Povești terapeutice/inspiraționale/motivaționale

Pe o potecă abruptă şi stâncoasă am întâlnit o fetiţă, care-şi purta în spate frăţiorul.
Se vedea cu ochiul liber că micuţul era prea greu pentru puterile ei.
I-am spus:
– Fetiţo, ce grea povară duci!
Ea m-a privit mirată şi mi-a spus cu reproş în glas:
– Nu este o povară domnule, este fratele meu!
Am rămas uluit. Fetiţa cea curajoasă tocmai îmi dăduse o lecţie de viaţă.
Şi când durerile oamenilor mă copleşesc şi îmi pierd tot curajul, cuvintele fetei îmi amintesc:
”Nu este povară, este fratele tău!”

Într-o bună zi, măgarul unui ţăran căzu într-o fântână. Nefericitul animal se puse pe zbierat, ore întregi, în timp ce ţăranul căuta să vadă ce e de făcut. Până la urmă, ţăranul hotărî că măgarul şi-aşa era bătrân, iar că fântâna, oricum secată, tot trebuia să fie acoperită odată şi-odată. Şi că nu mai merită osteneala de a-l scoate pe măgar din adâncul fântânei. Aşa că ţăranul îşi chemă vecinii, că să-i dea o mână de ajutor. Fiecare dintre ei apucă câte o lopată şi începură să arunce de zor pământ înăuntrul fântânei. Măgarul pricepu de îndată ce i se pregătea şi se puse şi mai abitir pe zbierat. Dar, spre mirarea tuturor, după câteva lopeţi bune de pământ, măgarul se potoli şi tăcu. Ţăranul privi în adâncul fântânei şi rămase uluit de ce văzu. Cu fiecare lopată de pământ, măgarul cel bătrân făcea ceva neaşteptat: se scutura de pământ şi păşea deasupra lui. În curând, toata lumea fu martoră cu surprindere cum măgarul, ajuns până la gura fântânei, sări peste ghizduri şi ieşi fremătând.

A fost odată un băieţel care şi-a dorit foarte mult să întâlnească un înger. Auzise el că îngerii sunt frumoşi şi buni, şi, într-o zi, a pornit în căutarea unui înger. Ştia foarte bine că nu o să fie o simplă plimbare, aşa că înainte de a porni şi-a umplut bine, bine gentuţa cu dulciuri şi cu multe sticluţe cu apă, ca să-şi mai potolească foamea şi setea din când în când.
Când a fost la câteva blocuri depărtare de casa lui a zărit un parc mare şi umbros, şi s-a gândit să-şi tragă puţin sufletul înainte de a porni iar la drum. S-a aşezat pe o bancă lângă un bătrân trist şi amărât, dar cu o faţă luminoasă, care se uita atât de plictisit la porumbeii ce scormoneau şi ei asfaltul, în speranţa că or mai găsi câte ceva de-ale gurii.
Băieţelul şi-a pus gentuţa în braţe şi a scos din ea o sticluţă de apă şi, când să guste din ea, a fost întrerupt de privirea bătrânului, care se uita la el cu o flămânzeală de parcă vroia să îl mănânce cu tot cu papuci. Făcându-i-se milă, băiatul i-a oferit acestuia câteva dulciuri, iar drept răsplată bătrânul i-a oferit un zâmbet.
Atât de minunat şi de radiant a fost zâmbetul bătrânului, încât băieţelul i-a oferit şi o sticluţă cu apă doar, doar va mai primi încă un zâmbet atât de frumos. Fără nicio ezitare şi fără nicio reţinere, bătrânul i-a mai zâmbit încă o dată copilului.
Toată după-amiaza au stat acolo pe bancă, mâncând şi bând, fără să îşi spună vreun cuvânt unul celuilalt. Pe când se înnoptă, băiatul simţi prezenţa oboselii şi se hotărî să o ia către casă, mulţumit de bucuria pe care i-o făcuse bătrânul, din care radia atâta dragoste. Nici nu apucă bine să facă doi paşi că dă fuguţa înapoi să-l îmbrăţişeze pe colegul său de bancă. Bătrânul surprins de fapta copilului, cu doi stropi de lacrimi în ochi, tot ce i-a putut oferi înapoi a fost cel mai frumos zâmbet pe care l-a văzut copilul în acea zi.
Ajuns acasă, mama băiatului îl întâmpină. Surprinsă de expresia feţei lui plină de fericire, dânsa îl întrebă: “Ce ai făcut tu azi de eşti aşa de fericit? Cine ţi-a adus această fericire?”.
Copilul îi răspunse: “Am stat la masă cu un înger!”. Şi înainte ca mama lui să apuce să îi răspundă, a mai adăugat: “Ştii ceva? Are cel mai frumos zâmbet dintre toate pe care le-am văzut vreodată, cu toate că e mai bătrân decât mi-l închipuiam!”.
Între timp, bătrânul a ajuns şi el acasă şi fiul său, observând privirea paşnică a tatălui, nu a putut să nu îl întrebe: “Tată, ce ai făcut azi de eşti aşa fericit? Cine ţi-a adus această fericire?”.
El i-a răspuns fiului său: “Am mâncat în parc dulciuri cu un înger!”. Şi înainte ca fiul său să apuce să îi răspundă, el a adăugat:” Ştii ceva? Este mult mai tânăr decât mi-l închipuiam!”.
_
Prea des subapreciem puterea unei îmbrăţişări, a unui zâmbet, a unei vorbe bune, a unei urechi ascultătoare, a unui onest compliment sau a unui simplu act de bunătate şi milă. Toate acestea au puterea de a face dintr-o zi obişnuită o zi specială sau chiar să schimbe întregul fir al vieţii unei persoane. Şi toate acestea sunt cele mai simple şi obişnuite manifestări prin care lucrează bunătatea şi dragostea divină.

Un negustor avea două fiare de plug. Pe unul din ele îl puse la gura unui plug și începu să are cu putere pământul. Pe celălalt îl puse deoparte, lăsându-l la păstrare. Și iată că trecu o vreme, după care, cele două fiare se întâlniră sub umbra casei. Cel de plug strălucea ca aurul în soare, iar celălalt, nu numai că nu avea nicio strălucire, dar rugina îl îmbrăcase într-o haină urâtă, zgrunțuroasă. Atunci, cele două fiare vorbiră între ele:
– E cu putință, oare, să fim atât de desebiți, cu toate că la început ne asemănam atât de mult? Întrebă fierul ruginit.
Cel lustruit răspuse, cu smerenie, dar și cu tărie:
– De vreme ce se vede, desigur că e cu putință!
Ce-ai făcut de ești atât de frumos, iar eu am rămas atât de urât? Căci știu bine că tu te-ai ostenit lucrând, pe când eu m-am odihnit în tot acest timp.
Atunci, fierul lustruit zise celui odihnit:
– Tocmai fiindcă te-ai odihnit… Munca m-a păstrat frumos, iar pe tine, odihna te-a sluțit.
Auzind acestea, fierul cel ruginit s-a pus și el, de îndată, pe muncă.

