Pentru persoanele cu schizofrenie, care au refuzat internarea

Bună ziua, oameni buni! Am citit experiențele multora dintre voi și tin foarte mult să vă felicit pentru deschiderea spre discuții pe tema schizofreniei. De la voi am nevoie de un sfat și vă rog să mi-l să-ți cât mai repede. Motivul grabei este următorul: cred ca o persoana dragă mie are schizofrenie paranoidă. De fiecare data când ne întâlnim, îmi povestește cum cineva o urmărește prin casa cu ajutorul unor dispozitive, cum ca i s-a intrat in casa și i s-a umblat la lucruri, cum exista masoneria care ataca energetic și o face sa nu se poată concentra, sa i se înfunde urechile...și multe, multe altele. Cel mai tare însă, ii este frica ca cineva ii poate face rău familiei sale. Dar frica este atât de puternica ca începe instant sa plângă. Ca sa o ajut, sa fiu informata, am fost la un psihiatru. El mi-a spus ca este un caz clasic de schizofrenie paranoidă. Având cât de cât o idee despre ce se intampla cu prietena mea, am încercat sa mă dau exemplu și sa ii spun ca trec prin ceva asemanator. Ca am vorbit cu doamna psihiatru X și ca ma simt mult mai bine. Ce ar fi dacă încearcă și ea? Nu funcționează strategia. Familia este conștientă de ce se intampla, dar nu vrea sa cheme salvarea de teama ca ar fi un șoc pentru ea și ca, in mintea ei, ar putea crede ca și familia ii vrea răul. Menționez ca nu muncește, ca are 41 de ani și sta cu părinții. Refuza sa recunoască ca are o problema și spune ca e sensibilă, de aceea e afectată de ce se intampla. De la o luna la alta, însă, își construiește alte iluzii, una mai absurda ca alta, ce ii paralizează cu totul activitatea. Se chinuie mult și nu știm cum sa facem ca sa o ajutam. De aceea, ma adresez acelora dintre voi care au trecut prin aceasta experiența sau cunoaște-ți soluții:
Ce au făcut cei din jur pentru a va ajuta?
Chemarea ambulanței este o soluție cu riscuri sau fără riscuri asupra psihicului?
Ce sfaturi îmi dați? Ma doare sufletul când merg pe strada, avem o conversație normala și, dintr-o data, începe sa tragă subiectul discuției spre delirul in care trăiește. Ma doare sufletul ca ea chiar crede și suferă. Va mulțumesc!

Buna ziua.
Nu exista alta cale decat internarea involuntara.

Mulțumesc pentru răspuns. Tuturor ne este teamă că ar putea sa mascheze simptomele la venirea ambulanței. Ea este o tipă cu care te poți înțelege. De exemplu, poți acea o discuție normala și, dacă vrea, poate sa nu aducă vorba mult timp despre credințele ei. Dar daca simte ca poate avea încredere in persoana cu care sta de vorba, incepe delirul. Poate vorbi ore întregi despre cine o urmărește, cum face asta, ce rol are masoneria, cum rezista ea atacurilor. Abia cand intervine oboseala (căci are episoade de lipsa de energie și de concentrare), începe sa își manifeste teama excesivă fără de siguranța membrilor familiei. Apoi începe plânsul. Un astfel de episod poate tine 5 minute sau ore. Trece imediat de la o stare psihotică la ceea ce pot considera normalitate. De aceea, ne e teama ca cei de la ambulantă o sa o găsească calma și o sa ii convingă ca nu are nimic. Apoi, rămasă singura cu familia, sa înceapă teoriile de conspirare împotriva ei, așa cum s-a întâmplat cu colegii de la ultimul ei loc de munca, acum câțiva ani. Ei nu au chemat salvarea, dar, observând starea, au încercat sa ii explice ca are temeri nejustificate. Ea a interpretat greșit niște situații și a plecat de la locul de muca. Acum incearca sa ne convinga ca s-a întâmplat ceva acolo și oamenii aia au alertat poliția. Este filată permanent de poliție, care are in rândul ei infiltrați masoni. Mulțumesc!

