si chiar nu mai stiu ce sa ma face eu cu mine. Unde e solutia si cum sa o pun in practica? Simt ca de fapt problema e mult mai grava si are la baza un perfectionism nociv al meu si nu este doar o disputa banala intre soti cu pareri diferite legate de o chestiune...

Si gandindu-ma acum mai bine e clar ca imi doresc sa vad in oamenii de langa mine perfectiune, evident incepand cu mine. Sotul meu trebuie sa se barbiereasca exact cand vreau eu, altfel sunt extrem de iritata si irascibila. E greu sa recunosc toate astea! Plus, cred ca sunt o idealista. Incerc sa impac pe toata lumea. Nimeni sa nu aibe pareri contradictorii sau critica negativa ma sperie de-a dreptul, mai ales cand vine vorba de el. Cred ca incerc sa manipulez si ma folosesc de toate resursele mele pentru asta.
Acum ca scriu imi dau seama cat de gresit e! dar nu o sa dureze... parca i-am anihilat intreaga personalitate a sotului meu.
Iar despre mine, vreau din suflet sa ma regasesc! vreau sa fiu din nou bucuroasa, fericita de nimicuri, sa zambesc, sa scap de incrancenarea asta si problemele din toate.
Situatia asta ma copleseste pe deplin.M-am saturat sa adun toate problemele lumii in spinarea mea si sa incerc a crea o lume ideala. Asta m-a facut sa ma pierd pe mine!
Toate acestea le aplic inclusiv pe mine sau in primul rand pe mine. Cand toate astrele-mi zambesc si am obtinut ceva, nu ma pot bucura de acel ceva caci gasesc altceva de facut, de reparat, de corectat, ceva-i rau mereu.

Mentionez ca am si antecedente de atacuri de panica, anxietate.
In urma unui episod de panica am ajuns la urgente, respectiv la cardiolog. Mi-a prescris un calmant si mi-a indicat sa-l iau cu moderatie, cam 1/4 din pastila. Cand s-au terminat am recurs la Lexotanil, care e mai slab. Rareori iau 1/4 din el.
Nu as vrea sa recurg la medicamente si nici sa ajung dependenta de ele. Vreau sa fiu perfect lucida si nu amortita pentru a-mi putea rezolva, infrunta problemele.
Ideea e ca sunt totusi total descumpanita si nu stiu pe ce drum sa apuc, ce sa fac mai intai, cum sa procedez si care e mai exact problema mea...
!?!?
M-ar ajuta pastilele?

Oricum, chiar si monologul public sau analiza asta sub forma de jurnal face bine psihicului. Macar ma ajuta sa gasesc problemele daca solutiile nu-mi sunt inca vizibile in orizont.
Imi dau seama pe zi ce trece si-mi e tot mai clar ca sunt lipsita de coloana vertebrala sau sunt facuta din plastelina usor de modelat, in functie de ce vor cei din jurul meu sa vada. Daca cineva-mi spune ca nu-i plac pantofii indicati de mine, desi mie cu ceva timp in urma imi placeau va fi clar ca o sa-mi schimb parerea despre ei si chiar ma voi convinge ca intr-adevar au o forma, respectiv culoare urata.

Nu inteleg de ce trebuie eu sa afisez o lume roz ori una perfecta, aceasta lume in care traiesc doar pentru ca celor din jurul meu asa le place sa vada? si ce daca mai apar cutremure in ea? si ce daca sunt si nuante de cenusiu? Oare e anormal? De ce trebuie sa zambesc doar de dragul aparentelor daca se intampla ca intr-o zi sa fie ploaie in lumea mea interioara sau de ce trebuie sa vorbesc si sa ma prefac de dragul aparentelor? Parca m-am dezumanizat doar pentru a-i face pe cei din jurul meu sa creada ca lumea mea-i perfecta.

Dar nu-i perfecta!!!si eu nu vreau sa fie perfecta. Eu imi iubesc sotul chiar daca nu se barbiereste, chiar daca e slab ori gras Eu ma simt bine cu mine chiar daca nu-mi pun fustite scurte, mulate, ma simt bine cu mine in pantaloni lalai si bluze largi. E cat se poate de natural sa plang uneori, sa vorbesc urat, sa injur, sa tip, sa fac sex in baie, sa am zile in care sufar, e cat se poate de natural sa scriu aici ca DA am probleme, ca DA, uneori am depresii ori uneori lumea-mi e mult prea plina de noade ale caror dezlegare nu o pot face de una singura.