Un rege al Persiei, voind să-şi aleagă un sfetnic bun, a chemat la palat, într-o zi, pe cinci dintre cetăţenii cei mai de vază din oraş şi le-a zis:
– Iată, am 5 inele pe degetele mele; ele vor fi plata sincerităţii voastre. Spuneţi-mi fără linguşire: ce credeţi voi despre puterea şi mărirea mea?
– Ei, uimiţi de frumuseţea diamantelor de pe inele şi voind să le aibă, răspunseră regelui cu multe laude pe care nu se cuvenea să le spună decât lui Dumnezeu.
Regele părea foarte mulţumit şi dădu pe rând patru inele.
Pentru că al cincilea tăcea, regele l-a îndemnat să-şi spună părerea.
– Eu cred, zise acesta, altfel decât au mărturisit cei care au vorbit înaintea mea. Eu cred că toată puterea, o rege, o ai de la Dumnezeu şi ţi-a fost dată pentru binele poporului ce-l stăpâneşti şi odată va trebui să dai socoteală pentru cum ai întrebuinţat-o.
– Și eu cred tot aşa, spuse regele cu mulţumire. Dar ţie nu-ţi dau inelul, ci încrederea şi prietenia mea. Vei sta mereu lângă mine ca sfetnic şi prieten al meu, căci în tine am găsit omul şi prietenul sincer pe care îl căutam.
A doua zi, cei 4 veniră foarte grăbiţi să spună regelui că negustorul de la care a cumpărat inelele, l-a minţit şi i-a dat diamante false.
Dar regele le zise:
– Ce, voi credeţi că nu ştiu că diamantele sunt false?! Doar eu le-am comandat astfel. V-am plătit cinstit. Voi mi-aţi dat laude false, iar eu v-am dăruit diamantele false. V-am plătit cu aceeaşi măsură, de ce vă mai plângeţi?!

Un şoricel privi din crăpătura sa din perete şi îi văzu pe ţăran şi pe nevasta acestuia deschizând un pachet.
– Ce mâncare să fi adus oare? se întrebă şoricelul. Cu groază îşi dădu repede seama că era o capcană.
Şoricelul se strecură cu mare grijă în curtea animalelor şi dădu alarma:
– E o capcană în casă, e o capcană în casă!
Găina cotcodăci şi se înfoie, ridică apoi capul şi îi spuse:
– Domnule Şoarece, văd bine că acest lucru te afectează, dar pentru mine el nu are nicio relevanţă.
– Nu pot permite ca acest lucru să mă afecteze.
Şoricelul se întoarse atunci înspre porc şi îi spuse:
– E o capcană în casă, e o capcană în casă!
Porcului îi fu milă de el, dar răspunse:
– Îmi pare foarte, foarte rău, Domnule Şoarece, dar tot ce pot să fac este să mă rog. Te asigur că te vei găsi în rugăciunile mele.
Şoricelul merse atunci la vacă şi îi spuse:
– E o capcană în casă, e o capcană în casă!
Vaca îi spuse:
– Vai! Domnule Şoarece, îmi pare foarte rău pentru tine, dar chiar nu este o urgenţă pentru mine.
Şi aşa se întoarse şoricelul în casă, cu capul plecat şi cât se poate de amărât, pentru a înfrunta de unul singur capcana pusă de ţăran.
În chiar noaptea aceea în casă se auzi un zgomot. Cum ar fi zgomotul produs de o capcană în care s-a prins un şoricel.
Nevasta ţăranului se repezi să vadă ce s-a prins. Pe întuneric, ea nu îşi dădu seama că în capcană îşi prinsese coada un şarpe veninos.
Şarpele o muşcă pe nevasta ţăranului. Ţăranul o duse cât putu de repede la spital, şi când o aduse acasă, ea mai avea încă febră.
Oricine ştie că cel mai bun tratament împotriva febrei este supa proaspătă de pui, aşa că ţăranul luă un cuţit şi se duse în curtea păsărilor, ca să facă rost de principalul ingredient pentru supă.
Dar nevasta lui nu se însănătoşi, aşa că prietenele şi vecinele ei veniră să o îngrijească şi stăteau cu ea mai toată ziua. Pentru a le da de mâncare, ţăranul fu nevoit să taie porcul.
Nevasta ţăranului nu se mai însănătoşi, şi muri la scurt timp.
La înmormântare veni multă lume, iar ţăranul trebui să taie şi vaca pentru a-i hrăni pe toţi.
Şoricelul se uita din crăpătura lui din perete, cuprins de tristeţe.
_
Aşa că data viitoare când auzi că cineva se confruntă cu o problemă şi tu ai impresia că acest lucru nu te priveşte, adu-ţi aminte: Când unul dintre noi este ameninţat, cu toţii suntem expuşi unui risc.
Suntem cu toţii implicaţi în această călătorie numită viaţă. Trebuie să avem grijă unii de alţii şi să facem un efort în plus pentru a ne încuraja unii pe alţii.
Fiecare dintre noi este un fir vital în tapiţeria altei persoane; vieţile noastre se întreţes, şi acest lucru nu este întâmplător.
Unul dintre cele mai bune lucruri din lumea asta de care te poţi ţine strâns este un prieten adevărat!

În anul 1807 se pornise o foamete cumplită. N-aveau oamenii ce să bage în gură și mureau cu sutele de foame.
În târgul Hârlău, un om cu inimă și bogat, îi chemă pe copiii săraci și le spuse.
– Măi copii, în coșul acesta e câte o pâine pentru voi. Să veniți în fiecare zi să luați pâinișoara, până când s-o îndura Bunul Dumnezeu și o trimite zile mai bune.
Copiii dădură năvală la coș, întrecându-se fiecare să apuce pâinea ce i se părea mai mare și mai frumoasă și apoi plecară fără măcar să mulțumească binefăcătorului lor. Dintre toți, numai Irina, o fetiță îmbrăcată cu hăinuțe sărace, dar curate, stătu la o parte, luă pâinea cea mică ce rămase în coș, apoi sărută mâna avutului și plecă bucuroasă acasă.
A doua zi, copiii veniră iarăși și se purtară ca întâia oară. Biata Irina luă și de data aceasta o pâine abia pe jumătate decăt a celorlalți.
Când aduse pâinea acasă la maica sa, care era bolnavă, și când aceasta o frânse în două, căzu din ea o mulțime de bani de argint. Cei ai săi rămaseră uimiți.
– Du banii înapoi – îi spuse mama – căci desigur, din greșeală s-au strecurat în aluat.
Irina alergă repede și întinse banii binefăcătorului ei. Dar el o privi lung și-i zise.
– Ia-ți banii, fetițo! Nu e nicio greșeală. Dinadins am spus să se pună acești bani în pâinea cea mică, pentru a-ți răsplăti cumințenia ta. Fii și de aici înainte tot așa de bună, tot așa de blândă și de nelacomă, căci într-o bună zi, ca în pâinea aceasta, pe neașteptate, Dumnezeu îți va dărui o cunună neveștejită – un loc în rai, alături de El.

