Frica profunda de oameni, stima de sine scazuta

Buna ziua!
Eu sunt o fire care practica instrospectia probabil mai mult decat ar trebui. Ma autoanalizez excesiv, deconcentrandu-ma de la ceea ce conteaza cu adevarat in prezent. As avea pagini intregi de detalii si ”simptome” cu privire la forul meu interior, dar incerc sa ma rezum si sa fiu consistenta...

Sunt extrem de timida. Am o problema privind comportamentul in preajma oamenilor - fata de straini si de oameni pe care ii cunosc, simt o continua agitatie in preajma lor, o dorinta de a disparea complet. Mereu idealizez oamenii si felul in care trebuie sa actionez in preajma lor, e o senzatie crancena, intotdeauna fac planuri inainte de a vorbi sau actiona in raport cu EI...si planul esueaza, sfarsind prin a ma simti oribil, RESIMTIND rusinea si ura fata de sine. Cand le vorbesc, parca nu mai sunt eu, ma depersonalizez iar când ajung sa fiu singura, ma analizez din nou si nu-mi vine sa cred cat de mult am putut devia de la ceea ce reprezint.
Simt ca trebuie sa port continuu o masca si de obicei nu ma pricep sa o mentin, dar daca o fac, dupa ce contemplu ceea ce sunt, ma simt dezamagita de mine ca nu pot fi EU asa cum ma cunosc. Cateodata ori ma afisez COMPLET in fata lor, instinctiv (pentru ca ma simt coplesita, asa, din neant), ori nu spun o vorba sau spun doar minciuni nevinovate ”de dragul conversatiei”. Si nu ma simt bine niciodata. Sunt constienta ca este gresit modul in care actionez, dar devine singura mea solutie in preajma oamenilor. Am un gand permanent in minte: faptul ca voi fi judecata.
Mi-e teama pur si simplu de orice contact social si imi doresc sa fiu singura. Daca as putea sa nu vorbesc in preajma unui om, ci doar sa scriu gândurile pe o hartie, as face-o! Mi se schimba tonul vocii, devin incoerenta, ma consider superficiala si plata, desi imi cunosc abilitatile, talentele - nu le pot pune in aplicare.

Imi place singuratatea, ma sperie ideea de a iesi din zona de confort, insa doar cu mama pot fi eu insami. Pana si cu fratele meu sau prietena lui pe care ii vad zilnic timp de ani buni, nu ma pot comporta natural, existand retineri extrem de mari, deci nici macar in familie nu resimt o oarecare siguranta. N-am incredere in ceea ce spun, desi atunci când sunt singura apar unele excese de narcisism si-mi privesc opiniile ca pe ceva valabil din moment ce am argumentari pentru ele, dar ma pierd, ma BLOCHEZ complet atunci când trebuie sa vorbesc cu ceilalti...
Cum credeti ca ma pot vindeca? Eu consider ca este o boala, privind prin ochii mei, simt totul ca fiind cumplit, practic viata se scurge intr-un ritm al fricii si al dezgustului. Am 18 ani si dintotdeauna am fost timida, dar marturisesc ca am obosit. Cu cat inaintez in varsta, cu atat ma ascund in cochilia mea mai mult, desi vreau sa iau contact cu oameni deosebiti in realitate, sa dezbat subiecte profunde si deosebite intr-un mod deliberat, fara teama, sa invat de la ei si sa ii iubesc. Dar nu pot, deocamdata.
Din tot ce am descris, cum credeti ca se poate numi aceasta ”boala”? Cum ma pot vindeca? Sincera sa fiu, (nici nu stiu daca trebuie sau nu sa zic asta) niciodata nu am avut incredere in psihologi, dar deja devine insuportabil; acum chiar imi doresc sa aflu opinia dvs., sa apelez la oameni intr-un astfel de domeniu.

Va multumesc pentru raspuns.
Ati punctat anumite lucruri ca si maturizarea, individualizarea - acestea pot fi cu greu posibile intrucat mediul meu este strans legat de prezenta materna. Mama este o fire...atotcuprinzatoare, purtandu-mi de grija intr-un mod exagerat. Pana la 14 ani am mers impreuna de mana, inca de foarte mica nu puteam iesi afara sa ma joc ori sa ma bucur de spontaneitatea nazbatiilor copilariei. Acestea, pe langa vesnica nemultumire fata de temperamentul meu introvertit, succesele ori insuccesele mele scolare, eterna comparatie eu-ceilalti indivizi, completand cu ideea pastrarii aparentelor, neevidentiind esentele. In acelasi timp, vorbim foarte mult, dar nu comunicam nimic pentru ca avem mentalitati si personalitati complet diferite.
Partea buna (de fapt, normala) este ca am simtul independentei, doresc sa am parte de intimitatea care lipseste cu desavarsire, de un spatiu propriu.