Unora li s-ar parea normal sa accepti cu zambetul pe buze soarta trista din jurul tau, sa te faci ca nu bagi in seama remarcile rau intentionate la adresa ta, sa taci, sa inghiti si sa zambesti doar pentru a pastra "buna randuiala a universului" ori pentru a evita dispute. Eu nu vreau sa mai tac. E clar, nu vreau sa fiu rea, sa ranesc, sa lovesc in sentimentele altora, dar vreau sa-mi spun civilizat parerea. Vrea sa mi-o pot sustine si vreau in sfarsit sa nu mai fiu influentata de nimeni si nimic. Vreau sa am coloana vertebrala si personalitate, sa am curajul si puterea sa fiu eu- asa cum sunt, cu bune, cu rele, calitati sau defecte.

nu spui nimic despre parintii tai. de obicei preluam (inconstient) modele invatate in copilarie.

Multumesc pentru interventie, Verticala.

Sincera, ai intrezarit exact punctul cel mai important pe care imi e greu chiar mie sa-l ating, dar pentru ca mi-am propus si vreau sa gasesc o solutie problemelor mele am sa incerc sa las menajamentele de-o parte.

Am avut o copilarie traumatizanta. Am fost prinsa la mijloc intr-o relatie cu probleme, pe care le-am pus pe seama mea si pentru care m-am invinovatit, am fost direct sau indirect invinovatita si cred ca inca o fac, sunt. Pe de-o parte am fost respinsa, tratata cu un aer extrem de rece(pentru ca cica "asa iti castigi respectul"), iar pe de alta parte am fost si sunt sufocata, tinuta fortat in brate, legata, tratata ca un bebelus de 3 anisori.

M-am saturat sa mi se "sugereze", iar eu cu un aer de "eu decid" sa ma supun cand in fond este cat se poate de evident ca nu sunt lasata sa-mi iau propriile decizi, ba mai mult, nici macar nu sunt luata in considerare, iar pe o cale atat de parsiva sunt modelata, controlata, reconstruita, tratata ca o marioneta sau ca un ceva lipsit de personalitate.

E ca un joc ale carori reguli le cunosc ambele parti, dar nimeni nu vorbeste despre ele:
-se stie ca prin "sugestii" controleaza, se executa
-se stie ca "sugestiile" sunt litera de lege si desi ma prefac foarte bine ca nu sunt manevrata, actionez in conformitate cu ele.
Dar ele imi aduc nefericire, caci eu vreau sa fac asa cum simt eu, cum vreau eu, cum consider eu si cum imi place mie, caci numai si numai eu stiu ce imi prieste si ma bucura in viata.
In acelasi timp, cu toate ca simt asta si gandesc, vad problema, nu o pot rezolva, caci am crescut invatata sa "tac", "inghit", "fac pe plac", ca nu cumva contrazicand sa "dezechilibrez universul cuiva", sa provoc "DISCUTII" ori certuri, care sunt capat de lume. Sunt si extrem de stresata, mi-e teama sa nu "stric", sunt speriata si chiar intru in panica daca se isca o situatie mai tensionata ori in sufletul meu se ciocnesc idei, se bat cap in cap, iar eu vad, insa nu pot alege decat pe aceea care da bine pentru altii...

Vreau sa fie bine, vreau sa fiu in armonie cu mine insami, insa chiar nu stiu pe ce drum sa o apuc, unde e adevarata problema, care e solutia.
E greu sa-mi recunosc insasi mie cele de mai sus.