A fost odată, într-un ținut îndepărtat, un om cu avere multă, numit Ilie. După douăzeci și cinci de ani de muncă, acest om a strâns o avere mare.
Toți ziceau:
– Ce fericit este Ilie! Are la avere de nu-i mai dă socoteală. N-are de ce să moară.
Mai multe nenorociri se abătură asupra casei lui și sărăci atât de mult, încât un vecin milos îl primi pe el și pe nevastă-sa să-l slujească în curte.
Într-o zi, i-au venit acestui om niște oaspeți.
– Văzură-ți – zise el – pe bătrânul care trecu acum?
– L-am văzut. Ei, ce-i cu el?
– Uite: a fost cel mai bogat din ținut.
– Tătucă – îl strigă unul din ei – vino să guști ceva cu noi!
Din vorbă în vorbă, îl întrebară cum se simte acum, când e sărac.
– Atâta vreme am căutat fericirea – zise el – și numai de doi ani am găsit-o, de când sunt aici.
– Glumești, i-au zis oaspeții.
– Nicidecum! Puteți s-o întrebați și pe bătrână. Ea vă va spune chiar mai bine decât mine.
O chemară pe bătrână și aceasta le spuse:
– Este adevărat. Am fost bogați și nu aveam pic de odihnă. Nici să vorbim, nici să gândim la Dumnezeu sau la izbăvirea sufletului nu aveam vreme. Și griji mari!
Acum avem timp să ne rugăm lui Dumnezeu și să ne gândim și la sufletul nostru. Cincizeci de ani am căutat fericirea și abia acum am găsit-o!
– Adevărat – zise și bătrânul – înainte eram niște proști, plângând pierderea averii, dar Dumnezeu ne-a arătat acum adevărul.
Oaspeții rămaseră pe gânduri.
_
Cât de dificil ne este să înțelegem că fericirea se găsește în simplitate, în sfânta simplitate.
„…Oamenii nu mai au capacitatea de a fi bucuroși și fericiți, pentru că nu mai sunt capabili să-i facă pe ceilalți bucuroși și fericiți”.
Omenirea confundă fericirea și bucuria, n-o mai deslușesc în adevăratul ei sens, au pervertit-o și în felul acesta nu are rezultatul scontat.
Cât de mult persistă în suflet bucuria că ai bucurat pe aproapele! Și are această persistență pentru că poartă în ea lucrarea divină – iubirea aproapelui. Dar numai în simplitate poate omul să dobândească aceasta – exact ca cei doi bătrânei din povestea de mai sus.

Trăia un om, demult. El avea un fiu tare neascultător, care îi făcea tot soiul de necazuri. Ajunsese bietul om să se gândească cu teamă la ziua care urma. A început să bată câte un cui, în tocul uşii, pentru fiecare greşeală a fiului său. Când tocul uşii s-a umplut de cuie, încât părea un arici, omul şi-a chemat fiul şi i-a spus:
– Am bătut câte un cui, pentru fiecare greşeală a ta!
Fiul s-a speriat, văzând mulţimea cuielor şi a hotărât în sinea lui să răscumpere fiecare greşeală cu o faptă bună.
După prima faptă bună, şi-a chemat tatăl în faţa uşii, rugându-l să scoată un cui.
În ziua, în care a scos ultimul cui, tatăl şi-a îmbrăţişat fiul, bucurându-se împreună cu el. Fiul l-a strâns la piept şi a văzut că tatăl său plângea.
– De ce plângi? Ar trebui să fii fericit şi mulţumit că ai putut să scoţi toate cuiele.
– E adevărat, cuiele au fost scoase, dar semnele, semnele au rămas!

Povestea spune că, în urmă cu un număr de ani, un om și-a pedepsit fetița în vârsta de 5 ani, pentru că a risipit o hârtie aurie de împachetat, foarte scumpă.
Omul stătea rău cu banii și deveni și mai supărat când a văzut că fetița a folosit hârtia respectivă, ca să decoreze o cutie și să o pună sub bradul de Crăciun. Cu toate acestea, fetița a adus tatălui ei cadoul în dimineața următoare spunând:
“Acesta este pentru tine, tăticule”.
Tatăl a fost rușinat de reacția lui furioasă de cu o zi în urmă, dar supărarea lui se arătă din nou când a văzut că, de fapt, cutia era goală. El i-a spus pe un ton răspicat:
“Nu știai, domnișoară, că atunci când dai un cadou cuiva, trebuie să pui ceva în el?”.
Fetița s-a uitat în sus spre tatăl său, cu lacrimi în ochi, și a zis:
“Tăticule, cutia nu este goală. Am suflat în ea atâtea săruturi până când s-a umplut”.
Tatăl a rămas uluit. S-a pus în genunchi și și-a îmbrățișat fetița și a rugat-o să-l ierte pentru supărarea lui fără rost.
La scurt timp după aceasta, micuța fetița a murit într-un accident și se spune că tatăl ei a ținut acea cutie aurie alături de patul său tot restul vieții sale. Și de câte ori a fost descurajat sau a avut de trecut peste situații dificile, deschidea cutia și lua un sărut imaginar și își amintea de dragostea care a pus-o fetița acolo.
_
Într-un adevărat sens, fiecare dintre noi, ca și oameni, primim o cutie aurie cu dragoste necondiționată și săruturi de la copiii noștri, de la familie, de la prieteni. Nu putem avea altceva mai prețios decât asta.
Copiii, familia, prietenii, sunt ca îngerii care te ridică pe picioarele tale, ca atunci când ai probleme să-ți aduci aminte tu însuți să zbori.

– Care este cea mai strălucită victorie din istoria lumii? l-a întrebat odată un om, pe un vestit general.
– Niciuna! A răspuns generalul.
– Cum așa? A rostit din nou omul.
– N-avem nicio victorie!
Așteptăm una singură: când lumea nu se mai bate.
Atunci oamenii vor învinge în ei răutatea și cruzimea, și aceasta va fi cea mai strălucită victorie.

Odată, se înapoia din California în Italia un vapor, pe care se afla și un muncitor. Acesta plecase de douăzeci de ani în California, lucrase în minele de aur și câștigase o mare avere. Cu mulți galbeni lucitori, venea acasă să trăiască mai ușor. Vaporul ajunsese în strâmtoarea Siciliei și aici, din pricina unei furtuni, se izbi de o stâncă și se sfărâmă.
– Bărcile de salvare! Tuna căpitanul vaporului.
– Întâi femeile și copii, apoi bărbații, și în urmă marinarii! Strigă secundul.
Era o spaimă de nedescris: țipete, strigături, vaiete și un vălmășag de nu se mai deosebea nimic.
Muncitorul, care era bun înnotător, se coborâse în cabină să-și ia banii. A umplut o lădiță, a legat-o în spate și a ieșit pe punte. Nu mai era nimeni. Vasul se înclina cu viteză și era cât pe ce să fie înghițit de valuri. Deodată, auzi țipetele unei fetițe. Era o fetiță cam de vreo zece anișori, care adormise și pe care părinții, în zăpăceala aceea, o rătăciseră. De la vapor la mal era o distanță bună. Omul gândi repede: „Dacă iau fetița și lada, n-am să pot ajunge”. O luptă grea se dădu în el. Deodată, lăsă lada, luă fetița în spinare și se aruncă în valurile mării.
Pe mal mai erau patru fericiți: părinții care-și vedeau fetița, care scăpase cu viață, și el, care făcuse fapta vieții sale. Astfel bucuria pusă de Dumnezeu în sufletul său i-a schimbat viața.

