Copilul între timiditate și obrăznicie
Termenul de timiditate îl întâlnim adesea atunci când e caracterizată o persoană, fie ea copil sau adult, ce manifestă o reținere în comunicare, în relaționarea deschisă cu ceilalți. Fie că ne referim la un copil sau la un adult, caracteristicile ce explică timiditatea sunt aceleași.
În cazul obrăzniciei, lucrurile stau ușor altfel. De câte ori ne referim la adulți, fie ei parteneri, părinți sau profesori, ca fiind obraznici?
Să fie oare timiditatea o trăsătură de personalitate, iar obrăznicia un comportament al copilului ce deranjează adultul? Sunt oare manifestări învățate sau native?
Știm foarte bine că unii dintre noi avem ca și trăsături temperamentale disponibilități diferite în ceea ce privește comunicarea, nevoia de interrelaționare și, ca atare, unii căutăm grupul, stabilim ușor și repede relații cu alte persoane, iar alții, dimpotrivă, căutăm parcă singurătatea, preferăm munca independentă, relaționăm mai puțin și mai rar. Întâlnim frecvent copii retași, care nu țin să iasă în evidență, care nu vorbesc decât întrebați, a căror veșnică preocupare este ”să-i asculte pe cei mari” și ”să nu greșească”.
Părinții acestor copii sunt uneori mândri de ”cumințenia” lor, alteori sunt jenați pentru că îi consideră terni sau blegi. Adulții care încurajează manifestările de timiditate ale propriului copil riscă să-i cultive în același timp și incapacitatea de a opune rezistență și de a-și exprima respectuos punctul de vedere atunci când nu este de acord cu anumite decizii ce se iau în ceea ce-l privește. De asemenea, un astfel de copil va fi mai vulnerabil, cu o sensibilitate crescută, fiindu-i greu să reacționeze adaptativ când ceilalți sunt răutăcioși sau ironici, suportând greu umilința, acceptând pasiv situațiile care îl defaorizează.
Poate vă întrebați de ce ar susține și ar întări un adult timiditatea unui copil. Pentru că se întâmplă deseori ca acești copii să fie foarte apreciați de către adulți, tocmai pentru că sunt percepuți ca fiind respectuoși, cu bun simț, ascultători și până la urmă ușor de manipulat. Ei nu se opun, nu se răzvrătesc, nu încearcă să-și impună propria voință, nu sunt gălăgioși, nu ridică tonul. Un astfel de copil nu este sigur unul ”obraznic”. Cele două etichete se referă la două poziții comportamentale aflate în opoziție. Deși opusul timidității ar fi îndrăzneala, granița dintre obrăznicie și îndrăzneală este foarte fragilă, iar mulți dintre copiii educați în spiritul libertății de vexpresie și de manifestare nu reușesc să facă diferența între cele două moduri de comportare. Și în cazul obrăzniciei, există părinți care prin educația oferită determină și încurajează astfel de manifestări considerând că ”În viață trebuie să înveți să te descurci cum poți mai bine!”, ”Nu trebuie să te lași călcat în picioare!”, și că ”Decât să fii bleg, mai bine să fii îndrăzneț și bătăios!”. Adesea, acești copii nu mai sunt capabili să simtă unde îndrăzneala se transformă în obrăznicie și ajung să dezamăgească prin lipsa lor de compasiune, de înțelegere, de grijă și respect pentru ceilalți, manifestate chiar față de proprii părinți.
Așadar ce alegem între timiditate și obrăznicie...?
Asertivitatea reprezintă învățarea unui comportament și a unui limbaj asertiv. Fiind asertiv, copilul va învăța să facă afirmații exprimând ceea ce crede, ce simte și ce dorește, apărându-și drepturile proprii ( depășin timiditatea ) și respectând în același timp părerile altora ( făr să ajungă să fie obraznic ).