Buna. Am21 de ani si ma confrunt si eu atacurile de panica de vreo 2 luni jumate. Totul a inceput la mare, cand m-am deshidratat atat de tare de la o toxiinfectie alimentara, incat a trebuit sa apelez la perfuzii ca nu ma mai putem tine pe picioare. Eram in costinesti, iar acolo nu este nici un spital...am mers la un cabinet individual pt perfuzii dar nu mi s-a dat atentie, spunand ca n-au timp d mine. Atunci am inceput sa ma simt tot mai rau, ca am chemat salvarea sa imi faca niste injectii cu saruri. De atunci fac frecvent atacuri d panica: imi efrica sa ies din casa, sa nu mi se faca rau pe strada, ameteli, stare de voma dimineata, lipsa poftei de mancare, senzatia de sufocare in locuri aglomerate (ex.metrou), scaun moale. Am fost la neurology, la un medin intern, mi-am facut analize, dar toate sunt bune, nu am nimic nici intern, nici la sange, dare u ma simt slabita. Nu mai vreau sa ies...sic and trebuie sa ies undeva ma apuca raul, nu stiu de ce. Nu as vrea sa iau antidepresive ca stiu de la cineva care a luat ca ingrasa...ce as putea face? Recunosc, am si zile bune cand sunt ok, dar diminetile ma omoara, nu pot manca cel putin 3 ore de cand ma trezesc ca-mi vine sa vars. Am avut un prieten f gelos cu care ma certam zilnic si puneam totul la suflet, acum ne-am despartit dar tot tinem legatura si simt ca mi-e mai rau cand vb cu el...vreun trataent naturist, ceaiuri exista?

Alantoida, buna draguta!
Imi pare rau sa aud ca te confrunti cu probleme. Da o raita printre subiecte sa vezi ca s-au scris multe de atacurile de panica, totusi nu cred ca ai postat mesajul in locul potrivit. Adica nu vad nici o asemanare intre ceea ce ti se intampla tie si cele scrise de mine...
Numai bine!

am vazut dupa aceea...imi cer scuze k am gresit destinatia..am gasit dupa aceea locul und trebuia sa ajunga intrebareas mea...multa sanatate!

Buna,

Utilizatoarea, am trecut mai mult in graba peste mesajele acestui topic - in cursul sapatamanii de obicei nu am timp- ma impresioneaza ceea ce scrieti; de fapt am gasit puncte comune cu ceea ce ni se intampla celor mai multi.

Si eu am trecut printr-un episd f grav - stiu ce inseamna un atac de panica, si celelelte stari asociate. Pt mine e clar ca aceste tulburari nu apar din senin. Tendinta spre perfectionism -in opinia mea, nu este de condamnat; dimpotriva. Insa cand ea se petrece pe un fond de labilitate psiho-emotionala produce sentimentul unei continue nemultumiri.si de aici incepe lantul neplacerilor.

Asa cum mi-ati lasat prima impresie, gasesc ca sunteti un om perfect normal - demn de apreciat. ca mai toata lumea, trebuie sa aveti mai multa grija de dvs- sa gasiti activitati care sa va intareasca personalitatea-

Da, si eu am sentimentul ca sunt manipulata. si nu e un sentiment fals. Cred ca asta se intampla...fie ca suntem manipulati de cineva din apropiere, sau de cineva de la un alt nivel superior din alta sfera - asta e...

scuze, pt greseli; nu terminasem de scris si mi-a fost luat din fata comentariul;

Numai bine!

Cer-albastru,
Va multumesc pentru raspuns. Ma simt bine stiind ca nu pot neaparat un monolog. Va rog sa ma tutuiti si sa-mi permiteti la randul meu sa o fac pentru a ma simti mai comfortabil in exprimare, descriere.

Imi pare rau sa aflu despre episodul de panica grav. Mi s-au intamplat si mie mai multe, dar doua au fost urate de tot. In urma unuia am ajuns la urgente si nici dupa 3 calmante intregi, la intervale mici tahicardia nu a fost remediata, iar in urma altuia am fost aproape de ceva grav- mi-a amortit complet mana stanga, iar apoi nu mi-am mai simtit defel degetele aceleiasi maine. In fine...