Un călugar era irascibil. Se supăra foarte repede, aproape din orice. Deşi se ruga neîncetat lui Dumnezeu să îl scape de supărare, de fiecare dată când se ridica de la rugăciune, se mânia pe unul dintre fraţi. La un moment a îndrăznit să-I spună lui Dumnezeu: „Doamne, nu Te-am rugat eu să mă scapi de supărare? De ce mă laşi să mă cert cu fraţii aşa des?”. Dumnezeu i-a răspuns: “Cum vrei tu să exersezi refuzul supărării fără materie primă? Nu Mi-ai spus tu să te scap de supărare? De aceea îţi trimit mereu pe cineva, ca să ai ocazie să nu te superi chiar dacă îţi dă motiv. Tu poţi să înveţi să înoţi într-un bazin fără apă? Tot aşa este şi cu răspunsul Meu la rugăciunile tale! Numai tu eşti stăpân pe reacţiile tale”. Călugărul s-a luminat şi de atunci îşi spunea mereu: „Mă supăr doar când vreau eu”. Şi aşa a scăpat călugărul de supărare.

La un bătrân călugăr, a venit într-o zi un tânăr pentru a se spovedi şi a-i cere sfat. Din vorbă în vorbă, tânărul îi spuse:
– Părinte, sunt destul de rău. Aş vrea să mă schimb, dar nu pot. Îmi pierd uşor răbdarea. Atunci când mă enervez, vorbesc urât şi multe altele. Am încercat să mă schimb, dar nu am putut. Totuşi, eu sper că după ce voi mai creşte, voi putea să mă schimb, nu-i aşa?
– Nu, i-a răspuns bătrânul. Vino cu mine!
L-a dus pe tânăr în spatele chiliei, unde începea pădurea, şi i-a spus:
– Vezi acest vlăstar, ştii ce este?
– Da, părinte, un puiet de brad.
– Smulge-l!
Tânărul a scos brăduţul imediat. Mergând mai departe, călugărul s-a oprit lângă un brăduţ ceva mai înalt, aproape cât un om.
– Acum, scoate-l pe acesta.
S-a muncit băiatul cu pomişorul acela, dar cu puţin efort a reuşit până la urmă să-l scoată. Arătându-i un brad ceva mai mare, călugărul i-a mai spus:
– Smulge-l acum pe acela.
– Dar e destul de mare, nu pot singur.
– Du-te şi mai cheamă pe cineva.
Întorcându-se tânărul cu încă doi flăcăi, au tras ce-au tras de pom şi, cu multă greutate, au reuşit, în sfârşit, să-l scoată.
– Acum scoateţi bradul falnic de acolo.
– Părinte, dar acela este un copac mare şi bătrân. Nu am putea niciodată să-l smulgem din rădăcini, chiar de-am fi şi o sută de oameni.
– Acum vezi, fiule ? Ai înţeles că şi relele apucături din suflet sunt la fel? Orice viciu sau orice neputinţă pare, la început, inofensivă şi fără mare importanţă, dar, cu timpul, ea prinde rădăcini, creşte şi pune stăpânire din ce în ce mai mult pe sufletul tău. Cât este încă mică, o poţi scoate şi singur. Mai târziu, însă, vei avea nevoie de ajutor, dar fereşte-te să laşi răul să ţi se cuibărească adânc în suflet, căci atunci nimeni nu va mai putea să ţi-l scoată. Nu amâna niciodată să-ţi faci curăţenie în suflet şi în viaţă, căci mai târziu, va fi cu mult mai greu.

„Degeaba tăiem crengile păcatului în afara noastră, dacă în noi rămân rădăcinile care vor creşte din nou”.

În timp ce mergea pe drum, un călător a văzut într-o grădină un pom frumos, de crengile căruia atârnau nişte mere mari şi roşii de-ţi lăsa gura apă. Văzând omul că nu-i nimeni prin preajmă, ce s-a gândit ? Bine ar fi dacă ar gusta şi el câteva, aşa, de poftă!
Dar cum să facă? Până la pom trebuia să treacă de un gard înalt şi de o mare băltoacă. A stat el ce-a stat, s-a sucit, s-a învârtit, dar, nemaiavând răbdare, şi-a zis: „Fie ce-o fi!” şi a-nceput să se caţăre pe gard. Cu greu, a reuşit să ajungă în curte, dar supărat nevoie mare, fiindcă într-un ghimpe din gard îşi agăţase haina şi o rupsese. Acu, ce să mai facă!
Nu mai putea schimba nimic. Ba, mai mult, grăbindu-se, a uitat de băltoaca plină cu noroi şi s-a afundat în mâl.
Când, în sfârşit, a ajuns sub pomul cu pricina, a luat câteva mere, dar, uitându-se la ele cum arată, şi-a spus:
– E drept că am obţinut eu ce-am vrut, dar a meritat oare? Haina mea cea bună e ruptă, încălţările şi pantalonii murdari…
Cum stătea el aşa şi îşi plângea singur de milă, apare în curte stăpânul casei. Când l-a văzut pe călător cum arăta, i-a spus:
– Bine, omule, trebuia să te munceşti atâta pentru câteva mere? Uite ce-ai păţit! Ca să nu mai spun că nu înţeleg de ce-ai încercat să le iei pe furiş? Dacă ai fi bătut la mine în poartă şi mi-ai fi cerut câteva mere, eu ţi-aş fi dat cu drag. Acum, haide în casă să te speli şi să te odihneşti şi apoi îţi vei vedea de drum!
Tare bucuros şi mulţumit a fost călătorul, văzând bunătatea gazdei sale, dar, în acelaşi timp, şi-a promis sieşi că altădată nu va mai fi atât de nesăbuit.
În viaţă, nu este important doar să obţii, ci şi cum obţii! Sunt oameni care vor să aibă mai mult şi, atunci muncesc fără tihnă. Alţii, însă, fură, gâdindu-se mereu cum să fugă de muncă şi să înşele. Aceştia, păcătoşii, singuri se înşeală, fiindcă nu este totul să ai un lucru; contează şi cum l-ai obţinut!

Într-o seară, un tânăr se întorcea acasă. Dar, din cauza întunericului ce se lăsase, s-a împiedicat de un bolovan şi, căzând, s-a lovit destul de tare. Supărat foc, a plecat mai departe, dar un gând nu-i dădea pace. Ce căuta ditamai bolovanul în mijlocul drumului şi cum de nu l-a văzut la timp? Aoleu, dar dacă mai trec şi alţi oameni şi păţesc la fel ca el? Chiar în acea clipă, tânărul s-a oprit şi, cu toate că se lovise destul de tare şi se grăbea să ajungă acasă, a făcut cale întoarsă până la bolovanul cu pricina pe care l-a împins la marginea drumului. Acolo putea să stea oricât, că nimeni nu s-ar mai fi împiedicat de el. De-abia acum, tânărul nostru a plecat liniştit şi mulţumit spre casă. Rana pe care i-o pricinuise căzătura îl durea parcă mai puţin acum, când ştia că i-a scăpat, poate, şi pe alţii de la o suferinţă ca a lui.
Să ştii să te gândeşti şi la ceilalţi, înseamnă să ştii să trăieşti. Bucuriile celor de lângă noi trebuie să fie şi bucuriile noastre, iar durerile şi necazurile lor, trebuie să ne doară şi pe noi. Decât să ne purtăm fiecare de grijă, mult mai bine ar fi dacă fiecare ar avea grijă de ceilalţi.
Te-ai întrebat vreodată dacă n-ai trecut chiar tu pe drumul acela de pe care tânărul a dat la o parte bolovanul? Fără să îl cunoşti, fără să te cunoască, fără să aştepte vreo mulţumire, omul acela ţi-a făcut un bine.