Este posibil ca cei de pe salvare sa refuze sa o interneze pe motiv ca nu e violenta. Nu avem legislatie in Romania...

Într-adevăr, nu este violenta. Din contra, este o persoana cu suflet mare, linistita și un om extraordinar de săritor in a te ajuta. O vedem însă cât de mult se chinuie psihologic și sufletește...și ne doare pe toți.

incercati sa o trimiteti la un psiholog prima data, iar el va stii mai bine cum sa o abordeze

Va multumesc!

Bună ziua! Am văzut acest mesaj și mi-a atras atenția deoarece mama mea are simptome asemănătoare, efectiv sunt disperata Pt ca nu vrea sa meargă la medic, am chemat ambulanta, pana a venit... S-a liniștit, i-a dat calmante... Și a spus ca nu o poate duce la spital doar pt ca... A avut o criza de nervi. Comentariile de genul... "trebuie dusa la medic specialist" poate ca sunt bine intenționate în realitate efectiv nu ai cum. Pt ca persoana nu conștientizează necesitatea unui astfel de consult și refuză. Aici intervine sentimentul de neputință, tristețe, disperare... Dacă cumva găsiți o soluție la acest tip de problema a persoanelor dragi... M-aș bucura sa știu și eu!

Tocmai pentru ca multa lume ne-a spus ca salvarea nu o va interna, am renuntat la aceasta masura. Din toate comentariile de pe forum, am inteles ca internarea fortata se face doar in cazurile speciale: cand exista manifestari violente fata de persoanele din jur sau fata de propria persoana. Nu este cazul nostru. Din contra, persoana este pasnica si capabila sa faca fata unor discutii normale, sau chiar sa isi ascunda, pentru scurt timp, opiniile care fac obiectul episoadelor psihotice.
Am incercat, impreuna cu familia, sa o impulsionam sa mearga la consult... Am fost sa vorbesc si cu un psihiatru cerandu-i sfaturi despre cum sa procedam, ce sa vorbim cu ea... Am incercat sa o implicam in activitati... Degeaba. Ea considera ca nu este nimic in neregula cu ea si toate neimplinirile ei sunt cauzate de atacurile energetice ale unor forte exterioare. Continua sa stea cu parintii, intr-o stare depresiva, sa nu aiba job, prieteni apropiati si nici iubit (lucruri pe care si le doreste, dar fortele negative le indeparteaza de ea).
De aceea am apelat la acest forum. Poate persoane care au trecut prin experienta ei ne pot spune care a fost momentul in care au fost convinse sa mearga la specialist. Ce li s-a spus? Care a fost pragul peste care au trebuit sa treaca? Ce nu intelegem noi, restul? Ce am putea face pentru a declasa in celalalt dorinta de a cauta ajutorul unui medic?

Persoana nu constientizeaza boala decat dupa ce iese din episodul psihotic.
Sa mearga parintii la psihiatru si sa ceara Rispolept solutie sa i-l puna in mancare.

Dar nu este acest lucru periculos? Daca are o reactie fiziologica la medicament? Daca va ajunge la spital si se va descoperi cauza? Cum putem fi siguri ca nu ii facem mai mult rau daca nu a consultat-o un medic?
A incercat cineva aceasta metoda si a functionat? Si-a dat seama persoana respectiva ca are nevoie de ajutor la final?

Da. Au incercat parinti aceasta metoda fix in astfel de cazuri.
Altfel poate sa o tina intr-un episod psihotic toata viata netratata.
Cunosc un caz caruia familia a refuzat sa-i puna in mancare medicamente si o tine intr-un delir de 30 de ani, fara pensie, fara asigurare medicala, fara nici un venit, terorizandu-i pe cei din jur.
Desigur ca daca familia o suporta asa, situatia poate trena la nesfarsit, dar cu tratament ar putea sa ii faca o pensie, sa aiba o asigurare medicala si sa nu mai delireze.
Nu are ce sa ii cauzeze tratamentul. Se incepe cu doze mici. Cand parintii nu vor mai fi cine va avea grija de ea daca nu se preocupa acum sa-i faca o pensie?
Deja a pierdut mult timp si a pierdut dreptul la indemnizatia de handicap si la pensia de urmas dupa parinti automat. Trebuiau demult sa se ocupe parintii de aceasta problema. Fata nu are discernamant.