Ma invinovatesc pentru maleabilitatea mea. Accept influenta fara sa opun rezistenta sau fara sa ma gandesc de doua ori si cel mai grav e ca vine din partea parintilor, a caror greseli, din prea mult respect si probabil prea multe sentimente, le accept, ba mai mult le caut scuza. M-am saturat! Nu este in regula ceea ce fac. Probabil ca o fac intentionat. Imi cunosc slabiciunea si profita din plin de ea. Sunt la un pas de a deveni insasi eu parinte, sunt in stare sa-mi tin familia, sa ma ocup de treburile personale, iar ei inca nu au invatat sa nu mai intervina. Fac abstractie complet de mine in treburi care ma privesc strict, in treburi care ma afecteaza direct numai si numai pe mine. Nu numai ca nu mi se cere opinia, dar de multe ori ma pun in fata unor fapte implinite pe care, din nu stiu ce motive, le inghit si merg mai departe.

Intr-o lipsa de comunicare acuta in care am crescut a-ti spune parerea, ori a te opune, a riposta e o adevarata blasfemie. Se dramatizeaza in asemenea hal incat orice tendinta de a comunica, a corecta imi este anihilata. Iar apoi ma catalogheaza ca fiind "rea", dar rea in adevaratul sens al cuvantului si o spun cu toata convingerea. Doar pentru ca... "distrug ordinea (aparenta!!!) a universului lor", care oricum este o dezordine... innacceptabila, eretica de-a dreptul. Am crescut ca fiind copilul ce poarta intreaga vina, ajunsesem chiar sa ma mutilez la o vreme, desi mi-e de-a dreptul frica sa o spun cu voce tare.

Vreau sa traiesc in armonie cu mine, sa ma vindec, sa gasesc solutii...

Utilizatoarea, mi-a placut ultima fraza :)
Si eu cred ca putem trata multe probleme psihice incercand sa facem pace cu noi insine. Desigur, nu e usor, pentru ca nici nu prea stim ce inseamna asta. Sint mai multe abordari, fiecare trebuie sa-si gaseasca singur cea mai buna cale, insa unde exista o preocupare, apar si solutiile.
Pentru multi dintre noi, trecutul e ceva greu si apasator iar viitorul este intotdeauna inconjurat de incertitudine. La orice moment ne gandim ori la una, ori la alta si pierdem din vedere ce e cel mai important, momentul prezent.
Cautand tot timpul siguranta, nu vom avea niciodata liniste, pentru ca siguranta sau certitudinea nu exista, totul se schimba in ciuda eforturilor noastre. De aceea cred ca e mai bine sa ne linistim si sa apreciem ce avem in momentul prezent, spriritual si material. Paradoxal, o minte calma este mai productiva si pe plan profesional, iar aceasta liniste interioara poate produce mai mult pentru viitor decat grija constanta si frica de insecuritate pe orice plan.
Am vrut doar sa-ti ofer un indiciu pentru directia in care ar trebui sa cauti pentru a obtine acea armonie de care spuneai :)
Iti doresc mult succes
herz :)

din pacate teoria este foarte simpla si foarte abstracta...stii ca ai o problema, stii unde trebuie sa ajungi, stii cum trebuie sa fii dar din pacate drumul pana acolo este inaccesibil sau invizibil

stii ca nu trebuie sa fii influentabila, ca trebuie sa pui piciorul in prag, dar cand faci asta te simti rau, foarte vinovata, ca sunt parintii tai, ca esti nerecunoscatoare, etc

am citit de curand o chestie care mi-a ramas in minte: "drumul catre iad este pavat cu intentii bune"

incearca sa te gandesti putin la asta...

Asa e, drumul poate fi inaccesibil sau greu de inteles insa rezultatul este o lucru simplu si pana la urma, natural. Dar nu mai reusim sa vedem naturalul din cauza desisului de prejudecati cu care ne-au crescut parintii si societatea.
Sentimentul de vinovatie fata de parinti vine, cred eu, de la neacceptarea proprilor limite. Ca sa continui ideea din postul meu anterior, traind in prezent si incercand la orice moment actual sa fiu maximum din ceea ce pot fi, faptul ca altcineva nu este suficient de multumit de performantele mele ar trebui sa fie problema lui de acceptare si nu a mea.
Parintii, sau intr-o relatie, partenerul/partenera, obinuiesc sa proiecteze asupra noastra idealurile lor si sunt dezamagiti atunci cand se dovedeste ca nu corespund cu realitatea. Asta nu dovedeste decat ca nu ne cunosc si nici nu ne accepta limitele. Vinovatia noastra vine din faptul ca nu ni le acceptam nici noi...
Pe de alta parte, daca reusim sa ne suportam pe noi insine asa cum sintem, ne va fi mai usor sa-i toleram si pe altii cu defectele sau limtele lor.
E de invartit rotitele mintii pe tema asta, pentru ca e un lucru care ne macina toata viata, in multe situatii.