„Dragostea necondiţionată – rădăcina şi izvorul binelui”.

Cu mult timp în urmă, a trăit un boier tare bun. Într-o zi, l-a chemat la el pe un ţăran şi i-a spus:
– Uite, omule, fiindcă ştiu că familia ta o duce destul de greu, vreau să te ajut. Iţi dau de muncă şi te plătesc foarte bine. Vrei să lucrezi pentru mine?
– Sigur, boierule, a răspuns omul bucuros, ce trebuie să fac?
– Să-mi construieşti o casă, la marginea pădurii.
Ţăranul a plecat bucuros şi, chiar din acea zi, s-a apucat de treabă. Boierul îi dădea bani pentru tot ce trebuia să cumpere. Însă omul ce şi-a spus? „E, şi aşa nu mă vede, ce-ar fi să-l înşel?!”
Şi, în loc să facă totul aşa cum ar fi trebuit, a început să cumpere lucruri ieftine şi proaste şi să cheltuiască banii ce îi rămâneau. Când a terminat, casa arăta tare frumos pe dinafară, dar ţăranul ştia că n-o făcuse bine şi că, destul de repede, ea se va strica.
Când i-a arătat casa boierului, acesta i-a spus:
– Fiindcă ştiu că tu şi familia ta locuiţi într-o cocioabă mică, îţi fac cadou această casă. De-aia te-am lăsat pe tine să o construieşti şi ţi-am spus acum, la sfârşit, tocmai pentru ca bucuria voastră să fie mai mare.

Acum şi-a dat seama omul de greşeala sa. A vrut să-l înşele pe altul şi, de fapt, singur s-a înşelat. Dacă ar fi fost cinstit şi şi-ar fi văzut de treabă, şi-ar fi făcut un bine lui şi familiei sale. Acum, însă, părerile de rău nu mai puteau îndrepta nimic. În sinea lui, omul s-a jurat să nu mai înşele niciodată pe nimeni.

„După cum ne purtăm noi cu aproapele, aşa se va purta Dumnezeu cu noi.”

După ce a trăit o viaţă plină de egoism, în care nu s-a gândit decât la el, nepăsându-i de cei din jur, un om a ajuns în iad. Cât de mult s-a căit atunci pentru tot ce făcuse! Dar era prea târziu. Chinuindu-se zi şi noapte în flăcările iadului, se ruga încontinuu:
– Iartă-mă, Doamne, am greşit, dar acum m-am lecuit. Nu mai sunt egoist deloc, ajută-mă, Doamne, că m-am schimbat şi nu mai am pic de răutate în mine!
În timp ce se ruga el, a apărut deodată un înger, care i-a spus:
– Bucură-te, omule! Dumnezeu ţi-a ascultat rugăciunea şi vrea să-ţi dea o şansă să vii în rai, dar oare te-ai schimbat cu adevărat?
– Sigur că da, zise omul cu nerăbdare, sigur că m-am schimbat!
– Bine! A mai spus îngerul. Vezi firul care coboară acum spre tine? Dacă te vei urca pe el, vei ajunge în rai şi vei scăpa de chinurile de aici.
Nespus de bucuros, omul a început să se caţăre pe firul ce atârna deasupra iadului, numai că, pe măsură ce se urca, a băgat de seamă că firul se subţia din ce în ce mai tare. Când s-a uitat dedesubt, să nu-şi creadă ochilor! Mulţi păcătoşi se atârnaseră de firul său, încercând cu disperare să scape din flăcările iadului.
– Ce faceţi ?! Strigă omul speriat. Daţi-vă imediat jos, o să se rupă firul şi o să cad iarăşi. Daţi-vă jos, n-auziţi ?! Ţipa omul cu disperare şi începu să-i lovească cu picioarele. În clipa aceea, firul s-a rupt şi au căzut cu toţii.
– Of, îngerule, uite ce mi-au făcut ceilalţi! Spune-i lui Dumnezeu să-mi trimită alt fir, ca să scap odată de aici!
– Nu se poate! I-a răspuns îngerul.
– Cum aşa? Doar n-am nicio vină, firul s-a rupt din cauza lor!
– Ba nu, firul s-a rupt din cauza ta şi a invidiei tale. Firul acela era firul credinţei şi ar fi putut ţine şi tot iadul dacă ai fi avut încredere în Cuvântul lui Dumnezeu şi dacă nu te-ai fi gândit doar la tine. Ai spus că te-ai lecuit de egoism şi că acum îţi pasă de aproapele tău, dar nu este adevărat. Fiind la fel de păcătos şi rău, firul nu te-a ţinut; de aceea s-a rupt.
În viaţă nu va reuşi cel rău, cel zgârcit şi interesat doar de propria persoana. Poate că va strânge averi, dar în sufletul său cu ce se va alege? Dar cel ce îi ajută mereu şi cu dragoste pe ceilalţi, acela strânge în inimă comori cereşti, devenind om cu adevărat, căci om este doar cel ce trăieşte pentru oameni.

Un ţăran cam rău la suflet a găsit, într-o zi, pe păşunea sa, vaca vecinului. Mânios, omul a luat animalul la bătaie, după care l-a legat şi l-a dus înapoi, spunându-i vecinului său:
– Dacă mai găsesc o singură dată vaca ta la mine-n grădină, să ştii că o bat şi mai rău, ai auzit?
A doua zi, însă, vecinul cel dintâi găsi şi el, în bătătura sa, două oi ale celuilalt, ce se strecuraseră printr-o spărtură a gardului. S-a apucat omul şi a reparat gardul, după care a luat frumos oile şi le-a dus stăpânului lor, celui crud, spunându-i:
– Am găsit la mine-n curte două dintre oile dumitale. Le-am adăpat şi ţi le-am adus acasă. Dacă am să le mai găsesc şi altă dată în curtea mea, să ştii că am să fac la fel: am să le port de grijă şi am să ţi le aduc nevătămate.
– Iţi mulţumesc, i-a răspuns ţăranul. Puteai să faci la fel ca mine, dar acum îmi dau seama ca eu am greşit. Vei vedea că a doua oară nu se va mai întâmpla!
Şi, într-adevăr, ţăranul s-a ţinut de cuvânt.
Când vrei să-i arăţi cuiva că a greşit, nu trebuie să o faci cu răutate, ci cu blândeţe şi răbdare şi, atunci, cu siguranţă, vei reuşi.

„Învăţătura din constrângere nu este făcută să rămână, dar cea care pătrunde în suflet prin dragoste şi bunăvoinţă, aceea rămâne acolo pentru totdeauna”.