Cata vreme nu este violenta, care este problema voastra ?
Poate sa creada ce vrea si sa traiasca cum vrea.
Spuneti i sa mearga la psiholog si platiti i sedintele terapeutice daca tot va pare rau de ea. Nu o izolati ca nu este un pericol, nu a facut rau.

Desigur, nu a facut rau nimanui, dar traieste intr-o teroare cumplita deoarece crede ca cineva vrea sa ii faca rau ei si familiei. Iar la psiholog refuza sa mearga. De ultima data cand am mai scris pe forum si pana acum, si-a mai construit alte credinte de genul: cineva face sunete speciale prin intermediul televizorului, astfel incat ea sa stie ca este urmarita. Groaza in care traieste este greu de suportat, atat de ea, cat si de parinti. De platit psihologul si terapia nici nu se pune problema. Am face-o, bucurosi, toti cei care o cunoastem, dar ea refuza energic sa mearga.
Sunt sigura ca mai sunt persoane care au trecut prin asta. Tare as vrea sa aflu cum au reusit sa treaca peste aceste greutati, ce i-au facut sa se duca la psiholog sau psihiatru pana la urma sau cum au convins o astfel de persoana sa faca acest lucru. Multumesc!

Va multumesc pentru sugestie. Vom incerca si asa. Speram ca, avand in vedere situatia pandemiei, vom reusi sa convingem un psiholog sa se deplaseze. Merita incercat! Voi vorbi cu familia si poate reusim sa aplicam aceasta metoda cu succes!
Va multumesc!

Abia astept sa revin cu vesti bune!

Andresia si Ilok,

Sa va povestesc cum am reusit eu dupa luni multe, chiar cativa ani de cand incepusera delirurile. In acei doi ani anteriori mai fusesem cu ea la un psihiatru dar nu se tinuse de tratament si nu voia sa mai mearga nici la psihiatru, nici la psiholog. Am fost la acel medic psihiatru singura si i-am spus care-i situatia si ca as vrea s-o internez nevoluntar ca alta solutie nu vad si sa-mi dea o adeverinta, o hartie ceva cu diagnosticul pus de ea. Cu hartia in buzunar am mai tergiversat cateva luni deoarece restul familiei era impotriva s-o internez, certuri interminabile, dar eu traiam cu ea in casa si oricum eram singura care vedea ca alea-s deliruri, restul nu stiau, nu voiau sa citeasca ce le dadeam eu (carti, capitole), doar se impotriveau internarii. Apoi, intr-o noapte, dupa ce a urlat ca o nebuna ca ii face cineva nustiuce, mi-am luat inima in dinti, am sunat la ambulanta si i-am asteptat afara in strada. Le-am aratat hartia, le-am spus pe scurt problema, le-am putut spune ca a zis intr-o zi ca "aia" o imping la sinucidere si altadata a zis ca intr-o zi o sa omoare ea pe cineva, asa ca i-am convins. Fata se linistise, nu mai urla cand au venit ei, dar eu fusesem convingatoare in strada. Dupa cam o ora in care specialistul in asemenea probleme (cred ca era doar asistent medical, dar bun negociator) a incercat s-o convinga ca chiar daca s-a linistit e bine sa fie consultata de un medic, am convenit sa mergem amandoua -ea insista tot timpul ca eu am probleme psi, nu ea, pt. ca ma vedea deseori ca plang neputincioasa si disperata - sa ne consulte pe amandoua. Asa am ajuns la spital la 1 noaptea si ea a fost mai convingatoare decat mine cand doctorul de garda a intrebat cine-i bolnava dintre noi doua. Doar ca eu aveam adeverinta aia in buzunar. A ramas internata 3 saptamani, apoi doi ani de zile a luat tratament, doze din ce in ce mai mici. Deja la o saptamana de spital nu mai producea noi deliruri, insa in vechile deliruri a crezut multa vreme, desi n-o mai preocupau deloc. Poate e si o aparare a ei, cum ca au fost chestii reale, totusi. In fine, nu a mai contat, important a fost si este ca nu a mai delirat deloc. De cateva luni nu mai ia nimic, medicul i-a sistat tratamentul, astept cu sufletul la gura sa treaca lunile, anul...