Domnisoara,

Sunt cazuri cu probleme ca ale dumneavoastra care au stat si 30-40 de ani, fara sa actioneze in vreun fel. Face parte din tabloul afectiunii.

Terapie pe termen lung la psiholog, 50-100 lei sedinta (e cu plata terapia la psiholog).
O evaluare gratuita la medicul psihiatru, cu trimitere de la medicul de familie, pentru a afla un diagnostic.

Aflati numele diagnosticului, puteti incepe sa sapati pe Internet sa vedeti cum au rezolvat problema alte persoane ca dv. Puteti citi marturii pe site-uri in tara sau pe site-uri din strainatate, fime documentare stiintifice pe Youtube, articole pe site-uri de psihologi profesionisti etc. Va puteti informa. Traim in secolul 21. Trebuie sa fiti o tanara informata si responsabila.

Va recomand sa studiati afectiunea care se numeste Anxietate pe net si afectiunea care se numeste Depresie cu titlu orientativ, pur si simplu sa va informati. Aveti elemente de depresie si anxietate dar numai un medic psihiatru va poate da un diagnostic.

Eu la varsta dv, terapia as alege-o, daca as avea resurse financiare, la psiholog si initial cu medicamente naturiste pentru anxietate.

Daca nu va luati inima in dinti sa actionati, peste 10 ani, veti fi in aceeasi situatie si o sa va para rau.

Deci tratament exista pentru ce aveti dv. Fiti fericita. Exista boli pentru care medicii nu au tratament si trimit bolnavul acasa.

Faptul ca nu aveti incredere in psiholog/psihiatru este insignifiant in stadiul in care va aflati. Nu aveti nici un fel de experienta cu ei. Nu va puteti forma o parere decat in urma experientei, nu inainte. Adresati-va cu incredere la aceste doua cadre medicale si incercati sa vedeti ce rezultate are tratamentul pe care ei il ofera. Apoi va puteti forma o parere.

Nu exista alte cadre medicale care sa trateze problema dv.

Intai de toate ai nevoie de un tratament psihiatric ca sa[ti poti depasi complexele de inferioritate si abia apoi de sustinere psihiologica pt a-ti mentine o oarecare igiena mentala si stima de sine in relatia cu colegii si mama ta !

Deci mergi intai la un psihiatru si eventual cere-i lui o recomandare pt un anume psiholog !
In principiu neincrederea ta in psihologi este un instinct sau intuitie foarte buna sa stii ! :) Psihologii de azi sunt vrajitoarele de ieri care-si recruteaza clientii dintre persoanele vulnerabile si impiedica sau intarzie nejustificat vizita la medicul specialist !

@TheOmen

Buna,

Eu trec cam prin ce treci si tu daca vrei sa ma cunosti si sa vorbim despre orice, asta este id-ul meu de yahoo messenger ProtectorNova sau poti sa imi dai mesaje pe profilul meu de aici.
Mi-ar face mare placere sa te cunosc :)

TheOmen, cum pot lua legatura cu tine? ca pe privat ai blocat accesul.

@The Resident
Ti-am lasat un mesaj.

@ProtectorNova

Te-am adaugat in lista deja.

@TheOmen

Buna..citind ce ai scris, am ramas uimita regasind aceleasi reactii pe care le am si eu in prezenta oamenilor.Desi am prieteni, cand sunt in prezenta lor ma pierd uneori din cauza emotiilor si ma judec in mintea mea pana ajung sa ma blochez total.In ultimul timp am inceput sa evit intalnirile cu ei, si prefer sa discut online..ma simt mult mai comfortabil in modul acesta, dar m am saturat sa nu ma pot bucura de iesirile cu ei si sa fiu crispata si nesigura.
As vrea sa vorbim daca iti doresti si tu...cum te pot contacta?

Deeasimona, ti-am lăsat un mesaj privat.