O femeie îmbrăcată sărăcăcios, cu o privire de om învins, a intrat într-o zi într-o băcănie.
S-a apropiat de stăpânul magazinului într-un mod foarte umil și l-a întrebat dacă nu ar putea să-i dea și ei pe datorie câteva alimente.
I-a explicat cu glas ușor că soțul ei este foarte bolnav, că nu poate munci, și că au și sapte copii, care trebuie hrăniți.
Băcanul, a privit-o de sus și i-a cerut să părăsească imediat magazinul său. Având însă în gând nevoile familiei sale, femeia i-a mai spus:
Vă rog, domnule, o să vă aduc banii înapoi de îndată ce voi putea.
Băcanul însă îi spuse că nu-i poate da pe datorie, pentru că nu are credit deschis la magazinul său.
Lângă tejghea se mai afla încă un client, care a auzit discuția dintre cei doi.
Clientul făcu câțiva pași înainte și îi spuse băcanului că o să acopere el costurile pentru orice are această femeie nevoie pentru familia sa.
Băcanul răspunse parcă în silă:
Ai o listă cu cumpărăturile de care ai nevoie?
Femeia a răspuns: Da, domnule.
Bine, spuse băcanul, atunci pune-o pe cântar și eu o să-ți dau marfă de aceeași greutate cu lista dumitale.
Femeia, ezitând o clipă, cu privirea în jos, băgă mâna în geantă și scoase o bucățică de hârtie pe care scrise ceva în grabă.
Apoi puse cu grijă bilețelul pe cântar, cu privirea tot aplecată.
Ochii băcanului și ai celuilalt client priveau plini de uimire cum cântarul stătea înclinat în partea cu hârtia.
Băcanul, privind la cântar, s-a întors ușor către client și îi spuse mormăind: Nu-mi vine să cred!
Clientul a zâmbit, iar băcanul a început să tot pună pe cântar alimente. Cântarul tot nu se echilibra, așa încât acesta tot punea pe el alimente, din ce în ce mai multe, până când pe cântar nu a mai încăput nimic. Băcanul ședea privind cu dezgust.
În fine, smulse bucățica de hârtie de pe cântar, și o privi cu mare uimire.
Nu era vorba de o listă de cumpărături, ci era o rugăciune, care spunea aşa:
“Iubite, Doamne, Tu imi cunoști nevoile, așa că eu le pun în mâinile Tale”.
Băcanul îi dădu femeii alimentele și privea în continuare tăcut şi înmărmurit. Femeia îi mulțumi și plecă din magazin.
_
Numai Dumnezeu știe ce greutate are o rugăciune.

Bunicul unei fetiţe avea un obicei prost; seara se ducea pe câmp şi fura tot ceea ce găsea, punea în căruţă şi venea acasă.
O dată a luat-o şi pe nepoata sa pentru a ţine calul. Pe câmp, bunicul luă ce găsi, apoi veni către căruţă uitându-se în dreapta şi în stânga să nu îl vadă cineva, dar nepoata sa, din căruţă, îl întrebă:
– În sus te-ai uitat? Atunci bunicul s-a gândit îndelung la cuvintele nepoatei sale şi, de atunci, nu a mai furat niciodată.

Uităm să privim în sus de nenumărate ori în viața noastră, făcând orbește fel de fel de răutăți. Căutăm să nu fim descoperiți de oameni – în fața cărora ne rușinăm – dar de Dumnezeu, Cel ce vede toate, nicidecum. Câte măsuri de precauție ne luăm pentru a nu ne rușina pe lumea aceasta de tot ceea ce facem și cum omitem să privim în sus; și să ne întrebăm de fiecare dată: „Doamne, Ție îți place ceea ce fac eu acum, binecuvântezi Tu faptele mele?

În vitrina unui magazin de animale era un afiş: “Căţeluşi de vânzare”. Un băieţel de 9 ani intră şi întreabă care-i preţul unui căţeluş. Vânzătorul îi răspunde că preţul este între 15 şi 30 dolari. Băieţelul bagă mâna în buzunar, scoate câteva monezi. Numără 3 dolari … şi apoi întreabă: “-Aş putea vedea căţeluşii?” Vânzătorul zâmbeşte. Fluieră, iar din magazin iese afară căţeaua şi în urma ei 6 căţeluşi frumoşi. Al şaptelea căţeluş… rămase în urmă şi nu se apropia! Băieţelul întreabă: “
– De ce căţeluşul astă şchioapătă ?” Omul îi răspunse că acesta s-a născut cu o problemă la picior şi așa va şchiopăta toată viaţa! “
– Acesta-i căţeluşul pe care-l doresc”, a spus băieţelul cu bucurie în glas. “
– Dacă asta e dorinţa ta, ţi-l dau gratis!”
Copilul s-a supărat şi a răspuns: “
– Nu-l vreau gratis, preţul lui e la fel ca şi a celorlalţi căţei, îţi voi da tot ce am la mine acum, şi în fiecare lună îţi voi plăti 1 dolar, până voi achita preţul lui întreg!” “
– Eşti sigur că vrei acest căţeluş? Doar niciodată nu va putea fugi sau juca sau sări precum ceilalţi!”
Băieţelul s-a aplecat, şi-a ridicat puţin pantalonul şi i-a arătat vânzătorului aparatul de fier ce-i susţinea piciorul strâmb. “
– Nici eu nu pot alerga, de aceea acest căţeluş are nevoie de cineva care să-l înţeleagă!
”Ochii vânzătorului s-au umplut de lacrimi când i-a spus copilului: “
– Mă rog şi sper ca fiecare căţeluş să aibe pe cineva care să-l iubească, aşa precum tu îl vei iubi pe acest căţeluş!”

De cele mai multe ori oamenii judecă după aparențe, după lucruri slabe fără să pătrundă în profunzime. În viaţă nu contează cine eşti, contează ca cineva să te preţuiască şi să te iubească necondiţionat! Un prieten adevărat, este acela care soseşte în timp ce ceilalţi… dispar! Țineţi minte că Dumnezeu este Cel mai bun Prieten, când toți oamenii vă vor părăsi, din slăbiciunea lor, El întotdeauna va fi alături de dv.!

Un călugăr bătrân se ruga pe malul unei ape curgătoare. Se ruga în mijlocul naturii, privea cristalinul apei, când remarcă un scorpion căzut în apă; şi lupta cu disperare să-şi salveze viaţa. Înduioşat şi plin de milă, pustnicul băgă mâna în apă şi scoase scorpionul la mal. Acesta însă, drept răsplată, îl înţepă îndată pe chiar salvatorul lui.
După o vreme, când îşi deschise ochii din nou din rugăciune, bătrânul văzu că scorpionul era din nou în apă şi pe punctul să se înece. Din nou îl salvă bătrânul călugăr, iar scorpionul îl înţepă pentru a doua oară, la fel de tare încât acesta suspină.
Când această scenă se repetă pentru a treia oară, un pelerin care observa de departe, foarte atent, toate acestea, îl întrebă pe bătrân: “Dar de ce îl ajuţi mereu pe acest scorpion nemernic, care în loc să-ţi mulţumească el te răneşte mereu?”
Fiule, amândoi ne urmăm firile noastre, spuse bătrânul înţelept. Ţine de firea scorpionului să înţepe şi de a mea să fac binele necondiţionat, în iubire şi compasiune !”
În viața noastră de zi cu zi întâlnim la fiecare pas câte un scorpion, dar nu întâlnim în noi pe bătrânul pustnic, care obsesiv de frumos iubește pe cel ce-i face rău. Uneori deznădăjduim când vedem că scorpionii din viața noastră ne arată nerecunoștință.
Întodeauna ne dorim să primim calde mulțumiri, să fim lăudați pentru faptele noastre si nicidecum înșelați în așteptări. Din păcate însă nu realizăm cât de scorpioni suntem noi înșine cu Dumnezeul nostru Iisus Hristos, pe care-L pălmuim la fiecare pas pentru binele făcut, prin fapte rele, prin judecare și osândire, prin nelucrarea sinelui. Trăim în „zodia scorpionului” și înțepăm mâna întinsă a lui Dumnezeu și nici măcar nu ne întristăm pentru asta!