Utilizatoarea, ai spus o fraza care mi-a placut: "Vreau sa traiesc in armonie cu mine, sa ma vindec, sa gasesc solutii "

Damnea ajuta !
Primul si cel mai important pas este sa te cunosti pe tine insuti.
Apoi sa-i cunosti si pe ceilalti. Iar pe urma sa-ti proiectezi o strategie care sa te aiba in centru pe tine ca persoana in primul rand, dar si pe ceilalti, fara a fi afectate nici una din libertatile voastre. Teoretic, nu?

Accentul trebuie sa cada pe cuvantul "libertate". Libertatea fiind NECESITATEA INTELEASA. Tin minte de la filozofie.

Oamenii sunt o multime de necesitati intelese sau neintelese. Ne ciocnim uneori ca si copiii prosti, desi daca am sta un pic sa gandim s-ar putea evita aceasta neplacere cu urmari neasteptat de neplacute uneori.

Pot sa-ti spun ca orice neregula nu ramane netaxata. In timp erodeaza, distruge, imbolnaveste.

dar cum sa-i faci pe unii sa inteleaga ceea ce nu pot/ nu vad ? Fie ei si parintii nostri/ sau oricine altcineva.

Utilizatoarea, e timpul sa apelezi la maturitatea ta, sa-ti pui pe lista prioritatile ( scrie-le pe o hartie cand esti odihita perfect, si revezi-le ori de cate ori e nevoie). Iti spun ca si cum m-as invata pe mine, crede-ma. cam de aceeasi "buba" sufar si eu.

Deci, Cine sunt? Ce-mi lipseste/ce am nevoie? Ce doresc pt mine de la viata? Ce pot / ce nu pot sa fac -si depind de altii. Aici e punctul. Dependenta intr-o oarecare masura de unii sau de altii. E ceea ce le da dreptul de a ne manipula - nu neaparat in sens negativ/ sau nu in viziunea lor- dar, cand nu ai dobandit independenta personala pe toate planurile - trebuie sa te supui si daca te supui automat trebuie sa renunti la anumite chestii pt a fi in acord cu libertatea celor de care depinzi. De aici se poate naste conflictul: avem nevoie sa fim noi insine in acelasi timp depizand de altii. - Sa vrem sa fim liberi trebuie sa putem stapani mai intai ( la modul liber). Sa putem stapani liber printre oameni liberi.

E o problema de intelegere la uma urmei.

Exact acelasi lucru l-am trait si eu - si cred ca mi se mai intampla.

Nu o data mi s-a intamplat sa fiu pusa in fata faptelor implinite ( ma apuca furia cand o spun!!). Desi tov. meu de viata e un gen de om ce pare foarte liber / sau numai in aparenta. Si eu incerc sa inteleg - de fapt adevarul - cu privire la el...pt ca efectele se rasfrang si asupra mea.

" Drumul catre iad este pavat cu intentii bune" - interesant. trebuie sa explicati care a fost intentia cand ati spus asta. Se poate completa astfel: Drumul catre iad e pavat cu intentii - dar nu cu fapte - caci ele vorbesc...daca ne oprim la intentii, nu am dovedit nimic. Pt rai e nevoie de ceva mai mult:daruire 100%.

Eu mi-am amintit altceva si am meditat: " cea mai periculoasa minciuna este aceea care contine 99% adevar". Hm??? Ce spuneti" traim noi in adevar 100%?