ACEST LIMBAJ ASERTIV SE POATE DEZVOLTA ȘI EXERSA ÎN GRUPURILE TERAPEUTICE PENTRU COPII, ACOLO UNDE ARE PRILEJUL SĂ INTERRELAȚIONEZE CU ALȚI COPII DE ACEEAȘI VÂRSTĂ.
În cazul obrăzniciei, lucrurile stau ușor altfel. De câte ori ne referim la adulți, fie ei parteneri, părinți sau profesori, ca fiind obraznici?
Să fie oare timiditatea o trăsătură de personalitate, iar obrăznicia un comportament al copilului ce deranjează adultul? Sunt oare manifestări învățate sau native?
Știm foarte bine că unii dintre noi avem ca și trăsături temperamentale disponibilități diferite în ceea ce privește comunicarea, nevoia de interrelaționare și, ca atare, unii căutăm grupul, stabilim ușor și repede relații cu alte persoane, iar alții, dimpotrivă, căutăm parcă singurătatea, preferăm munca independentă, relaționăm mai puțin și mai rar. Întâlnim frecvent copii retași, care nu țin să iasă în evidență, care nu vorbesc decât întrebați, a căror veșnică preocupare este ”să-i asculte pe cei mari” și ”să nu greșească”.
Părinții acestor copii sunt uneori mândri de ”cumințenia” lor, alteori sunt jenați pentru că îi consideră terni sau blegi. Adulții care încurajează manifestările de timiditate ale propriului copil riscă să-i cultive în același timp și incapacitatea de a opune rezistență și de a-și exprima respectuos punctul de vedere atunci când nu este de acord cu anumite decizii ce se iau în ceea ce-l privește. De asemenea, un astfel de copil va fi mai vulnerabil, cu o sensibilitate crescută, fiindu-i greu să reacționeze adaptativ când ceilalți sunt răutăcioși sau ironici, suportând greu umilința, acceptând pasiv situațiile care îl defaorizează.
Poate vă întrebați de ce ar susține și ar întări un adult timiditatea unui copil. Pentru că se întâmplă deseori ca acești copii să fie foarte apreciați de către adulți, tocmai pentru că sunt percepuți ca fiind respectuoși, cu bun simț, ascultători și până la urmă ușor de manipulat. Ei nu se opun, nu se răzvrătesc, nu încearcă să-și impună propria voință, nu sunt gălăgioși, nu ridică tonul. Un astfel de copil nu este sigur unul ”obraznic”. Cele două etichete se referă la două poziții comportamentale aflate în opoziție. Deși opusul timidității ar fi îndrăzneala, granița dintre obrăznicie și îndrăzneală este foarte fragilă, iar mulți dintre copiii educați în spiritul libertății de vexpresie și de manifestare nu reușesc să facă diferența între cele două moduri de comportare. Și în cazul obrăzniciei, există părinți care prin educația oferită determină și încurajează astfel de manifestări considerând că ”În viață trebuie să înveți să te descurci cum poți mai bine!”, ”Nu trebuie să te lași călcat în picioare!”, și că ”Decât să fii bleg, mai bine să fii îndrăzneț și bătăios!”. Adesea, acești copii nu mai sunt capabili să simtă unde îndrăzneala se transformă în obrăznicie și ajung să dezamăgească prin lipsa lor de compasiune, de înțelegere, de grijă și respect pentru ceilalți, manifestate chiar față de proprii părinți.
Așadar ce alegem între timiditate și obrăznicie...?
Asertivitatea reprezintă învățarea unui comportament și a unui limbaj asertiv. Fiind asertiv, copilul va învăța să facă afirmații exprimând ceea ce crede, ce simte și ce dorește, apărându-și drepturile proprii ( depășin timiditatea ) și respectând în același timp părerile altora ( făr să ajungă să fie obraznic ).
ACEST LIMBAJ ASERTIV SE POATE DEZVOLTA ȘI EXERSA ÎN GRUPURILE TERAPEUTICE PENTRU COPII, ACOLO UNDE ARE PRILEJUL SĂ INTERRELAȚIONEZE CU ALȚI COPII DE ACEEAȘI VÂRSTĂ.