Într-o bună zi, satana descoperi un nou mod de a se distra. Inventă astfel o oglindă magică a cărei caracteristică era aceea de a face să se vadă meschin și zbârcit tot ceea ce era bun și frumos, în vreme ce făcea să se vadă mai mare și mai clar tot ceea ce era rău și urât.
Diavolul își ducea îngrozitoarea oglindă peste tot unde mergea. Și toți cei care se uitau în ea se cutremurau: orice lucru apărea deformat și monstruos. Cel viclean se distra pe cinste cu oglinda aceea a sa: cu cât erau lucrurile mai respingătoare, cu atât îi plăceau lui mai tare.
Într-o zi, oglinda îi arată niște lucruri atât de plăcute vederii sale, încât el izbucni într-un râs dezlănțuit; oglinda îi scăpă din mâini și se sparse în mii și mii de cioburi. Un vânt puternic și rău făcu să zboare cioburile acelei oglinzi în lumea largă. Unele dintre acestea, cele care erau mai mărunte încă decât firele de nisip, intrară în ochii multor oameni. Aceștia începură să le vadă toate pe dos: nu băgau de seamă decât ceea ce era urât și vedeau peste tot numai și numai răutăți. Din alte cioburi se făcură lentile pentru ochelari. Aceia care purtau acești ochelari nu mai vedeau nimic din ce e drept, și nu mai puteau judeca lucrurile cu măsură.
Cine oare dintre noi poate spune că nu a întâlnit niciodată astfel de persoane?
Unele cioburi ale oglinzii erau așa de mari, încât fură folosite pe post de geamuri. Amărâții care ajunseră să aibă astfel de ferestre, uitându-se prin ele, nu vedeau decât vecini antipatici, care își petreceau timpul punând la cale răutăți.
Atunci, când Dumnezeu își dădu seama de cele întâmplate, se întristă. Se hotărâ să le vină oamenilor în ajutor. El zise:
-Îl voi trimite în lume pe Fiul meu. El este chipul Meu, oglinda Mea. În El se reflectă bunătatea, dreptatea și iubirea Mea. În El se reflectă chipul omului, așa cum l-am proiectat și l-am vrut Eu. Și Iisus veni să fie o oglindă pentru oameni. Aceia care priveau la El redescopereau bunătatea și frumusețea și învățau să le deosebească de egoism și minciună, de nedreptate și dispreț.
Cei bolnavi regăseau în El curajul de a trăi, cei disperați redescopereau nădejdea. El îi mângâia pe cei întristați și îi ajuta pe oameni să învingă frica morții. Mulți oameni iubeau această oglindă a lui Dumnezeu și îl urmară pe Iisus. Se simțeau înflăcărați de El. Alții fierbeau de mânie: hotărâră să spargă această oglindă a lui Dumnezeu. Iisus fu astfel ucis. Dar, în curând, se iscă un alt vânt puternic, al Duhului Sfânt de astă dată. El ridică de la pământ milioanele de cioburi ale oglinzii lui Dumnezeu și le împrăștie în lumea întreagă.

Aceia în ai căror ochi intră, fie și cea mai micuță așchie din această oglindă, încep să vadă lumea și oamenii așa cum îi vedea Iisus: în ochii lor se reflectă, înainte de toate, lucrurile bune și frumoase, dreptatea și generozitatea, bucuria și speranța.

Într-o şcoală de la ţară, la ora de religie, un copil l-a întrebat pe preot, care le vorbea despre milă ca despre prima virtute pe care trebuie să o avem neapărat ca să ne mântuim:
– Părinte, dar eu, care sunt sărac şi nu am ce dărui, cum să… fac eu milostenie? Dacă aş avea şi eu mai mulţi bani, aş da cu dragă inimă, dar aşa…
– Fiule, nu asta înseamnă milă. Uite, de exemplu, ieri dimineaţă, plecând cu treburi, am văzut-o peste drum pe mama ta, ieşind din curte şi ajutând până acasă o bătrână, ce se ostenea cu o legătură de lemne. Mai târziu, am zărit-o iarăşi îndrumând un călător ce se rătăcise şi, chiar dacă nu l-a putut ospăta, un sfat bun şi o cană cu apă rece s-au găsit şi pentru el. Când vecina de alături a plecat în târg cu treburi, i-a lăsat în grijă copilul cel mic. Spre seară, când doi săteni se certau în drum, a ieşit şi, cu vorbe frumoase, i-a împăcat. Vezi tu, acum, ce este mila? Chiar dacă nu ai bani să dai şi celorlalţi, nimic nu te împiedică să-i ajuţi cu atât cât poţi.

Nu trebuie să dai din buzunar, ci din suflet.

“Cu un bănuţ dăruit, poţi cumpăra cerul. Nu fiindcă cerul ar fi atât de ieftin, ci fiindcă Dumnezeu este atât de plin de iubire. Dacă n-ai nici măcar acel bănuţ, atunci dă un pahar cu apă rece!” (Sfântul Ioan Gură de Aur).

Doi oameni stăteau de vorbă. Unul dintre ei era bogat, dar nu avea credinţă. Era mereu preocupat să nu-i lipsească nimic lui şi familiei sale.
După aceea, prietenul său l-a întrebat:
– Spune-mi, dacă ai avea doi copii, dar l-ai hrăni doar pe unul, pe celălalt chinuindu-l foamea, ar fi drept?
– Bineînţeles că nu, a răspuns bogătaşul.
– Dar dacă l-ai îmbrăca tot pe acela, în timp ce al doilea ar tremura de frig, cum ar fi?
– Ar fi, desigur, o nedreptate.
– Şi atunci, dacă tu singur spui că aşa ceva este o nedreptate, de ce procedezi în felul acesta?
– Cum? – se indignă omul. Pe copiii mei îi tratez la fel, le arăt aceeaşi dragoste. De ce spui aşa ceva?
– Nu m-am referit la copiii tăi, ci la alţi doi fraţi buni, de care tu ar fi trebuit să ai grijă de-a lungul întregii vieţi: sufletul şi trupul tău. Iar tu nu eşti drept cu aceşti fraţi. Te ocupi doar de unul, neglijându-l cu totul pe celălalt. Aveţi haine frumoase şi sunteţi bine hrăniţi, tu şi ai tăi, dar sufletul de ce are nevoie, nu vă întrebaţi? El nu poate purta decât haina credinţei, de care tu nu te-ai îngrijit şi nu se poate hrăni decât cu dumnezeiasca învăţătură, cu dragoste şi milă. Deci, nu uita de celălalt frate, fiindcă trupul şi sufletul sunt ca doi fraţi buni, de nedespărţit. Unul nu poate trăi fără celălalt, îngrijeşte-i pe amândoi şi atunci vei fi, cu adevărat, drept şi fericit. Fereşte-te să fii asemenea păcătosului care trăieşte doar cu trupul, în timp ce sufletul îi este mort.