In concluzie deci, ar fi bine s-o internati, nu merge cu jumatati de masura. Doar ca nu cred ca o sa reusiti daca nu puteti voi sustine ca ati auzit-o ca ar vrea sa-si faca rau siesi sau altor persoane.

Alesia, Ilok,

Exista psihiatri care vin si acasa, vedeti pe la policlinicile private. O luati cu binisorul, ca "sa ne consulte pe toata lumea din casa" si in fata faptului implinit, o sa accepte. Apoi, e treaba specialistului, a medicului, stie el cum sa scoata la lumina delirul, mai ales daca anterior il puneti in tema.

Alesia...am citit ce ti-a scris Clara... e prematur sa va ganditi la pensie, cu tratament se face bine si va lucra, genul asta de boala daca e tratata se recupereaza bine. Deja dupa cateva saptamani de tratament devine docila, accepta tratamentul, merge lunar la control si va putea mai incolo si munci. O sa-si ia un job cand doza de medicament se reduce si poate munci, nu doarme pe ea la serviciu. De acasa, ar putea munci de cum iese din spital, intr-un ritm mai lent.

Acum e indaratnica, dar daca incepe sa ia antipsihotic devine cooperanta. Poate ca e o idee buna si medicamentul pus in mancare, dar evident, dupa o consultatie.

CatincaR, iti multumesc mult pentru sfaturi. Ma bucur ca ai reusit sa vii in ajutorul persoanei cu care locuiesti. Felicitari pentru tot! Din pacate, noi nu reusim sa o convingem sa mearga la psihiatru ca sa putem face rost de acea hartie. Totodata, ea nu a amenintat ca se sinucide si nici ca va omori pe cineva. Este pasnica, iar in timpul psihozelor plange, tremura de frica, delireaza, dar niciodata nu ameninta ca va face ceva rau. Din contra, repeta mereu ca poate rezista tuturor atacurilor "intunericului" si masoneriei, ca nu conteaza ce ii fac ceilalti, ea are "lumina" de partea ei.
Am incercat sa obtinem o astfel de hartie de la medicul de familie. Am convins-o sa mearga acolo pentru altceva, medicul fiind pregatit de noi inainte, dar, in timpul consultatiei, s-a comportat bine, a mintit in privinta starilor ei, a spus ca doarme bine, desi nu este asa, si a plecat de acolo foarte repede. Medicul si-a dat seama ca minte, dar nu a reusit sa o aduca in starea de delir ca sa poata sa faca ceva in privinta asta.
Cum aceasta metoda nu a functionat, acum incercam sa gasim un psiholog sau psihiatru sa se deplaseze la domiciliu. Dar nu gasim din cauza coronavirusului. In plus, dupa cum ne-a sugerat doamna psiholog Niculina Ciuperca, vrem sa gasim un medic clinician, astfel incat sa beneficieze de cel mai sigur diagnostic si sa putem obtine hartiile necesare, daca este cazul, pentru a o putea interna involuntar.
Ma uit la ea, o ascult si mi se pare incredibil cum isi construieste o lume deliranta din ce in ce mai complexa, cum reuseste sa o impleteasca in lumea reala si cum adapteaza evenimentele credintelor ei. Si ma gandesc ca este groaznic sa traiesti intr-o astfel de teroare zilnic.iar noi suntem spectatori neputinciosi ai unei frici permanente care o macina si o trage tot mai mult intr-o gaura intunecata.

Deja noi raspundem acuma dupa 11 luni cand initiatoarea topicului poate nici nu mai e pe aici.

Solutia e sa nu isi mai bata capul cu prietena ei, daca n-are cu cine discuta, sa isi vada de viata ei si sa o lase pe prietena sa faca ce vrea, ca oricum nu se ajunge la nici un consens, mai mult nervi isi face.