Si pe mine ma preocupa in mod sincer sa cunosc si sa traiesc in adevar. Nu adevarul meu, nu al acelora cu care convietuiesc, ci Adevarul - pur si simplu. Mi-au trebuit ani/ zeci de ani si multe cucuie pan sa aflu ca exista Adevarul pur in persoana - iar cand L-am descoperit mi-am dat seama ca pt mine Acest Adevar este inaccesibil? oare nu mint? Vedeti ce usor ne putem insela? Adevarul nu poate fi inaccesibil pt nimeni ( ?! ). Sunt niste cuvinte care suna asa: FIti curati ca porumbeii strecurati-va precum serpii - parafraza; sau...Imparatia... se ia cu navala " Ioan

Vedeti? Imaginati-va cum arata acest tablou? Copite care calca in picioare aprope totul- caii dau navala, nu se opresc, nu teoretizeaza. Nu au timp de asa ceva.

si mai exista niste cuvinte sacre: cum trebuie sa slujim? caci lui Dumnezeu nu-i foloseste jertfa nebunilor; nu are nevoie de ea. Verticalitate asadar, si putere sfanta sa cerem, si toate celelelte se vor aranja de la sine. Sa vezi cum toate particulele universului se grabesc sa-si ocupe fiecare locul sau intr-un sistem armonios si bine inchegat - avand ca temelie pe Hristos, Adevarul. Am scris candva cateva versuri - eram destul de necajita atunci - dar am ramas la ele, din pacate, crede-ma. Pot sa le scriu?

Imi pare rau ca am intarziat sa va raspund, dragii mei.
Va multumesc mult pentru comentarii si abia astept sa am intimitatea necesara pentru a ne continua dialogul, pentru a-mi continua monologul.
O sa revin pe cat curand posibil.

Utilizatoarea, iarta-mi interventia. Tema topicului e destul de cuprinzatoare, am vrut doar sa ma verific... nimeni nu ia dreptul cuiva la intimitate...Insa, va aflati pe un spatiu public... Fiecare dintre noi, cei care avem ceva de exprimat avem exact aceleasi nevoi, aceleasi drepturi... Precizati cine /ce va violeaza intimitatea, si in ce fel ; mie mi se pare ca o discutie e o discutie, isi are sectorul ei destul de rezervat in ce priveste intimitatea cuiva... Daca vreti raspundeti, daca nu ignorati...

peste cateva luni se implineste un an de cand ma aflu pe Romedic. In acest timp am realizat o imbunatatire a starii mele.

Eu ma agat mereu de Cuvintele Vietii... in cine/ ce sa ma incred?

Legat de ultimele citate, avem si asta : "...Nu marimea ostirii scapa pe imparat, nu marimea puterii izbaveste pe viteaz.Sufletul nostru nadajduieste in Domnul; El este ajutorul si scutul nostru.Fie indurarea Ta peste noi dupa cum o nadajduim noi de la Tine." Ps 33. 13- 22.

Cu scuzele de rigoare ma voi retrage.

Staruiti in ceeea ce va place sa faceti - "orice gaseste mana ta sa faca, sa faci din toata inima ca pt Dumnezeu " nu ca pentru oameni - si puterea ta per ansamblu va creste, neputinta va scadea.

Fiti binecuvantata cu sanatate si tot ce mai aveti nevoie !

Vreau sa traiesc,
Poate ca nu m-am exprimat eu asa cum trebuia sau poate m-ati inteles dumneavoastra gresit. Cand spuneam ca astept sa am intimitatea necesara pentru a raspunde ma refeream la faptul ca mereu este cineva cu ochii pe monitorul calculatorului meu si nu ma pot exprima lejer, nu-mi pot aduna gandurile, nu-mi pot formula frazele asa cum imi doresc. Eu m-am deschis in fata mea si in fata dumneavoastra. Pana in clipa in care nu-mi lamuresc clar pe ce drum vreau sa o apuc si ce solutii gasesc problemelor mele nu vreau sa le discut cu cei ce le-a iscat, de aceea imi doresc sa scriu in intimitate, adica fara spectatori din mediul meu exterior imediat. Nicidecum nu am sugerat ca dumneavoastra, cei care ati avut bunavointa de a-mi raspunde imi anihilati aceasta intimitate. In fond, de aceea am si scris in acest spatiu public, pentru a comunica, a primi raspunsuri, lamuriri sau o directie catre care ar trebui sa privesc.
Va multumesc.