Într-o seară de iarnă, o tânără familie stătea în jurul mesei. Tatăl era trist şi apăsat de griji, iar mama plângea, ţinându-şi faţa în palme. Fetiţa lor cea mică, mirată de această situaţie, se apropie încet şi întrebă:.
– Mamă, de ce plângi?
– Fata mea, sunt zile grele nu mai avem bani şi pentru a putea trăi am vândut şi casa aceasta frumoasă. Mâine va trebui să ne mutăm într-o casă mult mai mică. De aceea plâng, fiindcă ne este greu să plecăm din acest loc minunat, unde am trăit în linişte atâţia ani, şi să ne mutăm într-o casă sărăcăcioasă şi ca vai de ea…
– Dar, mamă, nu locuieşte Dumnezeu şi în casa aceea săracă în care ne vom muta?
Miraţi de credinţa copilei şi de adevărul spus de aceasta, părinţii au înţeles că, în viaţă, greutăţile şi necazurile de orice fel încolţesc sufletului omului, dar credinţa şi speranţa nu trebuie niciodată uitate, fiindcă doar cu ele în suflet drumul spinos al vieţii e străbătut mai uşor.
„Precum meşterul aruncă aurul în topitorie şi-l lasă a se cerne şi a se curăţa prin foc până ce străluceşte, tot aşa şi Dumnezeu lasă sufletele omeneşti să fie cercetate de necazuri, până ce se curăţă şi se lămuresc”.

O dată, un ţăran a vrut să-i încerce pe cei patru fii ai săi. I-a chemat dimineaţa la el şi i-a dat fiecăruia câte o piersică. A plecat apoi la câmp, lăsându-i să-şi vadă de treburi şi să-şi împartă ziua cum cred ei de cuviinţă. Seara însă, când s-a întors, i-a chemat pe toţi patru în tindă şi l-a întrebat pe cel mai mare:
– Spune-mi, ce-ai făcut cu piersica ta?
– Ce să fac, tătucă, am mâncat-o şi-ţi mulţumesc. A fost tare bună. Am luat, apoi, sâmburele, l-am plantat în spatele casei, am udat locul şi nădăjduiesc să crească acolo un piersic frumos şi roditor.
– Bine ai făcut, băiatul tatii, sunt sigur că tu o să ajungi un bun gospodar. Dar tu, îi zise celui de-al doilea, ce-ai făcut cu piersica ta?
– Am mâncat-o. A fost atât de bună, coaptă şi fragedă…
– Şi apoi?
– Păi, am aruncat sâmburele şi m-am dus la mama să-i mai cer câteva, că tare bune erau.
– Fiule, zise atunci omul cu întristare în glas, ai grijă să nu ajungi un om lacom că `lacomul mai mult pierde şi leneşul mai mult aleargă`. Dar ţie ţi-a plăcut piersica, a fost bună? – l-a întrebat ţăranul şi pe cel de-al treilea fiu al său.
– Nu ştiu.
– Cum nu ştii, da’ ce-ai făcut cu ea?
– Am vândut-o. M-am dus cu ea în târg şi am dat-o cu zece bani. Uite-i!
– Fiule, tu sigur o să ajungi mare negustor, dar ai grijă că nu toate sunt de vânzare în viaţă; mai ales, nu ceea ce ai primit de la părinţi.
În sfârşit, ţăranul l-a întrebat şi pe ultimul băiat, cel mai mic dintre toţi.
– Dar ţie ţi-a plăcut piersica?
– Nici eu nu ştiu, tătucă.
– Cum, şi tu ai vândut-o?
– Nu, tată. Eu m-am dus în vizită la prietenul meu de peste drum, care e bolnav, şi i-am dus-o lui. S-a bucurat mult pentru ea şi mi-a mulţumit din suflet.
Cu lacrimi în ochi, tatăl şi-a luat copilaşul pe genunchi şi I-a spus:
– Nu ştiu ce te vei face tu în viaţă, dar ştiu că, indiferent ce drum vei urma vei fi un bun creştin şi asta e tot ce contează.

Într-o zi, un om simplu, cunoscut pentru viaţa sa curată, a fost întrebat de un vecin:
– Cum faci tu de eşti totdeauna atât de mulţumit ? Niciodată nu te-am văzut supărat.
– Foarte simplu – a răspuns celălalt. În fiecare dimineaţă, când mă trezesc, privesc întâi cerul. Aşa mi-aduc aminte de Dumnezeu, de milă şi de bunătate. Apoi privesc pământul. Astfel îmi amintesc de moarte şi de Judecata de Apoi. În cele din urmă, privesc în jurul meu, lumea întreagă ce se trezeşte în fiecare dimineaţă la viaţă. Aşa mi-aduc aminte de semenii mei, de cei care suferă de boli sau neputinţe, de cei ce au o viaţă mai grea decât a mea şi pe care i-aş putea ajuta. În felul acesta mă bucur pentru ceea ce sunt şi pentru ceea ce pot face.

Bunătatea izvorâtă din dragoste aduce totdeauna linişte şi mulţumire, atât în sufletul celui care primeşte cu recunoştinţă, cât şi în sufletul celui care dăruieşte cu drag.

Un creştin l-a întrebat pe duhovnicul său:
– Părinte, aş vrea să fiu un bun creştin, să am o viaţă fără păcate. Ce trebuie să fac mai întâi, ce este cel mai important ?
– O, fiule, totul este important. Ia spune-mi, dacă ai o grădină în care plantezi tot felul de flori frumoase, aştepţi să crească ? Aşa, fără să faci nimic, or să răsară ele ?
– Nu, părinte, trebuie să le ud…
– Dar dacă le uzi şi atât, vor creaşte ele mari şi frumoase ?
– Nu, părinte, trebuie şi să muncesc, să am grijă de ele, să nu fie distruse de buruieni…
– Dar dacă le dai toate acestea, şi nu vor avea lumină, pot ele să crească ?
– În nici un caz, părinte, atunci toată munca mea nu-şi are rostul, florile nu vor creşte niciodată.
– Acum ai înţeles, fiule ?! Sufletul nostru este asemenea unei grădini, în care sunt semănate cele mai frumoase flori: dragostea, credinţa, bunătatea, cumpătarea, omenia… Noi, însă, trebuie să avem grijă de această grădină din sufletul nostru, ca tot ce este acolo să înflorească. Doar astfel sufletul omului se umple de frumuseţe.
Ce trebuie să facem pentru toate acestea ? Să avem grijă ca buruienile păcatelor să nu prindă rădăcini în suflet, să veghem mereu ca răul să nu se cuibărească în noi, fiindcă, odată intrat, este foarte greu să-l mai scoţi. Şi ce mai trebuie să facem pentru grădina sufletului ? Să o udăm mereu cu apa dătătoare de viaţă, care este rugăciunea.
Dar ele tot n-ar creşte, dacă nu le-ar încălzi pe toate lumina binefăcătoare a dragostei dumnezeieşti. Şi unde ar putea găsi sufletele noastre mai multă căldură şi lumină dumnezeiască, dacă nu în Biserică ?!
E, poţi tu să-mi spui, fiule, ce este mai important ? Toate sunt importante. Fii mereu atent la sufletul tău, ai grijă de el, fiindcă atunci şi Dumnezeu te va ajuta.

Doar aşa, prin munca noastră şi cu ajutorul Domnului, florile minunate din sufletele noastre, adică dragostea, credinţa şi toate lucrurile bune pe care Dumnezeu ni le-a dăruit, vor creşte nestingherite, iar viaţa ni se va umple de fericire.